Talcuirea crezului (V)

Tâlcuirea crezului (V)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

Al treilea articol

(Fiul lui Dumnezeu) Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.

În acest articol se vorbeşte despre naşterea după firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos. Din compătimire şi dragoste faţă de neamul omenesc căzut în păcat, Iisus Hristos S-a pogorât din cer până la noi ca să ne răscumpere din blestem, păcat şi moarte şi să ne aducă mântuirea. Născut din Dumnezeu-Tatăl, înainte de toţi vecii, El S-a născut pe pământ în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, ca om, în chip suprafiresc, fără de bărbat, din Sfânta Fecioară Maria. În cel de-al doilea articol al Simbolului de credinţă ni se descoperă adevărul că Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu adevărat. Şi aici, în cel de-al treilea articol, ni se explică faptul că El este Om adevărat. Este Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Fecioarei – născut în cer de Tatăl, fără mamă, şi născut pe pământ din mamă, fără tată.

Aceasta înseamnă că în Domnul Iisus Hristos există două firi: dumnezeiască şi omenească. După învăţătura Bisericii, aceste firi sunt neamestecate şi nedespărţite întru El. El are, potrivit cu aceasta, două voinţe: dumnezeiască şi omenească. El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat – cu trup şi cu suflet omenesc. Pentru aceasta El Se numeşte atât Fiu al lui Dumnezeu, cât şi Fiu al Omului.

Însă aceste două firi alcătuiesc întru El o singură Persoană – Dumnezeu-Omul Hristos. Aceasta este cea mai mare minune, necuprinsă de mintea omenească. Ea este amintită la fiecare slujbă a utreniei, când se cântă cuvintele psalmistului: Dumnezeu este Domnul şi S-au arătat nouă (Psalmi 117, 25).

Noi, creştinii, primim această minune cu credinţă plină de evlavie, ca fiind de necuprins şi nespus de înaltă. Ştim că tainele lui Dumnezeu sunt inaccesibile minţii omeneşti mărginite. Cel ce doreşte plin de cutezanţă să înţeleagă cele mai presus de fire, să spună dacă a înţeles şi dacă poate să dezlege tainele naturii care îl înconjoară: cum sămânţa devine plantă, cum vede ochiul omului, cum sunt fixate în întinderile nemărginite ale lumii stelele, fără să se clatine şi fără să se abată din mersul lor, cum şi cele mai mărunte insecte se mişcă, zboară, se înmulţesc. Totul în lume este o minune, totul este tainic. Cu cât mai mare este pentru noi taina Creatorului acestei lumi – Dumnezeu ! Şi dacă nu putem să dezlegăm cele ale creaţiei, cum vom dezlega taina Creatorului ? Pentru aceasta, cu credinţă plină de evlavie trebuie să primim atât faptele, cât şi descoperirile Lui.

În Cuvântul lui Dumnezeu ni se spune că Dumnezeu-Fiul S-a întrupat, S-a făcut om, că S-a născut din Sfânta Fecioară Maria prin lucrarea cea de necuprins a Sfântului Duh. Aceasta este îndeajuns pentru adevăraţii credincioşi. Ei nu întreabă: cum a fost posibil una ca aceasta ? Căci ştiu că cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27).

Sfântul Constantin Filozoful, în disputele sale cu evreii şi saracinii, a lămurit destul de limpede taina întrupării lui Dumnezeu.

Saracinii spuneau:

– Voi, creştinii, afirmaţi că Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie. Însă poate oare Dumnezeu să Se nască din femeie ?

– Nu dintr-o femeie simplă S-a născut Dumnezeu, a răspuns Sfântul Constantin, ci din cea nenuntită şi Sfântă Fecioară şi de la Duhul Sfânt. Dumnezeu a voit aşa. Iar voinţei şi dorinţei Sale se supune întreaga făptură zidită. Când voieşte Dumnezeu, atunci se schimbă rânduiala firii.

– Însă cum poate o femeie să poarte în pântecele ei pe Dumnezeu, la care un om nu poate nici măcar să privească, darămite să-L nască ? – s-au minunat saracinii.

Sfântul filozof a arătat către împăratul saracinilor, care stătea în mijloc, apoi către primul lui sfetnic şi a spus:

– Oare poate spune cineva că acest întâi-sfătuitor nu poate să-l primească şi să-l găzduiască în casa sa pe împărat ? Căci cel mai de pe urmă supus poate să facă una ca aceasta … Cum ar trebui să fie numit atunci un astfel de om: fără de minte ori înţelept ?

– Fără de minte, se înţelege, i-au răspuns saracinii.

– Spuneţi atunci, a continuat filozoful, care este cea mai înaltă făptură dintre toate făpturile de pe pământ ? Oare nu omul, care este rânduit cu suflet raţional, zidit după chipul lui Dumnezeu ? Neînţelepţi sunt aceia care spun că este cu neputinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în pântecele unei făpturi omeneşti, când ştiu că El a putut să Se sălăşluiască în rug (potrivit Ieşirea 3, 4). Oare rugul, acest lucru fără suflet, este mai înalt decât făptura care are simţăminte şi raţiune, care are suflet după asemănarea lui Dumnezeu ? …

După aceasta, Sfântul Constantin a început cu mai multă înţelepciune şi convingere să lămurească pricinile şi scopul întrupării lui Dumnezeu. Printre altele, a spus:

– Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu S-ar fi unit prin întruparea Sa cu firea omenească, cum ar fi putut El să-l tămăduiască pe om ? Medicul, care doreşte să acorde ajutor unui om, aşază plasturele nu pe vreun pom ori piatră, ci pe rana omului bolnav. Tot aşa Dumnezeu a aşezat Cuvântul Său cel Unul-Născut ca un plasture tămăduitor, binevoind ca Acesta să Se sălăşluiască prin lucrarea Sfântului Duh într-un pântece curat fecioresc, şi nu într-un oarecare pântece femeiesc; să Se întrupeze şi să Se nască, aşa cum a profeţit despre aceasta Proorocul Isaia: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil (Isaia 7, 13). Proorocul vorbeşte aici destul de limpede despre Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să Se nască pe pământ din curata şi nenuntita Fecioară. Încă de după căderea în păcat Dumnezeu a binevoit să descopere primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (potrivit Facerea 3, 15) (adică Mântuitorul născut din Fecioară simbolizează ,,sămânţa femeii”, nu a bărbatului), îl va înfrânge pe diavol şi va mântui neamul omenesc de păcat, blestem şi moarte. De atunci, toţi credincioşii în Dumnezeu au aşteptat venirea Mântuitorului. Încă din Vechiul Testament, proorocii luminaţi de Duhul Sfânt (potrivit II Petru 1, 21) au profeţit că Mesia Se va naşte din fecioară în Bethleem. Însă nici unul nu a ştiut care fecioară va fi vrednică să devină acea ,,scară” pe care Domnul va binevoi să Se pogoare pe pământ. Nici măcar Sfânta Fecioară Maria, deşi zi şi noapte se adâncea în Cuvântul lui Dumnezeu, nu cunoştea aceasta.

Ea a fost fiica unor părinţi drepţi. Tatăl ei se numea Ioachim, iar mama sa, Ana. Ei erau din seminţia împăratului David. Încă de copilă, Sfânta Fecioară Maria a fost afierosită să slujească lui Dumnezeu pe lângă Templul din Ierusalim. Crescând, ea a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu că nu se va căsători vreodată. Atunci au încredinţat-o pe ea dreptului şi binecredinciosului Iosif, ca el să-i păzească fecioria. Sfânta Fecioară Maria a mers să locuiască în casa acestuia din Nazaret. Aici, într-o zi, i s-a arătat Sfântul Arhanghel Gavriil şi i-a spus că ea va naşte un Fiu, căruia Îi vor pune numele Iisus. Sfânta Fecioară Maria a întrebat nedumerită cum se va petrece una ca aceasta, căci ea nu ştia de bărbat şi dăduse făgăduinţa să rămână fecioară. Arhanghelul i-a răspuns că Fiul ei Se va naşte într-un mod suprafiresc, de la Duhul Sfânt (potrivit Luca 1, 26-38). Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai. Iisus Hristos S-a născut nu aşa cum se nasc toţi oamenii de pe pământ, ci de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Pentru aceasta, ea este numită în Biserica Ortodoxă Născătoare de Dumnezeu. Ea a rămas pentru totdeauna (pururea) Fecioară. A fost Fecioară şi după naştere, până la sfârşitul vieţii sale. Ca semn al acestei taine, în icoanele ortodoxe este zugrăvită cu trei stele: două pe umeri şi una pe cap, simbolizând fecioara înainte de naştere, la naştere şi după naştere.

Ca Maică a lui Dumnezeu, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, după har, întrece pe toţi plăcuţii lui Dumnezeu şi chiar pe heruvimi şi serafimi. Ea stă cel mai aproape de Dumnezeu şi tot ceea ce cere de la El primeşte. Ea mijloceşte mai mult decât toţi sfinţii pentru neamul creştinesc. Pentru aceasta, în Biserica Ortodoxă i se înalţă atât de multe rugăciuni. Ea Îl pleacă pe Dreptul Judecător spre îndurare faţă de toţi aceia care, cu credinţă şi cu dragoste, i se roagă ei. Ea mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Dintre toate rugăciunile către Fecioara Maria, creştinul ortodox trebuie în mod deosebit să cunoască şi adesea să o rostească măcar pe aceasta: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.

Naşterea Domnului. Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Prin naşterea Mântuitorului se încheie Vechiul Testament şi începe Noul Testament. Iisus Hristos a venit pe pământ ca să ne arate, prin pilda şi prin propovăduirea Sa, calea către mântuire. Întreaga Lui învăţătură exprimă faptul că oamenii păcătoşi pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se curăţească de patimile lor şi să se înalţe către sfinţenie, să se apropie de Dumnezeu.

Dacă ne întrebăm în ce chip învăţătura lui Hristos are puterea de a ne mântui, răspunsul este: ne mântuieşte dacă o primim cu toată inima noastră şi dacă trăim potrivit cu aceasta. Căci, precum cuvântul cel mincinos al diavolului, fiind primit de primii oameni, s-a făcut întru ei sămânţa păcatului şi a morţii, tot aşa adevăratul cuvânt al lui Hristos, care este duh şi viaţă (potrivit Ioan 6, 63), primit cu osârdie de către creştini, se face întru aceştia sămânţă a sfinţeniei, fericirii şi vieţii veşnice.

Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire Iisus Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a făcut minuni, a murit şi a înviat. La fiecare pas El Şi-a arătat marea îndurare către păcătoşii care se pocăiesc, a tămăduit pe cei bolnavi, a mângâiat pe cei scârbiţi, a înviat pe cei morţi şi a adus celor sărmani vestea cea îmbucurătoare a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu. El i-a chemat pe toţi la pocăinţă, spunând că doar prin această poartă păcătoşii pot să intre în raiul închis după căderea în păcat a primilor oameni. Mântuirea păcătoşilor – acesta este scopul venirii lui Hristos pe pământ şi esenţa învăţăturii Sale. Iată pentru ce această învăţătură se numeşte Evanghelie. Evanghelia este un cuvânt grecesc care, tradus, se tâlcuieşte bună vestire. Adică veste bună, veste îmbucurătoare despre mântuirea oamenilor din rău, blestem şi moarte. Aceasta este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ori, altfel spus, vestea cea bună a mântuirii şi a veşnicei fericiri a oamenilor răscumpăraţi de Hristos. Biserica Ortodoxă până în zilele noastre propovăduieşte această învăţătură mântuitoare a lui Hristos, prin care îşi împlineşte datoria lăsată ei de către Domnul.

Iisus Hristos ne-a mântuit de păcat, blestem şi moarte. Păcatul reprezintă orice încălcare a legii lui Dumnezeu. De aceea este spus în Sfânta Scriptură: Păcatul este fărădelegea (I Ioan 3, 4). Primul păcat omenesc s-a petrecut atunci când Adam şi Eva au încălcat dumnezeiasca poruncă în Rai şi au mâncat din rodul oprit. Această încălcare i-a rupt pe protopărinţii noştri de Dumnezeu şi de harul Său. De aici, s-au arătat ca fireşti urmările blestemului şi morţii. Blestemul – acesta este răul care s-a născut din păcat şi care, potrivit cu dreapta Judecată a lui Dumnezeu, va pedepsi doar pe oamenii care săvârşesc păcate. Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale (Facerea 3, 17), i-a spus Dumnezeu lui Adam care păcătuise. Din căderea în păcat urmează şi moartea oamenilor, îndoita moarte: trupească, constând în lipsirea trupului de suflet, şi sufletească, constând în lipsirea sufletului de dumnezeiescul har şi de Sfântul Duh, care este viaţa şi suflarea sufletului nostru. Moartea trupească şi sufletească nu este una şi aceeaşi. Când trupul moare, îşi pierde simţirea şi se desface. Iar sufletul, când moare pentru păcatele sale, nu-şi încetează existenţa, ci se lipseşte doar de lumina lui duhovnicească, de bucurie şi de fericire, rămânând în întuneric, în necazuri şi în suferinţă.

După ce Adam a păcătuit, toţi oamenii au început să moară, deoarece toţi fiii lui Adam s-au născut cuprinşi de păcat şi au păcătuit ei înşişi. Aşa precum dintr-un izvor pângărit curge apă murdară, tot aşa din începătorul neamului omenesc, cuprins de păcat, se molipsesc de păcat şi urmaşii. Iar plata păcatului este moartea (Romani 6, 23).

Noi înşine nicicând nu ne-am fi putut izbăvi de păcat, blestem şi moarte. A săvârşit aceasta Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat pentru noi. El a purtat păcatele noastre (potrivit Isaia 53, 4-6). El a ridicat de la sufletele oamenilor blestemul şi l-a luat asupra Sa (potrivit Galateni 3, 13). El ne-a izbăvit de veşnica şi înfricoşătoarea moarte duhovnicească, murind de bunăvoie pentru noi, păcătoşii (potrivit Romani 5, 6-8). Evanghelia asemuieşte omenirea păcătoasă cu oaia cea pierdută, pe care Mântuitorul a aflat-o şi a purtat-o pe umerii Săi, ca să o aducă pe ea la Tatăl ceresc (potrivit Luca 15, 1-10).

Biruinţa Mântuitorului Iisus Hristos asupra morţii este cântată în chip sărbătoresc mai cu seamă de Paşti: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Credincioşii în Domnul, în virtutea acestei biruinţe a lui Hristos asupra morţii prin moartea Lui pământească, merg la viaţa veşnică cea fericită, iar păcătoşii care nu se pocăiesc şi cei ce mor fără credinţă în Dumnezeu, cât şi toţi cei deznădăjduiţi, care părăsesc viaţa pământească fără nădejde în dumnezeiasca milă, merg, după moartea lor, către veşnicele chinuri.

Adevăraţii creştini, care cred din toată inima în Mântuitorul şi se străduiesc, după puteri, să împlinească voia Lui, gustă, după moartea lor, nu teama, ci bucuria. Căci ei ştiu că din viaţa cea trecătoare merg către cea nemuritoare. Aşa au întâmpinat moartea lor mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu. De pildă, Sfântul Arhidiacon Ştefan nu s-a înfricoşat câtuşi de puţin când îl ucideau pe el cu pietre, căci a văzut cerurile deschise şi pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-57). Nu există o mai mare bucurie pentru adevăratul creştin decât ca el să ştie că după moarte va merge la Creatorul său. Toate acestea au devenit cu putinţă doar mulţumită înomenirii Fiului lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. El pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri. Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.