Talcuire la canoanele Deniilor (II)

POSTUL MARE 2023

Tâlcuire la canoanele Deniilor (II)

de Sfântul Nicodim Aghioritul

Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Luni

Cântarea a VIII-a

Atuncea vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai mei, de veţi păzi poruncile mele, zis-a Mântuitorul prietenilor Săi, mergând la Patimă; pace să aveţi între voi şi cu toţi, şi gândind la cele smerite vă veţi înălţa şi Domn pe mine cunoscându-mă, lăudaţi-mă şi mă preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi în troparul acesta melodul ni-L înfăţişează pe Domnul învăţându-i pe prietenii şi sfinţii Săi ucenici, în timp ce Se îndrepta de bunăvoie spre Patimă, şi îndemnându-i să păzească poruncile Sale dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare. Chiar dacă Domnul a vorbit în mod particular doar despre iubire (Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi [Ioan 13, 35]), ierarhul Cosma s-a gândit că iubirea este culmea tuturor poruncilor şi prin urmare în ea sunt cuprinse toate poruncile Legii Vechi şi ale noului Har. De aceea a spus Pavel: Că cel ce iubeşte pre altul, legea a plinit. Pentru că aceea: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu pofteşti; şi oricare altă poruncă, într-acest cuvânt se cuprinde adică: să iubeşti pre vecinul tău ca însuţi pre tine (Romani 13, 8-9).

Hristos spălând picioarele ucenicilor Săi

Frescă din biserica mânăstirii noastre

Având în vedere aceasta, dumnezeiescul melurg, după cum am spus, se referă la toate poruncile în genere şi ni se adresează în numele Domnului astfel: ,,O, prieteni şi ucenici ai mei, dacă voi veţi păzi poruncile mele, a căror însumare este iubirea, neîndoielnic toţi oamenii vor cunoaşte din aceasta că sunteţi ucenicii mei”. Melodul tâlcuieşte aşadar care sunt celelalte porunci pe care trebuie să le păzească, adică iubirea unuia faţă de altul, smerenia, credinţa puternică şi până la sfârşit în Hristos şi evlavia. Drept aceea, ne aduce înainte pe Domnul, care îi învaţă pe ucenicii Săi, vorbindu-le mai întâi despre pace: ,,Să aveţi pace, o, ucenicii mei, şi cu voi înşivă, şi cu toţi oamenii”. Aceasta a fost preluat din Evanghelistul Marcu: Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi (Marcu 9, 50), şi din Ioan: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (Ioan 14, 27).

De unde a preluat melodul ,,pace să aveţi în voi” ? Că nu aşa stă scris în Evanghelie. Poate a împrumutat asta din versetul lui Marcu de mai sus, adică din Aveţi întru voi sare. Şi de ce a spus să aibă pace în sinea lor ? Pentru că omul este îndoit, alcătuit din suflet şi trup, care stau unul împotriva celuilalt, între ele aflându-se un război continuu, după apostolul: Că trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia (Galateni 5, 17). Astfel, fie că mânia se aprinde, fie dorinţa este cuprinsă de aprindere, fie celelalte patimi intră în neorânduială, trupul se răscoală şi luptă împotriva raţiunii şi a minţii. Aşa că, înfăţişând acest război, Sfântul Vasilie cel Mare zice: ,,Acum să socoteşti că sufletul îţi stă ca pe o balanţă, dintr-o parte fiind tras de îngeri şi din cealaltă de demoni. Oare cui vei da aplecarea inimii tale ? Cine va birui în tine ? Plăcerea cărnii sau sfinţenia Duhului ?”

De aceea şi Sfântul Mucenic Evstratie spune înţelept tiranului Agricola: ,,Noi ştim care este veşnicul război neîmpăcat dintre sufletul şi trupul nostru”. Aşadar, Domnul porunceşte ucenicilor ca mai întâi acest război înrădăcinat al patimilor să fie potolit, şi fiecare să se păzească pe sine în pace. Apoi le porunceşte să se împace cu toţi ceilalţi oameni; căci cel ce nu are pace cu sine, cum poate fi în pace cu ceilalţi ? Aceasta nu ar fi decât o contradicţie. Şi de unde a preluat melodul ,,să aveţi pace cu toţi” ? Poate de la Apostolul Pavel, care scrie în Epistola către Evrei: Pacea să urmaţi cu toţii (Evrei 12, 14), la fel în Epistola către Romani: De este cu putinţă, în cât este despre voi, cu toţi oamenii având pace (Romani 12, 18).

În continuare, Domnul îi învaţă pe ucenici să se poarte smerit şi să nu se mândrească; căci, dacă vor cugeta smerit, vor fi înălţaţi de Dumnezeu, care spune: Tot cel ce se înalţă, se va smeri, şi cel ce se smereşte, se va înălţa (Luca 14, 11), iar apostolul: Nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriţi împreună purtându-vă (Romani 12, 16) şi: Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deşartă; ci cu smerenie unul pre altul socotind a fi mai de cinste decât pre sine (Filippeni 2, 3). Şi, de vreme ce Domnul i-a învăţat pe ucenici să aibă pace şi smerenie, la sfârşit îi învaţă să aibă şi credinţă statornică în El şi evlavie; iar aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe El ca Domn şi Dumnezeu adevărat şi, prin urmare, să-I cânte cu dumnezeiască cuviinţă şi să-L preaînalţe întru toţi vecii dimpreună, cu cântarea celor trei tineri. Din pricina aceasta grăia Tatălui Domnul: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3), şi le spunea de asemenea ucenicilor: Credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi (Ioan 14, 1). Dar şi Solomon: Că a te cunoaşte pre tine, dreptate desăvârşit este, şi a şti puterea ta, rădăcina nemuririi este (Înţelepciunea lui Solomon 15, 3).

Bună este, aşadar, şi pacea, bună şi smerenia, cele mai de culme dintre virtuţi; dacă însă aceste virtuţi nu sunt întemeiate pe evlavie şi pe credinţa în Dumnezeu şi dacă nu este chivernisită de credinţă perechea aceasta sfântă de virtuţi, nu se aduce nici un folos sufletesc de pe urma lor. Aceasta i-a învăţat pe ucenici Domnul; căci a rămâne cineva până la sfârşit statornic şi neclintit în evlavie şi credinţă este lucru anevoios şi rar; aşa că este trebuinţă de ajutorul de sus şi de har spre a se împlini. De aceea şi apostolii, chiar după multele minuni pe care le-au săvârşit, Îl rugau pe Domnul să le adauge mai multă credinţă: Şi au zis apostolii Domnului: adaugă-ne nouă credinţă (Luca 17, 5), iar Domnul, mirându-Se de puţinătatea credinţei, zicea: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Din pricina asta şi Teofilact a spus: ,,Venind Domnul pe nori nu va afla credinţă pe pământ decât la puţini”.

De aceea şi dumnezeieştii Părinţi laudă credinţa şi o definesc în diferite chipuri; dumnezeiescul Vasilie zice: ,,Credinţa este învoirea, mai presus de osebire, cu cele auzite, spre întărirea adevărului celor propovăduite prin harul lui Dumnezeu”[1]; după Chiril al Alexandriei, ,,credinţa este uşă şi cale spre viaţă şi întoarcerea de la stricăciune înapoi spre nestricăciune”[2], iar altundeva: ,,Felul credinţei este îndoit: unul – dogmatic, care priveşte învoirea sufletului cu privire la ceva, precum în cazul [înfăţişat de versetul]: Cel ce crede în Fiul nu este judecat (potrivit Ioan 3, 18), iar celălalt este partea harului care ne este dăruit de Hristos, ,,Printr-unul – zice – se dă cuvântul înţelepciunii prin Duhul, prin celălalt credinţa care nu este doar dogmatică, ci lucrătoare mai presus de om, încât poate muta chiar munţii (potrivit Matei 17, 20)”. Iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă: ,,Credinţa este adeverirea mai presus de şovăială şi nădejdea nepregetată în cele făgăduite de Dumnezeu nouă şi în izbândirea celor cerute de noi”[3]. După Sfântul Isidor Pelusiotul, ,,judecata este ceva dumnezeiesc, ceva mai dumnezeiesc virtutea, dar cel mai dumnezeiesc evlavia. Aşadar, cel împodobit cu judecată, făptuire şi credinţă este neînvins, vrednic de laudă şi de fericirea cea mai înaltă; iar cela ce este lipsit de una dintre acestea va fi micşorat într-atâta pe cât se cade părţii care lipseşte”[4]. De asemenea, scriindu-i lui Ofelios Grămăticul, zice: ,,Noi definim adevărata filozofie ca una ce nu trece cu vederea nimic dintre cele privitoare la evlavie şi credinţă”.

[1] ,,Cuvântul despre credinţă”.

[2] Tâlcuire la Evanghelia după Ioan, cartea a IV-a, cap. 6.

[3] Dogmatica, cartea a IV-a, cap. X, Despre credinţă.

[4] Epistola 118, ,,Către Isidor diaconul”.