Talcuirea crezului (XI)
Tâlcuirea crezului (XI)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Al nouălea articol
(Cred) Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
În vorbirea obişnuită, noi numim biserica lăcaş sfânt în care credincioşii se adună la rugăciunea comună şi în care se săvârşeşte sfânta liturghie. Biserica se mai numeşte casa lui Dumnezeu. Însă, în afară de casa lui Dumnezeu, noţiunea de ,,Biserică” desemnează comunitatea credincioşilor care închipuie un întreg, al cărei cap este Însuşi Hristos. Mai exact, Biserica este o instituţie întemeiată de Dumnezeu – o comunitate de oameni uniţi în credinţa ortodoxă, cu o singură lege a lui Dumnezeu, cu o ierarhie şi cu sfintele taine. Această Biserică alcătuieşte un singur Trup al lui Hristos (potrivit I Corinteni 12, 12-20, 27-28). Capul Bisericii este Însuşi Hristos, sufletul Bisericii este Sfântul şi Făcătorul de Viaţă Duh, iar mădularele Bisericii suntem noi, creştinii ortodocşi. Biserica, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, a început să fiinţeze oficial în ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh S-a pogorât peste apostoli. Acea zi poate fi socotită ziua ei de naştere. Sfântul Duh S-a pogorât peste ea şi nu a părăsit-o nicicând. El sălăşluieşte şi acum în ea şi o cârmuieşte. În Biserică şi prin Biserică credincioşii primesc harul lui Dumnezeu şi darurile Sfântului Duh.
Însă cum trebuie să se înţeleagă cuvintele: Cred în Biserică ? Se crede în ceva care nu se vede. Însă Biserica este şi văzută. Se poate oare, prin urmare, să se creadă în Biserică ? Vom răspunde: este bine să se mărturisească – cred în Biserică – deoarece în ea există o parte văzută şi una nevăzută. De partea nevăzută din Biserică trebuie să ţină harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în ea şi o cârmuieşte. De partea nevăzută în Biserică trebuie să ţină încă şi Biserica cerească, de care aparţin toţi creştinii ortodocşi şi toţi sfinţii care au murit în adevărata credinţă şi în pocăinţă. Spunând: cred în Biserică este ca şi cum am mărturisi că suntem încredinţaţi pe deplin de aceasta, că în Biserica lui Hristos, care se află pe pământ şi căreia îi aparţin toţi credincioşii ortodocşi, se află şi lucrează harul lui Dumnezeu, şi că Biserica lui Hristos este încă şi în cer, unde îi reuneşte pe toţi cei repausaţi întru adevărata credinţă – pe sfinţii, drepţii şi pe toţi păcătoşii care s-au pocăit cu zdrobire de inimă.
În afară de pricinile amintite, noi vom spune: cred în Biserică încă şi pentru acest fapt, că pe lângă adevărata Biserică a lui Hristos există multe alte comunităţi religioase, adunări şi secte, care au chip de Biserică, dar care nu sunt Biserică. Cine ne va convinge, care este adevărata Biserică, dacă nu credinţa protopărinţilor noştri ? Să lămurim aceasta cu câteva exemple.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este tăinuit asemenea unui om obişnuit printre alţi oameni. Cine ni-L va descoperi ca Dumnezeul-Om, dacă nu credinţa noastră ? Sfânta Scriptură, care cuprinde esenţa vieţii veşnice, este ascunsă asemenea unei cărţi obişnuite printr-o mulţime de alte cărţi ale lumii. Cine ne va ajuta să o deosebim pe ea de celelalte cărţi şi să vedem în ea Cartea Cărţilor, dacă nu credinţa noastră ? De asemenea Sfânta Biserică Ortodoxă este ascunsă printr-o mulţime de comunităţi de oameni religioşi, ca una dintre acestea. Cine ne va arăta că ea este adevărata şi mântuitoarea Biserică, întemeiată de Dumnezeu, dacă nu credinţa noastră ? Iată, de aceea vom spune: Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Biserica întemeiată de Dumnezeu este o temelie pe pământ, pentru a-i pregăti pe credincioşi pentru cer. Ea va exista veşnic. Aceasta a spus-o Însuşi Mântuitorul Hristos: Pre această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18). Prin urmare, nu există o asemenea putere care ar putea să biruie Biserica lui Hristos şi să întrerupă existenţa ei. Aceasta s-a dovedit în nenumărate rânduri în istorie. În primele veacuri ale creştinătăţii, în epoca celor mai cumplite prigoane, când împăraţii romani gândeau că vor nimici şi numele de creştin, Biserica, mult întărită, se răspândea tot mai mult. Ea este de neînfrânt, căci o apără şi o întăreşte Întemeietorul şi Capul ei, Domnul Iisus Hristos Însuşi.
Credinţa în Sfânta Biserică ne îndatorează să ascultăm de ea, să ne supunem ei şi să nu încălcăm poruncile şi rânduielile ei. Mădularele unui trup nu se pot supune altei legi în afară de aceea care lucrează în întreg trupul. Dacă ele nu se supun legilor ce lucrează în trup, nu vor primi viaţă de la el, vor deveni moarte şi vor fi îndepărtate de la acesta. Tot în acest chip noi, mădulare ale Bisericii lui Hristos, trebuie să ne supunem legilor ei şi să păzim rânduielile ei dacă nu voim să ne prefacem în mădulare moarte şi să fim îndepărtate de la ea.
Noi credem într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
De ce se numeşte Una ? Ea este Una, pentru că unul este Hristos, capul acesteia. Biserica este numită trupul lui Hristos (potrivit I Corinteni 12, 27). Aşa cum sub un singur cap nu pot exista două sau mai multe trupuri, tot aşa unicul Hristos nu poate să fie Cap a două sau mai multe Biserici ori comunităţi religioase, cu alte mărturisiri de credinţă. El a întemeiat o Biserică, nu mai multe. El a căutat să-i ducă pe toţi într-un singur staul. El S-a rugat ca toţi cei ce cred întru El să fie una (potrivit Ioan 17, 21). Cei ce au căzut de la Biserica cea Una, singuri s-au rupt de trupul cel mântuitor, spre pieirea lor, devenind mădulare moarte. Încă de la întemeierea Bisericii s-au arătat mulţi eretici şi răzvrătiţi. Însă unitatea adevăratei Biserici a lui Hristos s-a păstrat în virtutea făgăduinţei Domnului până în ziua de astăzi.
Biserica este Una nu doar după începutul şi întemeierea ei. Ea este Una şi după alcătuirea ei lăuntrică şi exterioară. Ea are un Cap – pe Domnul nostru Iisus Hristos – şi este însufleţită de un Duh Sfânt. Mădularele Bisericii se împart în păstori şi păstoriţi. Însă toţi păstorii propovăduiesc una şi aceeaşi învăţătură ortodoxă, unul şi acelaşi Simbol al credinţei; ei săvârşesc unele şi aceleaşi sfinte taine şi se conduc după unele şi aceleaşi legi dumnezeieşti. Toţi păstoriţii primesc această învăţătură şi acelaşi Simbol al credinţei, se folosesc de aceleaşi taine şi urmează pe păstorii lor.
Unitatea Bisericii ne îndatorează să păzim unirea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 3). Deşi Biserica este răspândită pe întreg pământul, ea există ca un singur suflet, o singură inimă, o singură gură. Biserica este una în ciuda faptului că prin mulţimea mădularelor sale au început să se osebească felurite părţi ale uneia şi aceleiaşi Biserici Universale. Aşa s-au ivit aşa-numitele Biserici Ortodoxe locale – greacă, bulgară, română, rusă, sârbă şi altele. Această împărţire este doar geografică şi naţională; ea este după aşezarea locurilor şi după alcătuirea administrativă, însă în nici un caz nu este împărţită din punct de vedere al mărturisirii de credinţă. Aceasta nu distruge temelia unităţii Bisericii, nu o împiedică să rămână Una după credinţă, după legea lui Dumnezeu, după taine, după ierarhie şi după rânduiala canonică.
Sfântul Chiprian spune: ,,Soarele are multe raze, însă lumina lui este una. Într-un copac se află multe ramuri, însă coroana lui este una … Împărţite, razele soarelui, după începutul lor – unitatea nu va îngădui să existe despărţite de lumină. Rupte, ramurile unui pom – partea ruptă va pierde posibilitatea să mai crească … În acelaşi chip Biserica, luminată de lumina Domnului, răspândeşte în întreaga lume sfintele sale raze. Însă lumina, revărsată pretutindeni, este una; iar unitatea trupului rămâne nedespărţită. Ea îşi răspândeşte pe întreg pământul ramurile sale îngreunate de roade … Cu toate acestea, capul rămâne unul”.
Dintr-una Biserică primară s-au desprins catolicismul şi protestantismul. Ele au trădat credinţa vechii şi unicei Biserici Ortodoxe deoarece au primit felurite noi mărturisiri de credinţă. Catolicismul s-a desprins din Biserica Ortodoxă în veacul al XI-lea, iar protestantismul s-a desprins mai târziu, în veacul al XVI-lea. Mai apoi, protestantismul s-a divizat într-o mulţime de secte. Astăzi numărul acestora se apropie de o mie.
Dacă vom compara toate mărturisirile de credinţă din zilele noastre cu vechea Biserică, care-şi păstrează unitatea de la întemeierea sa până la schismă, vom vedea că Biserica noastră Ortodoxă se aseamănă pe deplin cu ea, deoarece Sfântul Duh, Duhul adevărului, care a condus-o încă de la întemeierea ei, a ferit-o de noile mărturisiri eretice, care au pătruns din alte mărturisiri îndepărtate de ea.
Creştinii ortodocşi trebuie să ia aminte că ei sunt mădularele Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici şi că în afara ei nu pot duce o viaţă duhovnicească dreaptă şi vor fi sortiţi pieirii. În afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire. Doar în Biserica Ortodoxă se păstrează pe deplin învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos nevătămată, învăţătură care ne-a fost transmisă prin apostoli în Noul Testament şi care se păstrează încă şi în Sfânta Tradiţie, despre care luăm cunoştinţă din rugăciunile Bisericii, din vechile rânduieli bisericeşti şi din scrierile Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii.
Sfânta Biserică se numeşte Una, deşi este alcătuită din două părţi – pământească şi cerească. Biserica cerească este alcătuită din toţi îngerii şi toţi sfinţii şi drepţii adormiţi, dar şi din toţi păcătoşii care s-au pocăit, care au plecat în lumea de dincolo şi au fost miluiţi de Dumnezeu. Iar Bisericii pământeşti îi aparţin toţi creştinii ortodocşi care trăiesc pe pământ. Cum se poate vorbi de o singură Biserică, dacă există o Biserică pământească şi una cerească ? Unitatea lor constă în faptul că unul este Capul ei – Domnul Iisus Hristos, care a spus: Datu-mi-s-au toată puterea în cer şi pre pământ (Matei 28, 18). Despre aceasta vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel când scrie că Dumnezeu-Tatăl a unit toate cele cereşti şi pământeşti sub un singur Cap – Hristos (potrivit Efeseni 1, 10). În afară de acesta, în Biserica cerească şi pământească lucrează unul şi acelaşi Duh dumnezeiesc şi se împlineşte una şi aceeaşi voie dumnezeiască. Comuniunea dintre Biserica pământească şi cea cerească vorbeşte de asemenea despre unitatea acesteia. Această comuniune se simte mai cu seamă la sfânta liturghie, când preotul, la săvârşirea sfintei proscomidii, o pomeneşte pe Maica lui Dumnezeu din Biserica cea cerească, pe toţi sfinţii şi pe toţi creştinii adormiţi, iar din Biserica pământească pomeneşte numele celor vii. Orice creştin ortodox simte legătura sa cu Biserica cerească atunci când se roagă Maicii Domnului şi sfinţilor. Dumnezeu a dat aleşilor Săi din Biserica cerească puterea făcătoare de minuni şi harul de a ajuta celor din Biserica pământească, care cheamă cu credinţă şi cu evlavie ajutorul lor. Iată o întâmplare grăitoare în acest sens.
O monahie de la Mânăstirea Diveevo, care a fost îndrumată de marele plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Serafim de Sarov, s-a îmbolnăvit de ochi. Ea s-a rugat Sfântului Serafim de Sarov, care răposase, să o tămăduiască. Odată, ea a văzut în vis că se află la biserica închinată Maicii Domnului din Tihvin. Sfântul Serafim a ieşit pe uşile împărăteşti în odăjdii albe, i-a dat celei bolnave unul dintre pocroveţele care se atinseseră de sfintele daruri şi i-a spus să-şi şteargă cu acesta ochii.
– Tu eşti oare, batiuşka ? – a întrebat nedumerită monahia.
– Cât eşti de necredincioasă, bucuria mea !, i-a răspuns el acesteia. Doar m-ai rugat să te ajut, iar acum nu crezi. Eu slujesc aici sfânta liturghie.
După aceste cuvinte, minunatul plăcut al lui Dumnezeu s-a făcut nevăzut. Iar monahia a simţit că ochii îi sunt pe deplin tămăduiţi.
Există nenumărate pilde despre cum sfinţii din lumea de dincolo ajută oamenilor credincioşi. De aceea şi noi trebuie să ne adresăm lor cu aceste cuvinte: Sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !
Sfânta Biserică Ortodoxă crede pe temelia cuvântului lui Dumnezeu în puterea făcătoare de minuni nu doar a rugăciunilor sfinţilor (potrivit Iacov 5, 16), ci şi în puterea făcătoare de minuni a lucrurilor rămase de la ei (potrivit Faptele Apostolilor 19, 12) şi în puterea minunată a sfintelor moaşte (potrivit IV Împăraţi 13, 21).
