Talcuire la canoanele Deniilor (III)

POSTUL MARE 2023

Tâlcuire la canoanele Deniilor (III)

de Sfântul Nicodim Aghioritul

Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Luni

Cântarea a IX-a

Mărit-ai, Hristoase, pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, dintru care, Ziditorul nostru, în trup asemenea nouă patimilor Te-ai îmbrăcat, dezlegătorul greşelilor noastre. Pe aceasta fericind-o toate neamurile, pe Tine Te slăvim.

Întrucât cântarea a noua a fost alcătuită de Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, de aceea şi Sfântul Cosma se inspiră aici din înseşi cuvintele ei: Măreşte sufletul meu pre Domnul (Luca 1, 47) şi din profeţia rostită de însăşi gura Împărătesei a toate, că mi-au făcut mie mărire cel puternic (Luca 1, 49). Adresându-şi cuvântul, aşadar, Mântuitorului Hristos, melodul zice: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, Tu ai mărit-o pe Născătoarea de Dumnezeu, care Te-a născut, după cum ea, la rândul ei, Te-a mărit pe Tine întru începutul odei ei de dumnezeiască cuviinţă şi preadulce, precum s-a zis; Tu ai mărit-o pe ea, fiindcă ai făcut cu aceasta nenumărate minuni, pe ale căror înălţime şi adâncime, lăţime şi lărgime nu poate mintea să le priceapă, limba să le grăiască, peniţa să le zugrăvească în scris; că acestea sunt de necuprins, de nespus şi de neînţeles. Aşa că se cuvine să fie cinstite şi mărite numai prin minunare şi tăcere; fiindcă ai arătat-o, Doamne, mai cinstită decât heruvimii cei cu ochi mulţi şi mai slăvită decât serafimii cei cu şase aripi.

,,Dintru care”, adică din preacuratele ei sângiuri Făcătorul şi Dumnezeul nostru S-a îmbrăcat cu trupul cel ,,pătimitor asemenea nouă”; iar faptul că trupul dumnezeiesc-ipostatic al Domnului nostru este pătimitor asemenea trupului nostru se înţelege numai în relaţie cu patimile cele fireşti şi necesare, care ne alcătuiesc trupul şi se numesc nepăcătoase şi ireproşabile; iar acestea sunt foamea, setea, frigul, căldura, somnul, truda, lovirea, împungerea, suferinţa, răstignirea, moartea şi cele asemenea; însă Domnul nu a luat asupra Sa şi păcatul, dat fiind că păcatul este împotriva firii şi străin de ea. Iar Domnul nu a avut nici puterile seminală şi de reproducere; despre aceasta ne adevereşte Sfântul Ioan Damaschin:

,,[Domnul] nu a avut puterile seminală şi de reproducere, fiindcă trăsăturile idiomatice ale ipostaselor dumnezeieşti sunt netransferabile şi este cu neputinţă ca Tatăl sau Duhul să devină Fiul. Căci nu S-a făcut Fiu al omului decât Fiul lui Dumnezeu, pentru ca trăsătura idiomatică să rămână neschimbată. Apoi, un ipostas nu se poate uni decât cu un alt ipostas de aceeaşi fire; aşijderea, nici un alt ipostas nu poate fi asemenea ipostasului Lui (cum spune undeva şi Isaia: ,,Nu există un alt ipostas asemenea”), care să fie şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Fiu al omului: căci Unul este Fiul Unul-Născut dintr-un singur Tată şi [Acelaşi] Unul [este Fiul] cel dintr-o singură Maică, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, Dumnezeu şi om”[1]. Şi, după ce a spus că Domnul a asumat un trup ,,pătimitor asemenea nouă”, afirmă deopotrivă că acesta este şi ,,dezlegător al greşelilor noastre” pentru ca prin faptul că este asemenea nouă să arate că trupul Domnului este după fire omenesc cu adevărat, iar prin faptul că este ,,dezlegător al greşelilor noastre” să arate harul pe care l-a primit de la dumnezeirea care l-a asumat, prin unirea ipostatică şi perihoreza reciprocă ale celor două firi.

Mărturisim însă faptul că patimile fireşti şi ireproşabile, de care am amintit, nu au fost, cât priveşte persoana lui Hristos, constrângătoare, aşa cum sunt în cazul nostru, ci toate au fost volitive şi voluntare. De aceea a spus Sfântul Ioan Damaschin: ,,Mărturisim că Domnul a asumat patimile fireşti şi ireproşabile afară de păcat; că acesta nu este firesc (…). Aşadar, le-a asumat pe toate, ca pe toate să le sfinţească; a fost ispitit şi a biruit pentru ca să ne facă izbânda şi nouă cu putinţă (…). Desigur, patimile noastre fireşti se aflau în Hristos în acord cu firea şi în chip mai presus de fire; căci se mişcau după fire în El, fiindcă El îngăduia trupului să pătimească cele ale sale; şi erau mai presus de fire pentru că în Domnul cele fireşti nu au avut întâietate în detrimentul voinţei, căci nimic nu s-a făcut din constrângere în ceea ce-L priveşte, ci toate au fost de bunăvoie: a flămânzit, a însetat, a fost cuprins de teamă, a murit fiindcă aceasta I-a fost voia”[2].

Răstignirea Domnului

Frescă din biserica mânăstirii noastre

Aşa a grăit şi dumnezeiescul Ierotei[3]: ,,Căci (Fiul lui Dumnezeu) a venit până la firea [omenească] din iubire de oameni şi a luat fiinţă [scil. S-a întrupat] şi Cel ce este mai presus de dumnezeire a fost şi bărbat (…), chiar dacă este mai presus de fire şi fiinţă”. Dar şi Zonaras, tâlcuind troparul ,,Omorâre ai suferit pentru mine” (Octoih, glasul întâi), afirmă acelaşi principiu general: ,,Toate cele omeneşti au fost în Hristos după fire şi mai presus de fire; şi zămislirea Sa s-a petrecut în pântecele Preasfintei Fecioare şi, întrucât a fost din sângiurile ei, a fost după fire, dar pentru că nu s-a petrecut din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, a fost mai presus de fire. Şi foamea, şi setea, şi truda şi moartea au lucrat în acord cu starea noastră şi pentru noi, şi în chip firesc, şi mai presus de fire. Şi, aşa cum prin fire şi adevăr s-au făcut acestea în trupul Său, având loc totodată şi în acord cu firea noastră, tot aşa, atunci când, după a Lui hotărâre, voia un alt lucru, acela se petrecea de asemenea şi în chip suprafiresc, şi mai presus de noi; căci trăsătura idiomatică şi mişcarea firii omeneşti urmau întotdeauna voii şi îngăduirii dumnezeirii Sale, fără a I se opune câtuşi de puţin”.

Dar s-ar putea pune întrebarea: dacă unele păcate se petrec cu ştiinţă, altele din neştiinţă, de ce melodul zice aici că trupul Domnului este ,,dezlegătorul” nu simplu al păcatelor noastre, ci al greşelilor noastre ? S-ar putea ca unii oameni mai simpli să susţină că trupul Domnului este dezlegătorul numai al păcatelor săvârşire din neştiinţă, nu şi al celor cu ştiinţă. Spre dezlegarea acestei nelămuriri vom spune că păcatele se împart în păcate săvârşite cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Dar toate păcatele se mai numesc şi greşeli dintr-o altă pricină: în momentul în care omul săvârşeşte păcatul, este amăgit de plăcerea provocată de el, fiind orbit de patimă şi de diavol. Aşadar, s-ar părea că omul, deşi cunoaşte în chip lămurit păcatele pe care le săvârşeşte, cum ar fi desfrânarea sau furtul, le nesocoteşte, întrucât mintea şi puterea conducătoare a sufletului i se întunecă. De aceea şi Proorocul David îşi plânge de milă, spunând că din necugetare şi necunoştinţă a păcătuit: Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele (Psalmi 37, 5). Iată cum tâlcuieşte Sfântul Vasilie cel Mare aceste cuvinte: ,,Numeşte nebunie fapta necugetată săvârşită din nechibzuinţă; căci tot păcatul se face din necugetare, virtutea fiind buna-chibzuinţă, şi toate cele săvârşite din buna-chibzuinţă sunt judecate drept vrednice de laudă şi virtute”. De aceea şi cei vechi defineau buna-chibzuinţă drept împărăteasa tuturor virtuţilor, fără de care nici o altă virtute nu poate fiinţa sau nu se poate numi [virtute]; de aceea şi Socrate a numit toate virtuţile bune-chibzuinţe, întrucât o cuprind pe aceasta.

[1] Despre cele două voinţe şi lucrări în Hristos.

[2] Despre credinţă, cartea a III-a, cap. 54, ,,Despre patimile fireşti şi despre patimile ireproşabile”.

[3] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, cap. II.