Talcuirea crezului (VI)

Tâlcuirea crezului (VI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

Al patrulea articol

Şi (Hristos) S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat.

Iisus Hristos a stârnit multora uimirea prin minunata Sa învăţătură şi prin neobişnuitele Sale fapte (potrivit Matei 22, 33). Întregul popor mergea în urma Lui. Aceasta a trezit zavistia bătrânilor evreilor. Zavistia lor s-a prefăcut în ură atunci când Mântuitorul a început să mustre învăţătura lor mincinoasă şi viaţa lor nelegiuită. Pentru aceasta, ei au început să-L prigonească. L-au clevetit înaintea puterii romane, reprezentată atunci de către Pilat din Pont. Osândit degrabă, Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, a pătimit mari chinuri, a murit şi a fost îngropat.

Pentru ce a fost pus pe cruce Iisus Hristos ? Pentru noi, oamenii păcătoşi, ca să ne răscumpere de păcat şi să ne dea posibilitatea de a intra în viaţa veşnică şi fericită. Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28). Pentru noi şi în locul nostru Hristos a fost răstignit şi a pătimit. Prin aceste patimi ale Sale şi prin moarte Dumnezeu-Omul ne-a răscumpărat din păcat, blestem şi moarte, adică a plătit datoria în locul nostru, şi ne-a împăcat cu Părintele Său ceresc. Noi am păcătuit şi am aruncat, altfel spus, datoriile pe care nu am fost în stare să le plătim, asupra lui Dumnezeu.

Răstignirea Domnului

Sfârşitul secolului al XIII-lea

Şi pentru că dreptatea lui Dumnezeu cere răscumpărare, a venit Iisus Hristos – Cel fără de păcat, care a luat asupra Sa răspunderea pentru toate păcatele noastre şi înaintea dumnezeieştii dreptăţi a purtat de bunăvoie urmările păcatului, pedeapsa pentru ele, astfel încât orice păcat a putut să fie nimicit doar după ce a fost răscumpărat. Că pentru păcatele noastre a pătimit Iisus Hristos se spune încă din Vechiul Testament: Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere … El s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 4-5).

Un părinte al Bisericii a explicat astfel fapta răscumpărării Mântuitorului: un adevărat prieten l-a văzut pe prietenul său iubit rănit de moarte de sabia vrăjmaşului şi a început cu osârdie să se îngrijească de vindecarea lui. Medicii i-au spus că acea rană este de nelecuit şi că pe prietenul său îl aşteaptă moartea sigură. Însă, au adăugat ei, el ar fi putut să se însănătoşească doar dacă cineva l-ar fi răscumpărat de la moarte cu preţul vieţii sale, adică dacă ar fi lipit gura de rana lui şi ar fi sorbit infecţia rănii, urmare a cărui fapt va muri el însuşi. Atunci adevăratul prieten s-a hotărât să-şi jertfească viaţa pentru dragul său prieten; a sorbit otrava din rana lui, răscumpărându-l în acest fel de la moarte sigură, şi a murit el însuşi.

Tot aşa Domnul nostru a venit la noi, cei răniţi cu otrava păcatului morţii. El, care şade pe aripile heruvimilor, Medicul desăvârşit al sufletelor şi trupurilor, Şi-a apropiat gura Sa, adică pe Unul-Născut Fiul Său, de rana firii noastre; şi Dumnezeu-Cuvântul, unit cu firea noastră rănită, a extras din aceasta otrava păcatului, luând-o asupra Sa. El a luat asupră-Şi păcatele lumii, a purtat toate neputinţele noastre şi, punându-Şi viaţa Sa pentru noi, ne-a mântuit.

Ca să ne facă mai înţeleasă taina răscumpărării, Cuvântul lui Dumnezeu Îl aseamănă pe Iisus Hristos cu Adam. Adam este capul întregii omeniri, care împreună cu el alcătuieşte o singură unitate, întrucât este născută după trup din el. Iisus Hristos, în care sunt unite firea dumnezeiască şi cea omenească, în chip haric a devenit noul Cap al omenirii. Prin credinţă El îi uneşte pe toţi oamenii cu Sine Însuşi. Pentru aceasta, după cum prin Adam noi am căzut sub puterea păcatului, blestemului şi morţii, tot aşa prin Iisus Hristos ne izbăvim de păcat, blestem şi moarte. Suferinţa Lui de bunăvoie şi moartea pe cruce pentru noi, având un preţ fără margini şi o vrednicie fără seamăn înaintea lui Dumnezeu – ca moarte şi pătimire a Dumnezeului-Om, Cel fără de păcat, fără nici un fel de vină – reprezintă deplina împăcare a dreptăţii lui Dumnezeu, prin care ni s-a hotărât moartea pentru păcat.

Pătimirea Lui de bunăvoie şi moartea pe cruce, din aceeaşi pricină, reprezintă o vrednicie neasemuită înaintea lui Dumnezeu, ca urmare a căreia Mântuitorul are dreptul, fără să încalce dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, de a ne da nouă, păcătoşilor, iertare de păcatele noastre şi har pentru înfrângerea păcatului şi morţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: De vreme ce pentru greşeala unuia moartea a împărăţit prin unul; cu mult mai vârtos cei ce au luat prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împărăţi întru viaţă prin cel unul, Iisus Hristos. Pentru aceea dar, precum prin greşeala unuia întru toţi oamenii a intrat osândirea; aşa şi prin îndreptarea unuia întru toţi oamenii a intrat îndreptarea vieţii (Romani 5, 17-18).

Jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos a sfinţit întreg neamul omenesc. Ea a dat fiecărui credincios putere ca să lupte cu păcatul, l-a apropiat pe om de Dumnezeu şi l-a împăcat cu El. Această jertfă răscumpărătoare nu este doar un act al dreptăţii, ci şi o faptă a nemărginitei iubiri dumnezeieşti către oameni. Din iubirea Sa fără margini pentru cei păcătoşi, Mântuitorul a luat asupra Sa păcatele noastre, ca şi cum S-ar fi făcut El vinovat de acestea, a suferit în locul nostru, faptă prin care ne-a răscumpărat (potrivit Ioan 3, 16).

În Simbolul de credinţă se spune că Iisus Hristos a pătimit, a fost răstignit şi îngropat în timpul lui Pilat din Pont. Pentru ce oare numele unui asemenea păgân este introdus de sfinţii alcătuitori ai Crezului în textul sfânt ?

Drept răspuns vom sublinia două cauze principale:

1. Prin pomenirea lui Pilat din Pont, Sfinţii Părinţi au vrut să arate că Iisus Hristos este o persoană istorică. El a trăit în vremea lui Pilat. Acesta era reprezentantul împăratului roman în Iudeea, care în acea vreme se afla sub stăpânirea romanilor. Cum nimeni nu se îndoieşte de existenţa istorică a procuratorului roman Pilat, tot astfel nu este drept să ne îndoim de existenţa istorică a Mântuitorului Iisus Hristos.
2. Prin pomenirea numelui lui Pilat din Pont, Sfinţii Părinţi au mai vrut să arate că Însuşi Iisus a pătimit înaintea lui Pilat, şi nu un altul, că El este adevăratul Mesia; că El anume a fost făgăduit de Dumnezeu şi a fost aşteptat în Vechiul Testament şi că, în cele din urmă, toţi ceilalţi mesia, care s-au ridicat şi care se vor ridica cu pretenţii de la sine ca trimişi ai lui Dumnezeu, sunt doar nişte înşelători.

Mai departe, în cel de-al patrulea articol al Simbolului de credinţă, este spus că Iisus Hristos a pătimit şi S-a îngropat. Acest lucru este pomenit anume pentru a se vădi învăţătorii cei mincinoşi, care spuneau că Iisus Hristos a pătimit în chip aparent şi tot aşa a murit. Noi mărturisim însă că, prin firea Sa omenească, Mântuitorul a pătimit cu adevărat pe cruce şi a murit cu adevărat pentru noi. Este adevărat că El ca Dumnezeu nu a pătimit, deoarece Dumnezeu nu este supus patimilor. Însă aceasta nu micşorează suferinţele Lui fizice ca om. Altfel, cum ar putea fi explicate aceste cuvinte ale Sale: Întristat este sufletul meu până la moarte (Matei 26, 38); ori cuvintele: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ? (Matei 27, 46) şi altele asemenea ? La această nedumerire: cum ar fi putut oare Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, să pătimească, Sfântul Silvestru, papa Romei, a dat un răspuns minunat:

,,Domnul nostru Iisus Hristos a avut două firi, dumnezeiască şi omenească, însă într-o singură Persoană. Firea Lui omenească a pătimit pentru noi. Dumnezeirea Lui însă nu a fost supusă pătimirii. Precum un copac luminat de razele soarelui, atunci când trebuie tăiat suferă doar el, căci razele soarelui nu se taie împreună cu el, tot aşa firea omenească întru Hristos a răbdat suferinţa, dar dumnezeirea nu a suferit”.

Iisus Hristos a arătat în vremea pătimirii Sale cea mai înaltă pildă a dragostei Lui pentru vrăjmaşi. El S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi astfel: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). De pe cruce El S-a îngrijit de Maica Sa, încredinţând-o iubitului Său ucenic, Sfântului Ioan Teologul. Pe cruce, mai apoi, El l-a mântuit pe tâlharul care s-a pocăit, lucru prin care a arătat că a venit, într-adevăr, ca să răscumpere pe cei păcătoşi şi să-i izbăvească de veşnicele chinuri şi de iad, atâta numai ca ei să voiască una ca aceasta. Când tâlharul care s-a pocăit i-a spus lui Hristos: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta, a auzit îndată răspunsul: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 42-43). Şi s-a făcut minune nemaiauzită până atunci: acel răufăcător şi tâlhar în ultimele clipe ale vieţii sale s-a învrednicit de mântuire. Sufletul său împreună cu Domnul a intrat primul în Raiul lui Dumnezeu. De aici se vede limpede care sunt roadele răscumpărătoare ale lui Iisus Hristos pentru cei păcătoşi – cum şi cei mai de pe urmă călcători de lege se pot mântui dacă se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, crezând în Hristos şi rugându-se cu zdrobire de inimă pentru iertare.

În cazul dat, poate fi pusă întrebarea: pentru toţi a suferit oare Mântuitorul ? Cuvântul lui Dumnezeu spune că pentru toţi. Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos cuprinde pe toţi oamenii din toate timpurile, care au trăit înainte şi după Iisus. Însă de roadele harice şi mântuitoare ale acestei Jertfe se folosesc doar aceia care cred şi se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, care săvârşesc faptele credinţei şi ale dragostei şi care participă de bunăvoie la pătimirile şi moartea Lui (potrivit Filippeni 3, 10). Fiecare om are crucea lui în viaţă, suferinţa sa. Dacă o poartă fără cârtire, cu smerenie, cu răbdare şi cu credinţă în Domnul Iisus Hristos, el ia întru totul parte la chinurile de pe Golgota ale Răscumpărătorului. Printr-o credinţă tare, vie, plină de simţire, creştinul devine una prin necazurile şi încercările sale cu dumnezeiescul pătimitor de pe Golgota.

Noi luăm parte la pătimirile lui Hristos şi atunci când ne răstignim prin nevoinţă, luptând de bunăvoie cu noi înşine, cu trupul nostru, cu patimile şi poftele lui (potrivit Galateni 5, 24). Cine se răstigneşte astfel pe sine atinge cea mai strânsă părtăşie cu Hristos cel răstignit şi poate să spună despre sine asemenea Sfântului Pavel: Cu Hristos împreună m-am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20).

La răstignirea patimilor şi poftelor se ajunge prin înfrânarea de la ele şi prin săvârşirea celor potrivnice acestora. Când mânia ne îmboldeşte să vorbim de rău pe cel care ne duşmăneşte şi să-l vătămăm, făcându-i ceva rău, dacă ne amintim că Iisus Hristos pe cruce S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi şi dacă ne rugăm şi noi pentru vrăjmaşul nostru, atunci şi noi ne răstignim în acelaşi chip întru sine patima numită mânie. Astfel trebuie să procedăm cu toate celelalte dintru noi: şi cu patima desfrânării, şi cu patima iubirii de arginţi, şi cu cea a beţiei, a îmbuibării, şi cu orice altă aplecare păcătoasă a inimii noastre. Atunci, într-adevăr, ne vom răstigni pe noi înşine ca să trăim împreună cu Hristos. Atunci, într-adevăr, vom purta cu vrednicie crucea noastră, care ne va duce la viaţa veşnică.

Crucea reprezintă un bine pentru viaţă duhovnicească a omului. Ea nu înseamnă ruşine, ci proslăvire. Căci precum Hristos prin crucea Lui S-a preaslăvit, tot aşa pe noi Dumnezeu ne va slăvi, dacă fără cârtire ne vom purta crucea ca adevăraţi creştini. Mântuitorul S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră; şi aducându-Se pe Sine jertfă, ne-a mântuit pe toţi din robia satanei. Tot aşa noi, dacă ne vom răstigni pe noi înşine, ne vom mântui de la pieire. Crucea lui Hristos este adevărata emblemă a biruinţei şi mântuirii, a dragostei jertfelnice şi răscumpărării. Astfel, Sfântul Apostol Pavel pe drept grăieşte când se laudă cu crucea lui Hristos (potrivit Galateni 6, 14).

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim !

Despre Învierea lui Hristos vorbeşte cel de-al cincilea articol al Simbolului de credinţă.