Talcuire la canoanele Deniilor (I)

POSTUL MARE 2023

Tâlcuire la canoanele Deniilor (I)

de Sfântul Nicodim Aghioritul

Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Luni

Cântarea întâi

Negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul, care este Hristos Însuşi, Dumnezeu şi om, vădeşte ucenicilor, că nu este nici o uzurpare în a se socoti că Dumnezeu ia chip de rob: căci în chip slăvit S-a preamărit.

Troparul de faţă a fost preluat în întregime de melod din cuvântul apostolului despre Iisus Hristos: Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filippeni 2, 6-7). Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi Teofilact tâlcuiesc acest verset, spunând că, atunci când îţi însuşeşti prin răpire puterea sau oarecare altă demnitate, îţi este teamă să o laşi din mână, ca nu cumva s-o preia altcineva, iar tu însuţi s-o pierzi. Asta pentru că nu a fost dintru început a ta, ci ai răpit-o prin nedreptate şi tiranie. Dar, când ai puterea şi demnitatea prin fire, de la Tatăl, atunci o laşi uşor, ştiind bine că nu vrei să o pierzi; căci, cu toate că ar părea că o laşi pentru moment, urmează să o iei din nou.

Astfel, zice, şi Fiului lui Dumnezeu nu I-a fost teamă să coboare din vrednicia Sa dumnezeiască, de la faptul de a fi în chip: altfel spus, în firea şi fiinţa lui Dumnezeu, egal fiind cu Tatăl după fire, şi nu pentru că Şi-ar fi însuşit pe nedrept demnitatea aceasta dumnezeiască, asemenea zeilor cu nume mincinos elin, ci în chip fiinţial; de aceea a şi voit să Se pogoare şi să ia chip de rob: firea omului rob, cu alte cuvinte, să devină un om smerit; căci şi întru smerenia firii omeneşti fiind, Şi-a păstrat întreaga înălţime şi vrednicie ale dumnezeirii Sale, chiar dacă o avea pe aceasta sub înfăţişarea smerită a omenimii, fapt pe care însuşi Pavel îl numeşte chenoză.

Acelaşi înţeles voieşte şi sfântul melod să-l vădească în troparul de faţă: Negrăita pogorâre şi chenoză ale lui Dumnezeu-Cuvântul, care este Hristos şi totodată şi Dumnezeu, şi om (căci poetul a exprimat aici abstractul prin concret, recurgând la sinecdocă: prin coborâre înţelege pe Cel ce S-a pogorât), Însuşi Dumnezeu-Cuvântul prin luarea chipului de rob, adică prin firea omului rob, le arată ucenicilor Săi că nu a socotit răpire să fie El întocmai cu Tatăl şi de aceea S-a deşertat de Sine şi S-a pogorât de la demnitatea dumnezeirii; şi, pogorându-Se, a făcut-o în chip desăvârşit, nu prin schimbare, ci, îmbrăcând prin asumare chipul de rob, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu, a devenit ceea ce nu era, adică om, spre a-l îndumnezei pe om.

Aşa a tâlcuit troparul de faţă şi un tâlcuitor anonim al canoanelor. Însă Teodor, un alt tâlcuitor, nu ştiu de ce nu a interpretat în felul acesta, ci a afirmat că poetul, prin ,,arată ucenicilor”, s-a exprimat eliptic. Şi ce arată ? Iubirea şi smerenia. Unde ? În troparele următoare: ,,Aşa că, fiind înţelept, mie nu mi-a dat de înţeles în ce sens a spus aceasta; căci sensul acesta este anacolut şi nepotrivit”.

Iscă mirare şi pricina pentru care melodul a spus ,,negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul”, însă aceasta este limpede chiar pentru cei mai neştiutori şi mai puţin credincioşi. Aşadar, spre dezlegarea nedumeririi spunem că nenumărate sunt pogorârile lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură: Şi S-au pogorât Domnul să vază cetatea şi turnul, care zideau fiii oamenilor (Facerea 11, 5); S-a pogorât în Sodoma: Deci pogorându-mă voiu vedea de fac după strigarea lor, care vine la mine (Facerea 18, 21); Se pogoară în Egipt: Şi m-am pogorât să-i scot din mâna eghiptenilor (Ieşirea 3, 8); Se pogoară în Sinai: S-au pogorât Domnul pre Muntele Sinai (Ieşirea 19, 20); S-a pogorât Îngerul Domnului, adică Îngerul Sfatului celui Mare, la cei trei tineri în cuptor: Iar Îngerul Domnului s-a pogorât împreună cu cei dimprejurul lui Azaria în cuptor (Cântarea celor trei tineri vers. 25); Domnul S-a coborât la Moisi în stâlp de nor (Numerii 12, 5) şi la Ilie. În dumnezeiasca Scriptură se găsesc încă multe alte pogorâri ale lui Dumnezeu. Iar în anii cei mai de pe urmă Cuvântul lui Dumnezeu cel enipostaziat Se pogoară printr-o coborâre mai după cuviinţa dumnezeirii şi Se face, pentru mântuirea mea, om desăvârşit, adică ceea ce sunt şi eu, afară de păcat.

Laudă la Naşterea Domnului

Frescă din biserica mânăstirii noastre

Pentru că în Scriptură se arată atâtea pogorâri ale lui Dumnezeu, melodul a fost silit să tâlcuiască la care se referă această ,,negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul” şi ne spune că este înomenirea Sa, care nu este altceva decât împreunarea, adică unirea celor două firi – cea dumnezeiască şi cea omenească – într-un singur ipostas, [unire] neamestecată şi nedespărţită, ce se regăseşte în Hristos, Cela ce este totodată şi Dumnezeu şi om. Negrăită şi necuprinsă de orice minte şi cuvânt este pogorârea aceasta a lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea şi Dionisie Areopagitul a afirmat: ,,Dar ceea ce este cel mai deosebit şi aparte din întreaga teologie este plăsmuirea dumnezeiască a lui Iisus după firea noastră [scil. întruparea Sa], care este de negrăit pentru orice cuvânt şi tuturor minţilor de necunoscut, chiar şi întâiului dintre cei mai presus dintre îngeri” (Despre numirile dumnezeieşti, 2). Vrednice de amintit sunt şi cele spuse de Zonaras, în tâlcuirea sa la glasul întâi al Octoihului, despre pogorârea Lui: ,,Pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul nu se înţelege ca o mişcare din sânurile lui Dumnezeu-Tatăl şi din ceruri spre firea noastră, şi spre pământ, la nivel terestru; fiind pretutindeni şi umplându-le pe toate în chip necircumscris, şi în sânurile Tatălui este de-a pururea, şi în toată lumea materială şi spirituală, trecând prin părţile lumii curat, într-un chip anume negrăit şi inexprimabil; alta sunt unirea Cuvântului cu firea omenească, adică Întruparea, şi împreună-lucrarea într-un singur ipostas a omenirii şi dumnezeirii Sale, care pentru noi sunt înţelese şi numite pogorâre”. Această pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut pentru noi ridicare. Căci zice Marele Atanasie: ,,Îndată ce Cuvântul S-a făcut trup – care nu este nimic altceva decât pogorârea Cuvântului – şi trupul S-a făcut Logos, prin împreună-lucrarea lor într-un singur ipostas, care nu este nimic altceva decât ridicarea trupului”.

Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu al căruia chip m-am îmbrăcat, Eu, Cel ce l-am zidit, de bunăvoie, bogat fiind cu dumnezeirea, şi să-mi pun sufletul meu mântuire pentru dânsul, Eu, Cel nepătimitor după dumnezeire”.

Cu toate că în troparul anterior Sfântul Cuvios Cosma a înfăţişat smerenia nemărginită pe care Dumnezeu-Cuvântul a arătat-o, pogorându-Se şi înomenindu-Se în chip negrăit, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare: ,,Cea mai mare dovadă a puterii este aceea ca Dumnezeu să poată să ia firea omului; căci nu ne pot înfăţişa puterea lui Dumnezeu-Cuvântul alcătuirea pământului şi facerea mării şi a aerului şi a celor mai importante elemente, fie că este socotită supralumească, fie subpământeană, pe cât iconomia Întrupării şi pogorârea [Sa] către partea smerită şi neputincioasă a umanităţii”[1].

Cu toate că în troparul anterior, zic, sfântul melod a întruchipat smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, acelaşi lucru face în troparul de faţă; căci Logosul cel mai presus de fiinţă nu doar S-a pogorât şi S-a făcut om pentru noi, ci cu mâinile Sale – o, pogorâre nemărginită ! – a primit să ne slujească nouă, robilor Săi, după cum Însuşi zice: Că cine este mai mare, cel ce şade, sau cel ce slujeşte ? Au nu este cel ce şade ? Iar eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte (Luca 22, 27); şi iarăşi: Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească (Matei 20, 28).

Iar melodul nu aminteşte în acest tropar doar smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, ci şi iubirea Sa neasemănată şi preaîmbelşugată faţă de noi, în virtutea căreia Şi-a dat morţii pentru noi sufletul. Căci El Însuşi a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Şi tot El: Precum şi Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (ceea ce înseamnă pentru toţi) (Matei 20, 28). Dar şi Pavel: Că unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos; care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 5-6). Melodul aşadar ni-L aduce înainte pe Stăpânul Hristos, care mai întâi le vorbeşte ucenicilor Săi aşa: ,,Eu am venit în lume ca să slujesc lui Adam, făpturii Mele, adică omului, în al cărui chip Eu, Făcătorul său, M-am îmbrăcat de bunăvoie; şi Eu, bogat fiind cu dumnezeirea, am venit să-i slujesc lui Adam cel ce a sărăcit din pricina neascultării”. Melodul s-a inspirat din cuvântul lui Pavel: Că ştiţi darul Domnului nostru Iisus Hristos, că pentru voi au sărăcit, bogat fiind, ca voi cu sărăcia lui să vă îmbogăţiţi (II Corinteni 8, 9).

Apoi ni-L înfăţişează pentru a doua oară pe Domnul, care Se adresează iarăşi ucenicilor Săi: ,,Eu  nu am venit doar ca să-i slujesc omului, ci şi ca să-mi pun sufletul, să-l dau ca izbăvire şi răscumpărare în locul omului”, ceea ce înseamnă că ,,am venit să pătimesc şi să mă răstignesc şi să mor pentru el, Eu cel nepătimitor după dumnezeire; căci acesta este hotarul cel mai de sus al iubirii – a muri pentru cei iubiţi, cum s-a spus mai sus. Şi de ce le-a zis sfinţilor Săi ucenici Iisus, cel dulce şi cu numele şi prin faptă ? Nu din altă pricină, desigur, decât pentru a-i îndemna şi pe ei la urmarea şi asemănarea cu Învăţătorul lor, aşa cum a spus foarte lămurit. Căci după acea înfricoşătoare spălare a picioarelor, când Făcătorul şi Monarhul desăvârşit al universului a spălat cu propria mână picioarele umilelor Lui făpturi, până şi pe cele ale trădătorului Său, după aceea, zic, le-a spus celor spălaţi de El: După ce au spălat picioarele lor, şi şi-au luat veşmintele sale, şezând iarăşi, au zis lor: cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 12-15). Şi dacă Eu, zice, cel bogat, am slujit lui Adam care a sărăcit, atunci şi voi sunteţi datori să slujiţi fraţilor voştri săraci asemenea vouă; şi, dacă Eu mi-am pus sufletul pentru iubirea voastră, şi voi sunteţi datori să aveţi o atare iubire unul faţă de altul”. A se vedea şi cele pe care le-am spus despre izbăvire în comentariul la Epistola întâi către Timotei.

[1] Tâlcuirea la psalmul 44, şi cap. VIII al scrierii Despre Sfântul Duh.