Talcuirea crezului (VII)

Tâlcuirea crezului (VII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

Al cincilea articol

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Cea mai puternică dovadă pentru faptul că pătimirea şi moartea lui Hristos sunt, într-adevăr, răscumpărătoare pentru noi oamenii este slăvita Înviere a lui Hristos din morţi. Dumnezeu-Omul învie şi prin aceasta aşază temelia învierii noastre fericite şi izbăvirea definitivă de păcat, blestem şi moarte. Hristos s-au sculat din morţi; începătură celor adormiţi s-au făcut (I Corinteni 15, 20). Aceste cuvinte semnifică faptul că şi noi, după moartea noastră, vom învia asemenea lui Iisus Hristos la cea de-a Doua Lui Venire, ca să ne bucurăm împreună cu El, dacă am pătimit ca să bineplăcem Lui în viaţa noastră pământească. Într-una din cântările bisericeşti, care descrie nespusa mijlocire după moarte a lui Iisus Hristos, înainte de învierea Sa, se spune: În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

De ce a fost Iisus Hristos în iad, în acea temniţă duhovnicească în care au fost zăvorâte toate sufletele oamenilor adormiţi de până la Hristos ? Domnul S-a pogorât la iad ca să-i izbăvească din acesta pe toţi oamenii care cu credinţă au aşteptat venirea Lui şi au nădăjduit în izbăvirea Lui (potrivit I Petru 3, 19).

Faptul că Iisus Hristos S-a pogorât cu sufletul Său la iad arată că Mântuitorul nostru a murit cu adevărat, şi nu închipuit. Trupul Lui a fost îngropat în pământ, iar sufletul Lui S-a pogorât la iad. Când Iisus Hristos a înviat, sufletul Lui s-a întors în trup şi din nou a prins viaţă. Minunată şi de necuprins este învierea Domnului nostru Iisus Hristos ! Noul Său trup înviat, fără să fie duh, a dobândit după înviere însuşirile duhului.

După ce Hristos a înviat, în seara aceleaşi zile, apostolii erau adunaţi într-o casă din Ierusalim, încuind uşile acesteia cu străşnicie, deoarece se temeau ca nu cumva să-i descopere careva dintre evrei.

Nimeni nu ar fi putut să intre prin aceste uşi încuiate. Dar iată, pe neaşteptate, în mijlocul acestora a stat Hristos cel înviat. Această arătare a lui Iisus Hristos a fost una neobişnuită. În spaţiile zăvorâte pot pătrunde doar duhurile. Dar iată, Domnul Iisus Hristos S-a arătat aici în trupul Său pe care se puteau vedea rănile de pe cruce. El a arătat ucenicilor Săi mâinile şi picioarele Sale străpunse de piroane. Şi după ce le-a spus ucenicilor: Pace vouă, în acelaşi chip în care S-a arătat lor S-a făcut deodată nevăzut.

După învierea Sa, Iisus Hristos a devenit stăpân pe deplin al timpului şi spaţiului. El S-a arătat credincioşilor Săi ucenici când şi unde a voit. A putut să Se facă nevăzut în acelaşi chip. Astfel, de pildă, când Luca şi Cleopa, doi dintre ucenicii din numărul celor 70, călătoreau de la Ierusalim la Emaus şi vorbeau despre răstignirea Lui pe cruce, Însuşi Hristos cel înviat S-a apropiat de ei şi mergea în pas cu ei, ca să se vădească adevărul cuvintelor Sale: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Însă ucenicii Lui nu L-au recunoscut. El le-a lămurit Scriptura, întărindu-i în credinţa lor, şi astfel, fără să-şi dea seama, au ajuns la Emaus. Hristos S-a arătat că ar vrea să meargă mai departe, însă ucenicii Lui L-au rugat să rămână cu ei, ca să cineze împreună. El a intrat cu aceştia în casă. Aici, pe când şedeau la cină, Hristos a binecuvântat masa şi, rupând pâinea, ucenicii L-au cunoscut, însă El S-a făcut nevăzut de la ei (potrivit Luca 24, 13-32).

Drumul către Emaus, cina de la Emaus şi propovăduirea apostolilor Luca şi Cleopa

Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, Serbia

Astfel, încă din timpurile apostolice, Iisus Hristos în chip nevăzut S-a aflat în jurul multora dintre ucenicii Săi credincioşi, arătându-li-Se pe neaşteptate şi tot aşa făcându-Se nevăzut. El S-a arătat multora dintre sfinţii mărturisitori ai credinţei, întărindu-i pe aceştia în chinurile lor. S-a arătat şi multora dintre pustnici, preacuvioşi părinţi şi fecioare curate în întreaga istorie a Bisericii, până în zilele noastre. S-a arătat aievea şi în vis şi multora dintre creştinii aflaţi în chinuri, în nevoinţe ori împovăraţi de viaţă, multora dintre păcătoşii care s-au pocăit. S-a arătat la căpătâiul bolnavilor care urmau să plece de pe pământ. S-a arătat în cocioabe sărace, în mijlocul sfeşnicelor altarelor bisericilor, în temniţe şi în multe alte locuri. S-a arătat şi Se arată adesea acolo unde se află smerenie adâncă, curăţie, credinţă ortodoxă, inimă neîntinată şi plină de pocăinţă. El a fost şi este întotdeauna alături de credincioşii Săi, după cum Însuşi a făgăduit: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

Învierea lui Iisus Hristos a fost profeţită încă din Vechiul Testament. Pentru aceasta, în Simbolul de credinţă se spune: A înviat a treia zi, după Scripturi (I Corinteni 15, 4). În felurite locuri din Sfânta Scriptură (Psalmi 15, 10; Osie 6, 2; Isaia 53, 10-11) pot fi aflate proorociile şi preînchipuirile despre suferinţa, moartea şi învierea Domnului Iisus Hristos.  Osebit de limpede se spune despre aceasta în capitolul 53 din cartea Sfântului Prooroc Isaia.

După ce este zugrăvită acolo nevoinţa răscumpărătoare a Aceluia care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi chinuit pentru nelegiuirile noastre, proorocul spune: Şi Domnul va să-l curăţească pre el de răni, de se va da pentru păcat; sufletul vostru va vedea sămânţă îndelungată. Şi va Domnul cu mâna sa să scoată din durere sufletul lui, şi să-i arate lui lumină, şi să-l facă cu ştiinţă, şi să îndrepteze pre cel drept, care bine slujeşte multora, şi păcatele lor el le va purta (Isaia 53, 10-11). Mântuitorul Însuşi nu o dată a mărturisit înaintea poporului şi a ucenicilor Săi că va fi ucis şi va învia. Nu cu mult înainte de suferinţa Sa, El a spus ucenicilor Săi: Iată ne suim în Ierusalim şi se vor plini toate cele scrise prin prooroci pentru Fiul Omului. Că se va da neamurilor şi se va batjocori şi se va ocărî şi se va scuipa. Şi bătându-l, îl vor omorî pre el şi a treia zi va învia (Luca 18, 31-33).

Altădată, Iisus Hristos a vorbit despre Proorocul Iona, care a simbolizat învierea Lui în cea de-a treia zi. După cum Iona a fost înghiţit şi îngropat în pântecele chitului, unde a petrecut trei zile şi trei nopţi, iar după aceasta a fost din nou aruncat viu din pântecele lui pe uscat, tot aşa Iisus Hristos a petrecut trei zile în mormânt, după care a înviat.

După învierea Lui, Iisus Hristos a rămas încă 40 zile pe pământ, arătându-Se ucenicilor Săi, descoperindu-le lor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 1, 3). El i-a povăţuit adesea, întărindu-i în credinţa lor şi mâncând împreună cu ei. Cu toate acestea, El a voit să-i întărească definitiv, ca să nu se clatine în convingerea lor că El a înviat cu adevărat. Şi într-adevăr, apostolii s-au încredinţat că Iisus Hristos a înviat din morţi. Când a început prigoana împotriva lor şi când li s-a spus să tacă şi să nu mai propovăduiască despre învierea lui Hristos, ei au răspuns cu îndrăzneală: Nu putem noi cele ce am văzut şi am auzit să nu le grăim (Faptele Apostolilor 4, 20).

Mărturia apostolilor a avut o mare putere, deoarece ei au fost martori la toate (potrivit I Ioan 1, 1). Au atins şi au pipăit rănile lui Hristos cel înviat (potrivit Ioan 20, 27). Însuşi Hristos i-a încredinţat pe deplin de învierea Sa, ca ei să poată să arate în cel mai convingător chip măreţia şi adevărul acestui slăvit eveniment. Minunea învierii a întărit nu doar dumnezeirea lui Iisus Hristos, ci şi sfinţenia şi puterea dumnezeieştii Sale învăţături.

Pentru creştini nu există praznic mai mare ca Sfintele Paşti, când se sărbătoreşte Învierea lui Hristos. Căci dacă Naşterea lui Hristos a pus început învierii noastre prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, învierea lui Hristos reprezintă desăvârşirea faptei mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Prin învierea Sa, Iisus Hristos a biruit moartea, a îndepărtat blestemul, a biruit puterea răului şi a ruşinat pe diavol. Pentru aceasta, învierea lui Hristos se numeşte ,,praznic al praznicelor” şi ,,sărbătoare a sărbătorilor”. Chiar primii creştini au numit-o pe aceasta ,,împărăteasa praznicelor” şi ,,ziua cea mare a Domnului” şi, când se întâlneau, ca semn al unei mari bucurii se salutau prin cuvintele: ,,Hristos a înviat !” şi îşi răspundeau unii altora: ,,Adevărat a înviat !” De aceea a rămas până la noi obiceiul ca de la Paşti la Înălţare să ne salutăm cu acest salut al biruinţei aducător de bucurie.

Troparul care se cântă la învierea lui Hristos este următorul: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Aceste sfinte cuvinte lămuresc cel mai bine marea biruinţă a lui Hristos asupra ultimului vrăjmaş al omenirii – moartea. Învierea lui Hristos a făcut neînfricoşătoare moartea pentru creştini.

Prin moartea şi învierea Sa, Hristos biruie moartea. Astfel, ea îşi pierde înţelesul ei rău. Adevăraţii credincioşi în Iisus Hristos o întâmpină acum cu linişte şi bucurie. Binevoim mai bine să fim depărtaţi de trup, şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). ,,Moartea pentru mine nu este înfricoşătoare; căci ea mai degrabă mă va uni pe mine cu Hristos”, spune despre sine atât Sfântul Vasilie cel Mare, cât şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Mulţi sfinţi plăcuţi ai lui Dumnezeu au văzut cum sufletele drepţilor după moartea lor pământească au fost înălţate de îngeri în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, Sfântul Grigorie Dialogul istoriseşte că Sfântul Benedict stătea într-o noapte la rugăciune. La miezul nopţii el a văzut o lumină care era atât de strălucitoare, încât noaptea s-a făcut mai luminoasă decât ziua. Mirat de aceasta, şi-a înălţat privirea şi a văzut într-o lumină de foc sufletul dreptului episcop Gherman, pe care îngerii îl înălţau la cer.

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare se povesteşte că odată, pe când el mergea prin pustie, a văzut cete de îngeri şi mulţi apostoli, în mijlocul cărora strălucea sufletul cel drept al Sfântului Pavel Tebeul, care chiar atunci se înălţa la Domnul.

Şi despre sfârşitul marelui plăcut al lui Dumnezeu Sfântul Serafim de Sarov se ştie acest fapt însemnat. Departe de Mânăstirea Sarov, în Mânăstirea Glinski, retrasă din calea oamenilor, vieţuia în vremea Sfântului Serafim un stareţ drept – părintele Filaret. El a fost egumenul mânăstirii. Pe 2 ianuarie 1833, stareţul a ieşit dimineaţa devreme în faţa chiliei sale şi pe neaşteptate a văzut la răsărit o lumină neobişnuită. În razele acestei lumini a văzut cum îngerii lui Dumnezeu înălţau la cer întru cântări sufletului Sfântului Serafim. Mult s-a minunat egumenul Filaret de această vedenie, încât a spus fraţilor ce se întâmpla să fie acolo:

– Iată cum sufletele drepţilor se înalţă la cer ! Acesta este sufletul stareţului Serafim !

Toţi se uitau în acea direcţie, însă numai doi dintre ei s-au învrednicit să vadă în parte acea lumină. Egumenul Filaret a însemnat ceasul când s-a petrecut această vedenie, şi abia după câteva săptămâni au aflat că chiar în acel ceas Sfântul Serafim de Sarov îşi dăduse sufletul său lui Dumnezeu.

Toate acestea ne lămuresc în cel mai convingător chip despre ceea ce a adus credincioşilor creştini lucrători ai virtuţii slăvita înviere a lui Hristos.