Talcuire la canoanele Deniilor (VII)

POSTUL MARE 2023

Tâlcuire la canoanele Deniilor (VII)

de Sfântul Nicodim Aghioritul

Tâlcuire la canonul Sfintei şi Marii Sâmbete

Cântarea a IV-a

Biruind Tu prin puterea a ceea ce este mai puternic, sufletul Tău s-a despărţit de trup; că a rupt amândouă legăturile, şi ale morţii, şi ale iadului, cu puterea Ta, Cuvântule.

Asupra celorlalţi oameni, zice, moartea se aruncă samavolnic şi tiranic; aşa că biruită fiind firea [omenească] de moarte prin puterea căpătată de ea asupra oamenilor, din pricina păcatului strămoşesc, care de aceea este numit de către apostolul bold al morţii (potrivit I Corinteni 15, 56), sufletul se desparte de trup; dar în privinţa Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu, nu s-a petrecut aşa despărţirea preacuratului Tău suflet de trupul unit cu ipostasul dumnezeiesc; căci  nu ai săvârşit nici un păcat, nici în gura Ta nu s-a aflat vreun vicleşug, după Isaia (potrivit Isaia 53, 9), de aceea moartea nu a primit nici o putere spre a se putea apropia de Tine; dar sufletul Tău dumnezeiesc şi preasfânt s-a despărţit de preacuratul Tău trup nu prin biruinţa morţii asupra Ta, ci prin biruinţa Ta asupra morţii cu puterea a ceea ce este mai puternic (adică a dumnezeirii); că, atunci când dumnezeirea a poruncit să vină, din iconomie dumnezeiască, moartea, pentru ca moartea să fie desfiinţată prin moarte, şi moartea, făcând ascultare de porunca Ta dumnezeiască asemenea unui rob, s-a apropiat cu teamă şi groază de Tine, cum şi Sfântul Ioan cel din Damasc zice într-un oarecare tropar din Octoih: ,,Cu teamă, ca o roabă la poruncă, apropiatu-s-a moartea de Tine, Stăpânul vieţii”. Ceea ce a fost vădit şi prin înclinarea capului Domnului pe cruce; că, prin plecarea capului, a chemat moartea să vină aproape, fiindcă ei îi era teamă să se apropie cu de la sine putere, după cum tâlcuieşte Sfântul Atanasie cel Mare.

Iar plecarea capului Domnului nu a fost firească, ci mai presus de fire şi minunată; de aceea şi Evanghelistul Ioan o arată ca pe o minune, şi nu ca pe o trăsătură firească: Şi plecându-şi capul, şi-au dat duhul (Ioan 19, 30); iar ceilalţi oameni, când, la suflarea cea mai de pe urmă, sunt gata să-şi dea duhul, nu-şi pleacă capul, ci îşi ridică în sus şi privirile, şi capul; şi asta pentru că astfel sufletul iese mai uşor; şi abia după ce-şi dau duhul îşi înclină capul. Domnul nostru însă a făcut invers; mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat duhul, ceea ce este nefiresc şi minunat. De aceea şi Sfinţitul Teofilact a spus: ,,În ce ne priveşte se petrece altcumva: mai întâi expirăm, şi apoi ne plecăm capul. Dar El mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat sufletul. Prin acestea se vădeşte că El era Domn şi al morţii şi că pe toate le-a făcut având putere asupra lor”. Şi Zigaben a spus: ,,Nu pentru că Şi-a dat duhul Şi-a plecat capul – ceea ce se petrece cu noi, ci pentru că Şi-a plecat capul, Şi-a dat duhul, ca să învăţăm că a murit atunci când a ales El”.

Pogorârea la Iad

Frescă din biserica mânăstirii noastre

Astfel, sfântul Său suflet s-a despărţit, prin puterea Lui, de preacuratul Său trup. După ce s-au despărţit unul de altul, trupul, aşezat fiind în mormânt, a sfâşiat legăturile morţii, care ţinea în morminte trupurile descompuse ale oamenilor; iar sufletul Tău, pogorându-se la iad, a sfâşiat legăturile celui ce ţinea în sine sufletele oamenilor din veac; şi sufletul Tău a eliberat sufletele celor din iad care au crezut, iar trupul Tău a înviat trupurile ce zăceau în morminte. Şi cum s-au petrecut acestea ? Prin stăpânirea şi puterea dumnezeirii Tale. Prin adăugarea cuvântului acesta, melodul a spus celor cuprinşi de mirare: Nu vă miraţi, o, oamenilor, cum s-au petrecut acestea; căci trupul şi sufletul Domnului, chiar de s-au despărţit unul de altul cu moartea cea de trei zile, nu s-au despărţit de dumnezeirea unită cu ele ipostatic; şi prin aceasta au sfâşiat: trupul – moartea, iar sufletul – iadul, cu puterea dumnezeirii aflate în ele; de aceea şi Sfântul Ioan Damaschin, în canonul închinat Învierii, pe glasul al 4-lea, înfăţişează acestea şi mai clar: ,,Desfăcând locaşul trupului Tău, Iubitorule de oameni, Te-ai împărţit între mormânt şi iad: şi amândouă sunt date judecăţii, unul, pentru sufletele sfinţilor Tăi, iar celălalt, pentru trimiterea afară a trupurilor, Cel ce eşti fără de moarte”.

Dar şi în cartea a III-a a Dogmaticii sale, la cap. 74, aşa scrie [Sfântul Ioan Damaschin]: ,,Cu toate că (Hristos) a murit ca om şi sfântul Său suflet s-a despărţit de preacuratul trup, dumnezeirea a rămas nedespărţită de amândouă, şi de suflet, zic, şi de trup; astfel ipostasul Său cel unul nu s-a împărţit în două ipostasuri; că trupul şi sufletul îşi au concomitent existenţa în ipostasul Cuvântului; şi în moarte, deşi se despart unul de altul, ipostasul Cuvântului a rămas unul; că ipostasul Cuvântului a fost unul, şi al sufletului, şi al trupului; că niciodată, nici sufletul, nici trupul nu au avut un ipostas propriu, ci doar pe cel al Cuvântului: unul, nicidecum două, este ipostasul Cuvântului; şi, chiar dacă sub aspectul locului, trupul şi sufletul s-au despărţit, au rămas unite ipostatic prin Cuvântul”.

Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit, plin de vânătăi, dar Atotputernic, şi din pricina înfricoşatului Tău chip glasul i-a pierit.

Melodul preia cuvântul acesta de la Profetul Isaia: Iadul jos s-a amărât întâmpinându-te pre tine (Isaia 14, 9). Căci, aşa cum noi, când avem în faţa noastră o mâncare delicioasă, o gustăm şi o înghiţim cu plăcere, iar când se întâmplă să mâncăm ceva neplăcut şi otrăvitor, ni se amărăşte gustul şi ne vătămăm stomacul, şi oricâte mâncăruri plăcute am apucat să fi mâncat până atunci, le vomităm şi ne dăm duhul, tot aşa iadul îi mânca cu plăcere pe ceilalţi oameni, stricaţi de păcat, dar fiindcă pe Tine, Doamne, Te-a întâlnit fără de păcat şi Te-a găsit drept nepotrivit spre mâncare, s-a amărât în sinea sa, deoarece vedea un om care nu era asemenea celor pe care îi înghiţise până atunci, ci un om îndumnezeit, plin pe trup de semne (de pătimirile Patimilor celor mântuitoare ale lumii), care, după dumnezeire, era atotputernic şi în stare să săvârşească orice voia. Astfel că nu doar s-a amărât, ci, de pe urma vederii celei înfricoşătoare şi a nedumeririi, a amuţit, a rămas fără glas, cu gura deschisă; că cei ce se miră şi sunt nedumeriţi peste măsură rămân, de obicei, cu gura căscată, din pricină că nu au nici un cuvânt de spus. Iadul nu doar s-a amărât şi a rămas mut, dar şi pe toţi cei pe care apucase să-i înghită până atunci i-a dat afară şi el a fost dat pierzării.

Cuvântul acesta, după Teodor, ascunde o nelămurire: de ce s-a spus că iadul a întâlnit aici pe Hristos plin de semnele rănilor şi patimilor ? Că semnele pătimirilor sunt caracteristice trupurilor, iar iadul este locul sufletelor, şi nu al trupurilor. Aşadar, de ce se spune că iadul L-a văzut pe Domnul plin de vânătăi şi răni ? Fiindcă dumnezeirea era dimpreună cu sufletul Său în iad, nu poate urma decât că iadul a văzut fie dumnezeirea lui Hristos plină de răni, fie sufletul Lui. Dar faptul ca dumnezeirea cea cu totul nepătimitoare să pătimească o asemenea suferinţă nu este decât un gând eretic, propriu teopashiţilor. Nu ne rămâne decât să credem că sufletul Domnului avea stigmatele şi semnele pătimirilor Sale; de aceea, atunci când iadul l-a văzut aşa de plin de semne, s-a amărât. Cu toate acestea, nedumerirea rămâne, fiindcă avea stigmatele, semnele rănilor fiind specifice, cum am spus, trupurilor, şi nu sufletelor. Aşa că trebuie să încercăm a dezlega nedumerirea mai în profunzime.

Dintre puterile şi lucrările (energiile) sufletului, unele lucrează fără nici un ajutor şi părtăşie din partea trupului, însă altele au nevoie de dimpreună-lucrarea trupului; că mintea, cugetul şi părerea lucrează şi atunci când trupul nu este în stare de tulburare; închipuirea şi simţirea sufletului fără conlucrarea trupului nu au cum să activeze, deoarece, fiind de altă grosime, sunt mai apropiate de trup şi pătimesc sau lucrează dimpreună cu el. Aşadar, pentru că stigmatele Domnului de pe urma pătimirilor au fost materiale (sensibile), au fost comune atât trupului, cât şi sufletului, astfel că atunci când trupul Domnului era biciuit suferea: Deci atunci a luat Pilat pre Iisus, şi l-a biciuit (Ioan 19, 1); însă anumite imagini, forme şi închipuiri mai neclare ale biciuirilor şi pătimirilor se întipăreau şi în sufletul Lui; de aceea auzim că sufletele păcătoşilor care se duc în iad poartă stigmatele şi semnele păcatelor lor; tot aşa sufletele drepţilor şi mucenicilor poartă în ele stigmatele nu ale păcatelor, ci ale muceniciei lor sfinte. Prin urmare, şi în ceea ce-L priveşte pe Domnul, trupul Său a fost stigmatizat de biciuiri şi pătimiri, dar semnele lor au trecut şi asupra sufletului Domnului, din pricina căruia iadul, întâmpinându-L, s-a amărât.

Cântarea a VI-a

Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar nu dăinuieşte în veac; că Tu, Puternice, punându-Te în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai sfărâmat încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac izbăvire nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, Întâiul-născut din morţi.

Şi în troparul de faţă scriitorul de cântări introduce două lucruri, anume că iadul a domnit peste firea omenească prin neascultarea lui Adam, dar împărăţia sa nu a dăinuit la nesfârşit asupra noastră. Astfel că melodul nu tăgăduieşte că iadul a împărăţit asupra noastră, dând ascultare lui Pavel, care zice: Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moisi (Romani 5, 14) (chiar dacă împărăţia morţii s-a micşorat mulţumită legii mozaice, pedepsitoare a păcatului, care este boldul şi pricina morţii; totuşi moartea a tiranizat neamul omenesc nu doar până la Moisi, ci până la Hristos); ci refuză să accepte că împărăţia sa va dăinui veşnic, fiindcă ştie că există un singur Împărat veşnic, Hristos, prin care Dumnezeu şi Tatăl a făcut şi veacurile (potrivit Evrei 1, 2): că cine cu mintea întreagă ar putea numi veşnică o împărăţie care a început cu Adam, dar şi-a aflat sfârşitul odată cu venirea Domnului, Cel care a surpat împărăţia acestuia ?

Aşadar, iadul a împărăţit asupra neamului omenesc şi i-a supus pe toţi sub tirania lui, dar nu a dăinuit, împărăţia sa nu a rămas în vechi; căci dacă împărăţia sa ar fi fost veşnică, ar fi ajuns să creadă, bineînţeles, că este şi dumnezeu; că împărăţia veşnică este numai a lui Dumnezeu. Astfel, scriitorul de cântări adaugă, ca de obicei, şi pricina pentru care împărăţia sa nu a putut să dăinuiască veşnic. Fiindcă, zice, Tu, singurul Împărat puternic, pus fiind ca om în mormânt, ai sfărâmat şi zdrobit încuietorile iadului şi ale morţii cu palma Ta cea începătoare de viaţă. Ceea ce şi David spune: Că au sfărâmat porţi de aramă, şi zăvoare de fier au frânt (Psalmi 106, 16), şi Isaia: Uşile cele de aramă voiu zdrobi şi zăvoarele cele de fier voiu sfărâma (Isaia 45, 2). Nu doar ai sfărâmat încuietorile morţii, ci ai şi propovăduit celor adormiţi sub pământ răscumpărarea şi eliberarea de rele; căci Tu fiind, prin Înviere, întâi născut din morţi (Coloseni 1, 18), le-ai dăruit şi celor morţi din veac înviere[1].

Te-ai putea întreba, în primul rând, de ce a spus sfinţitul melod că iadul ,,nu dăinuieşte”; şi, mai jos, lăsând iadul la o parte, zice că Tu, pus fiind în mormânt, ai sfărâmat încuietorile morţii; dar ar fi trebuit să spună că Tu, pogorându-Te la iad, ai sfărâmat încuietorile iadului, spre a fi în acord cu ideea de mai sus, şi nu ,,încuietorile morţii”; că altceva este moartea, altceva mormântul şi altceva iadul; că moartea şi mormântul sunt locul văzut care conţine trupurile văzute ale oamenilor; iar iadul locul fără formă (nevăzut), precum şi numele o vădeşte, care ţine în sine sufletele nevăzute ale oamenilor morţi. Iar, în al doilea rând, te-ai mira de ce melodul afirmă mai jos că Hristos a propovăduit celor ce dorm din veac acolo (în morminte şi în moarte) răscumpărarea cea nemincinoasă; că nu a propovăduit celor ce dormeau în morminte, trupurilor moarte şi îngropate, că acestea sunt nesimţitoare şi nu pot auzi propovăduirea; ci a propovăduit sufletelor aflate în iad, care trăiesc şi sunt după firea lor nemuritoare, care ar fi putut auzi propovăduirea Domnului.

Ce vom spune noi spre dezlegarea acestei nelămuriri ? Că, după melod, şi mormântul şi moartea şi iadul sunt preluate unul în locul celuilalt fără o regulă anume; întrucât unul este slujitorul şi sluga celuilalt, după Nichita, tâlcuitorul lui Grigorie Teologul; că diavolul, împungând pe oameni cu boldul, adică cu plăcerea păcatului, îi dădea pe aceştia morţii; iar moartea, luându-i pe cei morţi, îi trimitea în iad; ba mai degrabă prin iad şi moarte se înţelege diavolul, ca cel ce este cauza primă a amândurora, aşa cum şi Grigorie Teologul în cuvântul său la Paşti numeşte pe diavolul ,,moarte şi iad”. Căci iadul şi moartea sunt fiinţe privative, neavând nici o lucrare/energie, nici nu împărăţesc asupra oamenilor, ci diavolul, ca fiinţă activă (lucrătoare), a fost cel ce a împărăţit asupra acelora.

Cât priveşte cea de-a doua nelămurire, noi credem că melodul a spus că Domnul a spus că Domnul a propovăduit morţilor ce dormeau din veac, urmând verhovnicului Petru: Că spre aceasta şi morţilor s-au binevestit (I Petru 4, 6). Verhovnicul numeşte ,,morţi” sufletele celor care au murit înainte de împlinirea iconomiei dumnezeieşti a întrupării, după Teofilact şi Ecumenios. A numit sufletele ,,morţi” nu pentru că acestea mor (căci ele sunt nemuritoare), ci pentru a face deosebire între ele şi cele unite cu trupurile celor vii, după Sfinţitul Mitrofan, sau pentru a vădi, recurgând la figura de stil a sinecdocei, sufletul nemuritor din trupul mort; căci sufletul şi trupul, fiind părţi unite în chip firesc în ipostasul omului întregit, primesc pe rând unul numele celuilalt.

[1] Ascultă şi tâlcuirea de aur a lui Ioan cel cu limba de aur la cuvintele de mai sus ale lui David şi Isaia: ,,Astăzi Stăpânul nostru face înconjurul tuturor celor din iad; astăzi a sfărâmat porţile de aramă; astăzi a zdrobit zăvoarele cele de fier. Ia aminte la acribia cuvântului: nu a pus ‘a deschis porţile cele de aramă’, ci le-a zdrobit, pentru ca închisoarea să nu mai fie de nici un folos; nu a tras zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca temniţa să slăbească; căci unde nu există nici poartă, nici zăvoare, chiar dacă intră cineva, nu poate fi ţinut acolo. Şi atunci când Hristos le va zdrobi, cine altcineva va putea să le refacă ? Numeşte porţile ‘de aramă’ nu pentru că erau din aramă, ci pentru a arăta neîndurarea şi certitudinea morţii”.

Apoi adaugă şi un exemplu deosebit: ,,Aşa cum un împărat, punând mâna pe căpetenia tâlharilor care bântuia cetăţile, răpea de peste tot, ascunzându-se în peşteri, unde lua cu sine şi bogăţia [furată], îl leagă, dându-l pedepsei, luându-i tezaurul şi ducându-l în cămările sale domneşti, tot aşa Hristos a făcut cu căpetenia de tâlhari şi temnicerul diavol, legându-i moartea prin moartea Sa şi toată bogăţia, adică neamul omenesc, mutând-o în cămările Sale împărăteşti. Aceasta arată şi Pavel: Care ne-au izbăvit pre noi din stăpânirea întunericului, şi ne-au mutat la împărăţia Fiului dragostei lui (Coloseni 1, 13). Şi minunat este că acest Împărat a venit El Însuşi, că nici un împărat nu ar fi primit să facă asta niciodată, ci i-ar fi slobozit pe cei legaţi prin intermediul uneia dintre slugile sale. Dar aici nu s-a întâmplat aşa, ci Împăratul Însuşi a venit la cei legaţi şi nu S-a ruşinat de temniţă” (,,Despre înţelesul cuvântului cimitir şi despre cruce”).