Talcuirea crezului (XII)
Tâlcuirea crezului (XII)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Al nouălea articol
(Cred) Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
[continuare]
Mai departe, în Simbolul de credinţă, Biserica este numită Sfântă. Sfinţenia este neamestecată cu păcatul, după cum întunericul nu poate să aibă părtăşie cu lumina. Sfinţenia presupune lipsa păcatului. Biserica, fiind sfântă, nu are în ea nimic păcătos, nici un fel de întinare, pată sau zbârcitură (potrivit Efeseni 5, 25-27). Ea este sfântă, deoarece a fost sfinţită de Iisus Hristos prin învăţătura Lui, prin rugăciunile Lui, prin patimile Lui. Domnul a sfinţit Biserica Sa şi prin taine, prin mijlocirea cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh, care îi sfinţeşte şi îi întăreşte pe oameni.
Biserica se mai numeşte sfântă pentru faptul că mădularele sale sunt chemate să fie sfinte, curăţite de orice necurăţie a acestei lumi, în care trăiesc şi în care se mişcă. Însă noi vedem că acestei Biserici nu-i aparţin doar sfinţii, ci şi oamenii păcătoşi. Cum poate Biserica să fie sfântă dacă în ea sunt cuprinşi şi cei păcătoşi ? Cei care au păcătuit, dar care se curăţesc prin pocăinţă sinceră, nu împiedică Biserica să fie sfântă. Prin pocăinţa lor, ei se curăţesc prin harul care este în Biserică şi într-un chip de necuprins cu mintea omenească devin ei înşişi sfinţi. Hristos nu a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.
Există multe exemple minunate în istoria Bisericii, care ne arată cum marii păcătoşi au renăscut şi au devenit sfinţi. Este de ajuns să amintim aici doar de pilda Sfântului Moisi Arapul care a fost mai înainte tâlhar, iar după aceasta a devenit un minunat plăcut al lui Dumnezeu, ajungând făcător de minuni, şi de exemplul Sfintei Maria Egipteanca, care din desfrânată a devenit sfântă. Orice mădular al Bisericii trebuie să năzuiască către sfinţenie, căci fără ea nimeni nu va vedea pe Domnul (potrivit Evrei 12, 14). Cu ajutorul harului Sfântului Duh, sfinţenia devine accesibilă oricărui credincios, dacă el năzuieşte cu toate puterile sale către aceasta.
Păcătoşii care nu s-au pocăit, îndârjiţi în rău, se leapădă singuri, asemenea mădularelor moarte, de trupul cel unul al Bisericii. Astfel ei se întinează pe ei prin păcatele lor, nu sfinţenia Bisericii. Ei se distanţează de aceasta fie prin hotărârea puterii bisericeşti, fie prin nevăzuta Judecată a lui Dumnezeu.
În Simbolul de credinţă Biserica se numeşte şi Sobornicească. Aceasta înseamnă că ea adună credincioşii de pe întreg cuprinsul pământului, ori că ea este răspândită pe întreaga suprafaţă a pământului. Însă tot cuprinsul pământesc, în limbaj bisericesc, se numeşte şi univers. De aici, sobornicitatea (universalitatea), adică răspândirea ei în întreaga lume.
Biserica poate fi pretutindeni pe pământ. Spaţiul şi timpul nu o mărginesc. Însuşi Domnul Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea (Marcu 16, 15). Apostolii au împlinit testamentul Mântuitorului. Glasul lor a răsunat pe întreg pământul, iar cuvintele lor până la marginile lumii (potrivit Psalmi 18, 5). Astăzi putem vedea biserici ortodoxe în întreaga lume.
Biserica lui Hristos nu socoteşte un popor înaintea altuia. Pentru ea nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, varvar, schit, rob şi slobod; ci toate şi întru toţi Hristos (Coloseni 3, 11). Nu la fel a fost înainte. Elinii (vechii greci), fiind mai cultivaţi, priveau cu dispreţ spre barbari. Cei slobozi îi dispreţuiau pe robi. Cei netăiaţi împrejur nu puteau să aparţină Bisericii Vechiului Testament. Evreilor le era interzis să se apropie de cei de alte neamuri. În Biserica lui Hristos lucrurile stau cu totul altfel. Ea nu se mărgineşte la un anume popor ori clasă socială, ci include credincioşi de toate neamurile, stările sociale, rasele şi vârstele. Ea nu respinge pe nimeni, în afară de aceia care o resping pe ea şi prin aceasta se rup pe sine de la ea.
Ea nu este mărginită nici de timp. Adună în sine pe credincioşii din toate timpurile. Atotcuprinderea ei se întinde nu doar de la Hristos până astăzi, ci şi înainte de Hristos. Ea include, în afară de credincioşii Noului Testament, pe toţi acei oameni drepţi din Vechiul Testament, de la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, pentru care Hristos cel înviat S-a pogorât în iad, ca să-i înalţe de acolo în Împărăţia cerurilor. Biserica cuprinde atât mădularele sale din această viaţă, cât şi pe cei repausaţi. Asupra sobornicităţii ei moartea nu are putere. Ea va exista veşnic, căci nu există vreo putere care să întrerupă existenţa ei (potrivit Matei 16, 18).
În cele din urmă, Biserica se numeşte şi Apostolească. Pricinile pentru aceasta sunt următoarele: apostolii au fost primele ei mădulare, întâii urmaşi ai lui Hristos, martorii cei dintâi ai faptelor Lui, primii vestitori ai minunilor şi învăţăturilor Sale, primii răspânditori ai noii credinţe. Ei, primii după Hristos, şi-au vărsat sângele lor pentru Hristos şi prin aceasta au întărit temeliile Sfintei Biserici. Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Efes că ei sunt zidiţi pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Sfânta Biserică a primit întreaga învăţătură de credinţă, dreptarul evlaviei, de la apostoli, care la rândul lor au primit toate acestea de la Iisus Hristos. La Cincizecime, Sfântul Duh S-a pogorât peste apostoli şi a rămas de atunci pentru totdeauna cu ei. Iar aceştia, punându-şi mâinile peste urmaşii lor – episcopii şi preoţii –, le-au transmis harul Sfântului Duh. De atunci, pe calea hirotoniei, până în zilele noastre acest har trece asupra noilor hirotoniţi, urmaşi ai apostolilor, şi astfel va fi până la sfârşitul lumii. Acest lanţ de transmitere a harului Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă prin punerea mâinilor se numeşte succesiune apostolică.
Biserica se numeşte Apostolească deoarece a fost răspândită peste tot în lume de apostoli şi păzeşte învăţătura şi predania apostolică, deoarece, prin sfânta hirotonie, transmite din timpurile apostolice şi până astăzi – şi va transmite şi de aici înainte, până la sfârşitul lumii, din generaţie în generaţie – darurile Sfântului Duh şi întreaga vrednicie bisericească. Astfel, dacă noi vrem să fim adevăraţi creştini ortodocşi, trebuie să ţinem cu tărie dreptarul apostolilor, învăţătura şi predania, şi să fugim de acele învăţături şi acei învăţători care nu au ca temelie predaniile apostolice. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic: Staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Orice eres nu este nimic altceva decât o abatere de la învăţătura apostolică. Noi trebuie să ne păzim de eretici şi de învăţăturile eretice, dacă dorim să nu pierim. Căci în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire. Dacă rupem legătura cu apostolii, rupem legătura cu harul Sfântului Duh. Iar fără harul lui Dumnezeu, care lucrează în Biserica Ortodoxă, nimeni nu poate să se mântuiască.
Plăcutul lui Dumnezeu Chiriac, un luminat nevoitor al Bisericii, sihăstrea într-o chilie strâmtă de lângă Iordan. Odată a venit la el un monah căzut în erezie, pe nume Teofan, care fusese atras de rătăcirile lui Nestorie. Sfântul Chiriac l-a încredinţat plin de stăruinţă să se lepede de erezia lui şi să se întoarcă în sânul Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.
– Singura cale a mântuirii noastre, i-a spus el, este aceea de a crede şi de a gândi aşa cum au gândit şi au crezut Sfinţii Părinţi …
La aceasta, Teofan a răspuns:
– Toate eresurile spun acelaşi lucru, că, dacă nu ai părtăşie cu ele, nu te vei mântui. Şi eu nu mai ştiu ce să cred. Mintea mea este atât de slabă, că nu poate să distingă adevărul, să-l deosebească de rătăcire. Însă roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca El să mă înţelepţească prin vreo oarecare descoperire de Sus !
Teofan nu era chiar un eretic înverşunat. El căzuse în eres nu prin voia sa cea rea, nu din pricina unei vieţi necurate, ci pentru necunoştinţa şi simplitatea lui. Sfântul Chiriac s-a bucurat mult văzând deschiderea acestui frate de a primi adevărul şi i-a spus:
– Rămâi în chilia mea, căci nădăjduiesc că harul lui Dumnezeu îţi va descoperi dreapta credinţă.
După aceasta, Prea Cuviosul Chiriac s-a îndepărtat într-un loc singuratic şi a început să se roage cu osârdie pentru înţelepţirea lui Teofan. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Şi iată, a doua zi, în jurul ceasului al treilea, după amiază, Teofan a văzut că cineva se apropie de el şi îi spune cu glas aspru:
– Hai să cunoşti adevărul !
Necunoscutul l-a dus către un loc întunecos şi murdar şi i-a arătat în mijlocul focului iadului pe ereticii Arie, Nestorie, Evtihie, Dioscor şi alţii, care sufereau strâmtorări înfricoşătoare şi scrâşneau din dinţi, în chinuri de nesuportat.
– Iată – i-a spus cel necunoscut –, acesta este locul celor care au cugetat ereticeşte, cât şi al acelora care le urmează lor ! Dacă îţi place acest loc, rămâi în rătăcirea ta. Dar dacă nu voieşti să fii trimis la această pedeapsă, întoarce-te către Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, din care face parte şi Prea Cuviosul Chiriac. Adevărat îţi spun că, dacă omul împlineşte toate virtuţile, dar nu are dreaptă credinţă, va merge în locul chinurilor.
După aceste cuvinte, vestitorul voii celei dumnezeieşti s-a făcut nevăzut. Iar Teofan a revenit iarăşi la Sfânta Biserică Ortodoxă.
Noi trebuie să iubim credinţa noastră ortodoxă mântuitoare. Trebuie să o păzim ca pe lumina ochilor noştri şi, dacă va fi nevoie, să fim gata să ne vărsăm şi sângele pentru ea. Istoria creştinătăţii ne dă multe pilde despre marea tărie în mărturisirea sfintei credinţe apostolice. Iată unul dintre acestea. În secolul al VIII-lea împărăţea împăratul bizantin Constantin Copronim. El s-a abătut de la predaniile apostolice, încetând să mai cinstească sfintele icoane, susţinând eresul iconoclast. În acea vreme trăia un puternic apărător al Ortodoxiei, Sfântul Ştefan cel Nou. Împăratul, gândind să-l câştige de partea sa, i-a trimis la el pe doi dintre supuşii săi împărăteşti, prin care i-a trimis daruri scumpe. Sfântul Ştefan a primit darurile cele împărăteşti. Însă când i-au transmis voia împăratului, de a subscrie la hotărârea soborului eretic, luptător împotriva icoanelor, pentru nimicirea cinstirii acestora, Sfântul Ştefan plin de bărbăţie s-a ridicat împotriva unei asemenea cereri a împăratului. A spus:
Sfântul Cuvios Ştefan cel Nou
Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
– Nu mă fac părtaş la soborul vostru, care este plin cu vorbe deşarte şi minciună. Spuneţi-i împăratului că nu voi numi nicicând cele amare ca dulci şi întunericul ca pe lumină … Iar pentru sfintele icoane eu sunt gata să şi mor şi nu-mi este teamă de înfricoşările împărăteşti.
După aceasta, el şi-a întins mâna sa, ca şi cum şi-ar fi strâns pumnul, şi a continuat:
– Dacă aş fi avut în mine sânge doar cât în acest pumn, atunci nici pe acesta nu aş fi precupeţit să-l vărs pentru icoana lui Hristos. Spuneţi aceasta împăratului, iar darurile luaţi-le înapoi …
Trimişii s-au întors la împărat fără nici o izbândă. Astfel, Sfântul Ştefan nu s-a înfricoşat nicicum de împărat şi s-a ridicat împotriva eresului dus la îndeplinire de acesta, rămânând credincios predaniilor apostolice. Tot aşa noi trebuie să ţinem cu tărie învăţătura sfinţilor apostoli şi să stăm împotriva oricărei denaturări a sfintei credinţe ortodoxe.
În încheiere, vom aminti minunatele cugetări în legătură cu Biserica – pe care le aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur, marele drept şi propovăduitor care a trăit în veacul al IV-lea. El aseamănă viaţa cu o mare, pe care plutim cu toţii. Singura corabie care nu se afundă, fiind păzită de Atotputernicul Dumnezeu, este Sfânta Biserică a lui Hristos. Stăpânul acestei corăbii este Dumnezeu-Tatăl. Cârmaciul este Unul-Născut Fiul Său. Vântul prielnic este Sfântul Duh. Supuşii rânduitori ai acestei corăbii sunt apostolii şi urmaşii lor – păstorii Bisericii. Cei ce se află pe corabie sunt creştinii ortodocşi … Catargul este sfânta cruce a lui Hristos, pânzele dragostea, cârma nădejdea. Această corabie îi poartă pe cei ce trăiesc întru evlavie, pe credincioşii ortodocşi, prin furtunile vremurilor, la limanul liniştit al Împărăţiei cerurilor. Cel ce cade de pe această corabie ajunge singur la pieire.
Deci, să stăm cu tărie în Sfânta Biserică Ortodoxă, care este pentru noi unica corabie mântuitoare. Şi mărturisind: Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, să stăruim în a pune de acord credinţa noastră cu faptele plăcute lui Dumnezeu.
