Talcuirea crezului (XIV)
Tâlcuirea crezului (XIV)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Al zecelea articol
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor [continuare]
Sfânta împărtăşanie
Cel mai strâns ne uneşte cu Mântuitorul nostru sfânta taină a împărtăşaniei. Prin ea credincioşii primesc în chipul pâinii şi vinului adevăratul Trup şi adevăratul Sânge ale Domnului Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. După cum omul nu poate să-şi susţină puterile trupului dacă nu primeşte hrană fizică, tot aşa el nu poate să-şi susţină puterile sufletului dacă nu duce o viaţă duhovnicească după dreptate, dacă nu primeşte sfânta împărtăşanie. Însuşi Mântuitorul Hristos spune: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică, şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. Că Trupul meu adevărat este mâncare, şi sângele meu adevărat este băutură (Ioan 6, 53-55).
Sfânta taină a împărtăşaniei a fost instituită de Domnul în Joia Mare, la Cina cea de Taină, când Iisus Hristos i-a împărtăşit pe ucenicii Săi pentru prima oară. Iată cum descrie aceasta, ca martor, Sfântul Evanghelist Matei: Deci mâncând ei, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt şi au dat ucenicilor şi au zis: luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu. Şi luând paharul şi mulţumind au dat lor, zicând: beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu al legii celei nouă, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28).
Cina cea de Taină
Frescă din biserica Mânăstirii Dobrovăţ, secolul al XVI-lea
În ce chip pâinea şi vinul se prefac în adevăratul Trup şi în adevăratul Sânge ale lui Hristos este de neînţeles pentru noi. Aceasta nu o pot înţelege nu numai minţile omeneşti, ci nici chiar îngerii din ceruri. Aceasta este o minune a atotputerniciei dumnezeirii. Sfântul Ioan Damaschin spune că la săvârşirea acestei mari taine nu Se pogoară din cer trupul lui Hristos pe care Mântuitorul l-a primit din Sfânta Fecioară Maria, ci se prefac pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos: ,,Dacă întrebi despre chipul în care se petrece aceasta, îţi este de ajuns să auzi că prin Sfântul Duh, în acelaşi chip în care Domnul Şi-a făcut Sieşi de la Sfântul Duh trup pentru Sine şi întru Sine din Născătoarea de Dumnezeu. Nimic mai mult nu ştiu în afară de aceasta, căci cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, lucrător şi atotputernic, iar chipul de necercetat”.
În viaţa Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei, se istoriseşte o minune vestită care s-a petrecut cu preacinstitele taine ale lui Hristos la rugăciunile preotului.
O femeie din Roma a adus prescuri pentru săvârşirea sfintei taine a împărtăşaniei. Însuşi Sfântul Grigorie a săvârşit în aceeaşi zi dumnezeiasca slujbă. Când a sosit vremea de a se împărtăşi credincioşii, acea femeie a păşit să se împărtăşească cu sfintele taine. La cuvintele preotului: ,,Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu cu dătătorul de viaţă trup al Domnului nostru Iisus Hristos”, femeia, fără să vrea, a zâmbit. Sfântul Grigorie a tresărit la aceasta şi, înainte să-i dea sfânta împărtăşanie, a întrebat: ,,De ce zâmbeşti ?” Femeia a răspuns: ,,Mi se pare minunat, stăpâne, că tu numeşti trupul lui Hristos această pâine pe care am frământat-o chiar eu, cu mâinile mele”.
Văzând necredinţa ei, Sfântul Grigorie s-a rugat la Dumnezeu şi îndată pâinea a dobândit însuşi chipul trupului omenesc. Această minune a văzut-o nu doar femeia, ci toţi credincioşii care se aflau în biserică. Ei L-au preaslăvit pe Hristos Dumnezeu şi s-au întărit în credinţa lor că în preacinstitele taine în chipul pâinii se dă adevăratul trup al lui Hristos şi în chipul vinului adevăratul sânge al Domnului.
După toate acestea, Sfântul Grigorie s-a rugat şi sfânta împărtăşanie a dobândit iarăşi chipul pâinii obişnuite. Cuprinsă de teamă şi de o vie credinţă, femeia a primit pâinea ca trup al lui Hristos şi vinul ca sânge al Lui.
Sfânta împărtăşanie ne uneşte în cel mai strâns mod cu Iisus Hristos, ne slujeşte ca izvor al vieţii veşnice, ne curăţeşte de păcate şi ne întăreşte în viaţa duhovnicească. De aceea, noi trebuie să ne străduim să ne apropiem cât putem de des de această taină.
Cei care cu voia lor se îndepărtează de sfânta împărtăşanie săvârşesc un mare păcat faţă de mântuirea lor, nevoind să primească sfintele taine ale lui Hristos. Prin aceasta, ei slujesc diavolului, acest vrăjmaş blestemat al mântuirii noastre.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Vedem că mulţi se împărtăşesc foarte rar. Aceasta este lucrarea diavolului. El îi insuflă să nu primească cinstitul trup al lui Hristos. Dar se ştie că cel ce nu se împărtăşeşte des dă posibilitate diavolului să dobândească putere asupra lui, astfel că, într-adevăr, diavolul vine asupra lui şi începe să-l conducă spre tot răul”.
În Pidalion se istoriseşte că un nevoitor a întrebat duhurile cele rele de ce se tem ele cel mai mult. Demonii i-au răspuns: ,,De faptul că voi primiţi împărtăşania. Dacă creştinii cu conştiinţa bună ar fi păzit aceasta, pe care o gustă la împărtăşanie, atunci ei nu ar mai fi fost atinşi de vicleniile noastre”. Noi trebuie să luăm aminte la aceasta şi, pe cât este cu putinţă de des, să ne împărtăşim la masa cea dumnezeiască. Conştientizând adânca noastră nevrednicie, trebuie să ne punem nădejdea în dumnezeiasca îndurare.
Sfântul Dimitrie al Rostovului învaţă astfel: ,,Dumnezeu este medicul tău, iar nu duşmanul tău. El voieşte să te tămăduiască, nu să te piardă. Pentru ce fugi atunci de dumnezeiescul Lui potir ? Mai bine este pentru tine să iei acest duhovnicesc medicament şi să te tămăduieşti, decât să fugi de doctorie, să cazi în mari boli duhovniceşti şi să pieri”.
Creştinii de demult se împărtăşeau în fiecare duminică. Dintre creştinii de astăzi puţini au atâta curăţie încât să fie pregătiţi întotdeauna să păşească spre o asemenea taină. Pentru aceasta, Sfânta Biserică îndatorează pe fiii ei ca după mărturisirea cuvenită să se împărtăşească măcar de 4 ori pe an (în cele 4 posturi).
Noi trebuie să ştim că sfânta împărtăşanie nu este întotdeauna mântuitoare. Doar de la sine, aceasta nu poate în chip magic să ne mântuiască, fără o oarecare silire din partea noastră de a ne apropia de viaţa veşnică cea fericită. Dacă ne-am afundat în păcate şi nu ne căim de acestea, dar păşim spre a ne uni cu Mântuitorul la sfânta împărtăşanie, în loc de viaţă şi mântuire aceasta ne va sluji spre osândă. Ca să păşim pe cât se poate de curăţiţi către sfânta împărtăşanie trebuie, mai înainte de toate, să ne cercetăm conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, să ne mărturisim înaintea preotului cu adâncă credinţă şi astfel să ne curăţim de păcatele noastre făcute după sfântul botez, să iertăm tuturor toate, să ne împăcăm cu aproapele nostru şi abia atunci să păşim către sfânta împărtăşanie. Fără o asemenea pregătire, sfânta împărtăşanie poate să ne slujească în loc de sănătate spre slăbire trupească şi chiar spre moarte, iar în veşnicie în loc de îndreptare spre judecată şi spre osândă, după cum ne avertizează Sfântul Apostol Pavel (potrivit I Corinteni 11, 28-31).
Sfânta taină a împărtăşaniei se săvârşeşte în timpul sfintei liturghii. Sfinţiţii slujitori se împărtăşesc după ecfonisul: ,,Sfintele sfinţilor”, adică ,,sfinţeniile sunt pentru cei sfinţi”, iar credincioşii la sfârşitul liturghiei, după ecfonisul: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă !” Ca să nu se facă neorânduială la o asemenea mare taină, credincioşii trebuie să se apropie cu evlavie de sfântul potir, cu mâinile în chipul crucii aşezate la piept şi cu sinceră căinţă în sufletele lor. Cei grav bolnavi pot să fie împărtăşiţi şi acasă. Preotul aduce sfintele daruri şi, după cuvenita mărturisire şi citire a rugăciunilor de dinainte de cuminecare, îi împărtăşeşte. Nu arareori sfânta împărtăşanie i-a salvat de la moarte pe cei grav bolnavi. În viaţa marelui drept, Sfântul Ioan de Kronstadt, întâlnim multe asemenea cazuri, când cei bolnavi s-au ridicat de pe patul de moarte după ce s-au împărtăşit cu sfintele taine ale lui Hristos.
Pocăinţa
Pentru a se împărtăşi cu vrednicie cu trupul şi cu sângele lui Hristos, creştinul trebuie să se curăţească de păcatele săvârşite după sfântul botez. Aceasta se face prin taina pocăinţei ori a mărturisirii. Prin această taină, Domnul Însuşi curăţeşte păcatele pocăite, săvârşite după sfântul botez, căci cu toate că preotul ascultă înaintea sfintei cruci şi a sfintei evanghelii mărturisirea celui care se pocăieşte, Domnul Iisus Hristos Însuşi, care în chip nevăzut participă la mărturisire, primeşte pocăinţa păcătosului şi îi dă iertare de păcate prin preot.
Pregătirea către rânduiala acestei taine o vedem la Sfântul Ioan Botezătorul. Cei ce veneau la el să se boteze îşi mărturiseau păcatele (potrivit Marcu 1, 5). Adevărata rânduială a acestei taine o avem însă de la Mântuitorul Iisus Hristos. El a dat apostolilor Săi – şi prin ei urmaşilor acestora – puterea de a ierta păcatele celor care se căiesc de ele: Oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer (Matei 18, 18). Iar după învierea Sa Mântuitorul a repetat şi a întărit definitiv această putere a apostolilor, atunci când a spus: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Acest drept de a ierta păcatele a trecut de la apostoli asupra episcopilor şi preoţilor.
Iertarea păcatelor se face după mărturisire atunci când preotul rosteşte dezlegarea: Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ţi ierte ţie, fiule (numele), toate păcatele tale, iar eu, nevrednicul preot, cu puterea care mi s-a dat, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Noi trebuie să credem că aceste cuvinte spuse de preot pe pământ se întăresc în cer, căci preotul, în numele Domnului Iisus Hristos, care i-a dat lui această putere, iartă păcatele celui care se pocăieşte. Pentru aceasta, la spovedanie, creştinul trebuie să spună fără nici o stânjeneală toate păcatele sale, căci, dacă ascunde ceva în chip conştient, îşi împovărează sufletul cu îndoit păcat. Cel care se mărturiseşte cu pocăinţă sinceră, cu zdrobire adâncă a inimii, cu credinţă în Hristos, cu nădejde în îndurarea Lui şi cu hotărâre puternică de a-şi îndrepta viaţa, va primi îndată iertare pentru păcatele sale. Şi, dacă după o asemenea mărturisire temeinică el moare, nu poate să fie tras la răspundere de demoni pentru păcatele săvârşite, şi după îndurarea cea dumnezeiască primeşte mântuire. Iată un exemplu în acest sens.
Preacuviosul Nifon avea de la Dumnezeu darul de a vedea nespus de limpede cele ce se petrec în lumea duhovnicească. Odată, a venit la biserică şi a văzut că cerul de deasupra acesteia era deschis. O dâră, ca un drum, ducea de la pământ la cer şi se oprea chiar înaintea prestolului lui Dumnezeu. Pe acea cale îngerii duceau sufletul unui oarecare adormit. În spatele lor venea mulţime de demoni, care strigau nebuneşte: ,,De ce ne luaţi acest suflet ? Nu ştiţi oare că acest om cât a fost viu a fost un desfrânat, un tâlhar, un iubitor de argint ? El este vinovat de toate păcatele”. ,,Ştim, au răspuns îngerii, ştim că acest om a fost un mare păcătos, însă ştim şi aceasta, că el şi-a plâns mult păcatele sale şi înainte de moartea sa le-a mărturisit, drept pentru care înduratul Domn i le-a iertat lui”. ,,Dacă şi acest suflet a primit iertare de la Dumnezeu, scrâşneau demonii, atunci luaţi-i la voi pe toţi păcătoşii; noi de ce să ne mai trudim ?” Îngerii le-au răspuns: ,,Luaţi aminte, că toţi păcătoşii care îşi mărturisesc păcatele lor cu zdrobirea inimii primesc iertare de la Dumnezeu. Iar cel ce moare nepocăit, pe acela Dumnezeu îl va osândi la veşnice chinuri împreună cu voi”.
Cuvântul lui Dumnezeu ne dă multe pilde despre adevărata pocăinţă. Iată pilda Sfântului Prooroc David care, după ce a făcut două păcate mari, cu zdrobire de inimă s-a pocăit şi a scris minunatul psalm 50, chip al rugăciunii de pocăinţă. Iată pilda tâlharului de pe cruce care s-a pocăit, care cu credinţa sa în Iisus Hristos şi prin mărturisirea-i plină de smerenie – că este păcătos şi pentru aceasta este vrednic de moartea pe cruce – a mers cel dintâi cu Hristos în Rai. Iată pilda Sfântului Apostol Petru care s-a lepădat de trei ori de Hristos, iar după aceea, luând aminte, a ieşit afară din curtea arhiereului şi a plâns cu amar. Pentru adânca şi sincera lui pocăinţă el a fost iertat şi reaşezat în vrednicia de apostol.
Pocăinţa sinceră trebuie să fie întărită cu roadele pocăinţei. Cel ce se pocăieşte trebuie să se lepede de viaţa sa păcătoasă şi să înceapă o alta nouă, mai bună. Aceasta va fi cea mai sigură garanţie că păcatele lui au fost iertate.
Creştinii buni se pregătesc pentru mărturisire prin post, prin rugăciune fierbinte, prin cercetare şi amintirea păcatelor lor. Unii chiar îşi scriu pe o hârtie toate păcatele pentru a nu le uita, din pricina emoţiei, înaintea preotului. Nu arareori preotul îi dă celui ce se pocăieşte o epitimie (canon) spre uşurarea conştiinţei. După caz, el poate să dea fie îndeletniciri binecuvântate, fie post aspru, fie milostenie pentru cei lipsiţi, fie să se facă metanii ori altele asemenea. Uneori, preotul poate să refuze să ierte păcatele unui păcătos înrăit şi să-l lipsească pentru o anumită perioadă de sfânta împărtăşanie. Interdicţiile sfinţiţilor slujitori rostite pe pământ au însemnătate şi în cer. Deosebit de grea este afurisirea sau anatema – excomunicarea pronunţată de arhierei.
Un episcop l-a oprit pentru un oarecare păcat mare pe un preot de la dumnezeiasca slujbă. I-a interzis să săvârşească orice altă slujire. S-a întâmplat însă ca acel preot, în călătoria sa spre o altă regiune, să fie prins de păgâni. Ei l-au silit să aducă jertfe idolilor. Dar preotul, plin de bărbăţie, şi-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi a refuzat să aducă jertfă demonilor. Pentru această îndrăzneală a sa, el a fost dat la fiare şi ucis. Creştinii au dus trupul mucenicului într-o cetate apropiată. De la moaştele mărturisitorului au început să izvorască minuni. Văzând aceasta, întâistătătorul cetăţii, care era creştin, a făcut o raclă minunată pentru trupul noului mucenic şi a aşezat-o într-o biserică nou zidită. Când au vrut să sfinţească biserica şi să se slujească privegherea de toată noaptea, racla cu moaşte s-a ridicat de la locul ei şi a ieşit din biserică. Toţi s-au îngrozit de această întâmplare şi au aşezat racla din nou în biserică. Însă, de cum a început slujba, racla s-a înălţat din nou în văzduh şi a ieşit din biserică. Credincioşii nedumeriţi nu ştiau cum să înţeleagă această minune şi s-au răspândit pe la casele lor. În timpul nopţii, sfântul mucenic s-a arătat în vis episcopului locului şi i-a spus: ,,Nu te scârbi că eu nu rămân împreună cu voi în biserica Domnului. Te rog să mergi în cutare oraş, la arhiereul de acolo, să-l rogi să mă dezlege de epitimie. Eu sunt despărţit de dumnezeiasca slujbă şi pentru aceea nu pot să rămân cu voi în biserică. Şi, cu toate că am primit cununa mucenicească, nu văd faţa lui Hristos, pentru că sunt nevrednic săvârşitor al sfintelor Lui taine. Nu încerca să mă dezlegi tu de această oprire. Cel ce m-a legat, acela să mă dezlege”. Şi, spunând aceasta, mucenicul s-a făcut nevăzut.
Dimineaţa, episcopul s-a îndreptat către arhiereul arătat lui în vis şi i-a istorisit cele întâmplate. Arhiereul a mers fără zăbavă la moaştele cele făcătoare de minuni ale mucenicului şi, aplecându-se asupra raclei, a spus: ,,Hristos, care te-a legat pe tine prin mine, smeritul Său rob, să te dezlege acum pe tine, cel ce ţi-ai vărsat sângele spre slava numelui Său ! Intră în biserica Domnului şi fii cu noi !”
După aceasta au luat cu cinste racla cu moaşte în biserică şi au început să slujească privegherea de toată noaptea, iar în dimineaţa următoare sfânta liturghie. Moaştele au rămas de atunci liniştite la locul lor şi au început din nou să săvârşească minuni.
Ca să încheiem cuvântul asupra sfintei taine a mărturisirii, trebuie să spunem că cu cât mai des va merge să se mărturisească omul, cu atât mai bine îşi va rândui viaţa sa duhovnicească. Simţământul pocăinţei trebuie să-l însoţească întotdeauna pe creştin. Acesta trebuie să se arate nu doar la mărturisire, ci în fiecare zi. Pentru aceasta, bine fac acei creştini care în fiecare seară, după ce şi-au făcut în camera lor rugăciunile de dinainte de somn, cugetă cum şi-au petrecut ziua, cu ce au greşit, pe cine au obidit şi aduc pocăinţă înaintea lui Dumnezeu pentru toate păcatele lor cele de voie şi cele fără de voie, făgăduind înaintea Ziditorului cel atotvăzător să se îndrepteze. Aceasta este aşa-numita mărturisire de fiecare zi a păcatelor înaintea lui Dumnezeu. Cel ce nu-şi cercetează în fiecare zi comportarea sa pierde întru totul starea sa duhovnicească, conştiinţa păcatului, iar când se îndreaptă către mărturisire înaintea preotului nu-şi aduce aminte ce să spună.
Tainele cercetate până aici – botezul, mirungerea, sfânta împărtăşanie şi pocăinţa – sunt de neapărată trebuinţă oricărui creştin, căci prin acestea ni se dă harul necesar mântuirii noastre. Însă, în afară de aceste taine folositoare cu adevărat oricărui creştin, Domnul a dat Bisericii Sale încă alte trei taine, care nu sunt neapărat trebuincioase fiecăruia dintre noi. Aceste taine sunt: preoţia, nunta şi maslul.
