Talcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu (VII)
Tâlcuiri la Noul Testament
Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu (VII)
de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei
Capitolul 5
Vindecarea unui om având duh necurat. Femeia ce îi curgea sânge. Învierea fiicei lui Iair.
5, 1-5: Şi au venit de ceea parte de mare, în latura Gadarenilor. Şi ieşind el din corabie, îndată l-a întâmpinat pre el un om din mormânturi, cu duh necurat. Care avea locuinţa în mormânturi, şi nici cu lanţuri de fier nimeni nu putea să-l lege pre el. Pentru că de multe ori fiind legat cu obezi şi cu lanţuri de fier, rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l domolească pre dânsul. Şi pururea, noaptea şi ziua, era prin munţi şi prin mormânturi, strigând şi tăindu-se de pietre.
1. Mat. 8, 28; Luca 8, 26.
Matei spune că au fost doi îndrăciţi, iar Marcu şi Luca unul, căci pe cel mai cumplit alegându-l dintre ei, povestesc numai despre acesta. Deci, vine îndrăcitul, mărturisindu-L pe Iisus că este Fiul lui Dumnezeu, că de vreme ce cei din corabie se îndoiau de El, mărturia de la vrăjmaşi, adică de la diavol, se face mai de crezut.
Şi locuia acela în mormânturi, vrând vrăjmaşul să sădească în oameni rea părere că sufletele celor morţi se fac draci, lucru care, o, să nu fie a-l crede cineva !
5, 6-10: Iar văzând pre Iisus de departe, a alergat şi s-a închinat lui. Şi strigând cu glas mare, a zis: ce este mie şi ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt ? Jură-te pre tine cu Dumnezeu, să nu mă munceşti pre mine; că grăia lui: ieşi, duh necurat, din om. Şi l-au întrebat pre el: cum îţi este numele ? Şi a răspuns, grăind: legheon îmi este numele, că mulţi suntem. Şi îl rugau pre el mult ca să nu-i trimită pre dânşii afară din latura aceea.
Ieşirea din om muncă o socotesc dracii, de aceea zice: Să nu mă munceşti pre mine, adică să nu ne scoţi din lăcaşul nostru, adică din om.
Dar şi întru alt chip să înţelegi: socoteau dracii, că pentru mulţimea păcatelor întru care au îndrăznit ei nu-i va suferi Hristos, ci îi va da pe ei de îndată muncii; şi pentru aceasta se roagă să nu-i muncească pe ei. Şi îl întreabă Domnul despre nume, nu ca să se înştiinţeze El Însuşi, ci pentru ca ceilalţi să cunoască mulţimea dracilor care locuiau întru omul acela. Căci de vreme ce numai un drac se vedea a fi, arată Hristos cu câţi vrăjmaşi se lupta acel nenorocit om.
5, 11-14: Şi era acolo lângă munte, o turmă mare de porci, păscându-se. Şi l-au rugat pre dânsul toţi dracii, zicând: trimite-ne pre noi în porci, ca să intrăm într-înşii. Şi i-au slobozit pre ei Iisus îndată. Şi ieşind duhurile cele necurate, au intrat în porci. Şi s-a pornit turma de pre ţărmuri în mare (şi erau ca la două mii), şi s-au înecat în mare. Iar cei ce păşteau porcii, au fugit şi au vestit în cetate şi în sate.
Dracii roagă pe Domnul să nu-i scoată pe ei afară din ţinutul acela, ci să-i slobozească în o turmă mare de porci. Iar El le dă voie la aceasta. Că, de vreme ce luptă este viaţa noastră, nu a voit Domnul să-i scoată pe diavoli din viaţa aceasta, ca luptându-se ei cu noi, mai iscusiţi să ne facă. Şi le-a dat voie să intre în porci, ca să învăţăm că precum de porci nu le-a fost milă şi i-au înecat, aşa nici de omul acela nu le-ar fi fost milă, de n-ar fi fost puterea lui Dumnezeu care să-l păzească pe el. Căci diavolii, vrăjmaşi fiind, într-un ceas ne-ar fi zdrumicat pe noi, de nu ne-ar fi păzit Dumnezeu.
Şi cunoaşte că nici asupra porcilor nu au stăpânire diavolii, şi cu atât mai vârtos nu au stăpânire asupra oamenilor, dacă n-ar avea slobozire de la Dumnezeu.
Înţelege încă şi că întru acei oameni care vieţuiesc ca porcii, tăvălindu-se în noroiul îndulcirilor şi desfătărilor, întru aceştia intră diavolii şi îi aruncă în prăpastia pierzării, în marea vieţii acesteia şi se îneacă.
5, 14-20: Şi au ieşit să vază ce este ceea ce s-a făcut. Şi au venit către Iisus, şi au văzut pre cel ce fusese îndrăcit, şezând şi îmbrăcat şi întreg la minte, pre cel ce avusese legheonul, şi s-au spăimântat. Şi povesteau lor cei ce văzuseră, ce s-a făcut celui îndrăcit, şi pentru porci. Şi au început a-l ruga pre dânsul ca să iasă din hotarele lor. Şi intrând el în corabie, îl ruga pre el cela ce fusese îndrăcit, ca să fie cu dânsul. Iar Iisus nu l-au lăsat pre el; ci i-au zis lui: mergi în casa ta către ai tăi, şi vesteşte lor câte ţi-au făcut ţie Domnul şi te-au miluit. Şi s-a dus şi a început a propovădui în Decapoli câte au făcut Iisus lui; şi toţi se minunau.
17. Mat. 8, 34.
Au venit la Iisus locuitorii cetăţii aceleia, spăimântându-se de minune. Iar auzind, mai mult s-au înfricoşat şi pentru aceasta au şi rugat pe Iisus să iasă din hotarele lor, pentru că se temeau să nu pătimească şi altele mai mari decât pierderea porcilor. Şi mâhnindu-se ei pentru pierdere, se leapădă şi de venirea cea de faţă a Domnului.
Iar cela ce fusese îndrăcit se roagă să-l ia cu El, căci se temea ca nu cumva, aflându-l demonii singur, să năpădească iarăşi asupra lui. Iar Domnul îl slobozeşte la casa lui, arătându-i că, deşi El Însuşi nu va mai fi de faţă, puterea şi cercetarea Lui îl va păzi pe el. Încă şi pentru a folosi şi pe alţii care îl vor vedea pe el vindecat, iată că a început a propovădui şi toţi se minunau.
Vezi încă şi smerenia Mântuitorului, care nu spune: Vesteşte câte ţi-am făcut eu ţie, ci câte ţi-au făcut ţie Domnul. Aşa şi tu, când vei face vreun bine, nu al tău, ci lui Dumnezeu socoteşte-I binele ce a fost făcut.
5, 21-29: Şi trecând Iisus în corabie iarăşi de ceea parte, s-a adunat norod mult la el; şi era lângă mare, Şi iată, a venit unul din mai marii sinagogii, cu numele Iair, şi văzându-l pre dânsul, a căzut la picioarele lui. Şi-l ruga pre dânsul mult, zicând: fiica mea spre sfârşit este; vino de îţi pune mâinile pre dânsa, ca să se mântuiască şi să trăiască. Şi au mers Iisus cu dânsul; şi după dânsul a mers norod mult şi-l împresura pre el. Şi o muiere oarecare, fiind întru curgerea sângelui de doisprezece ani, şi multe pătimind de la mulţi doftori, şi cheltuindu-şi toate cele ce avusese, şi nimic folosindu-se, ci mai vârtos mergând spre mai rău, auzind pentru Iisus, venind între norod dinapoi, s-a atins de haina lui. Că zicea: măcar de hainele lui de mă voiu atinge, mă voiu mântui. Şi îndată a secat izvorul sângelui ei şi a simţit cu trupul că s-a vindecat de boală.
22. Mat. 9, 18; Luca 8, 41. 25. Lev. 15, 25; Mat. 9, 20; Luca 8, 43 şi urm. 27. Luca 6, 19.
După minunea pe care a făcut-o cu cel îndrăcit, Domnul face alta, înviind pe fiica mai-marelui sinagogii. Şi spune evanghelistul numele mai-marelui sinagogii, Iair, pentru iudeii care ştiau cele ce s-au făcut. Şi la mijloc, între credincios şi necredincios, este acest bărbat: pentru că vine la Iisus şi cade la picioarele lui este credincios, dar pentru că Îl roagă să vină la casa lui, nu arată credinţă câtă se cuvine, căci se cuvenea să-I ceară: Zi numai cu cuvântul.
Însă, mergând Domnul spre casa lui Iair, ca în treacăt este vindecată şi femeia care avea curgerea sângelui[1]. Iar această femeie era foarte credincioasă, căci a socotit că şi numai atingându-se de haina Lui se va folosi şi din această pricină dobândeşte tămăduirea.
Iar tu înţelege aceasta şi pentru firea omenească aflată întru curgerea sângelui; că firea omenească izvorăşte păcatul care este moarte a sufletului şi varsă sângele sufletelor noastre. Şi nu a fost vindecată femeia nici de mulţi doftori, adică de înţelepţii acestei lumi, nici de Lege şi de Prooroci. Dar îndată ce s-a atins de haina lui Hristos, adică de trupul Lui, s-a şi vindecat. Că tot cel care crede că S-a întrupat Hristos, acesta este cel care s-a atins de haina Lui.
5, 30-34: Şi îndată Iisus cunoscând întru sineşi puterea ce a ieşit dintru el, întorcându-se către norod, au zis: cine s-a atins de hainele mele ? Şi au zis lui ucenicii lui: vezi norodul îmbulzindu-te, şi zici: cine s-a atins de mine ? Şi căuta împrejur să vază pre ceea ce a făcut aceasta. Iar muierea înfricoşându-se şi tremurând, ştiind ce s-a făcut ei, a venit şi a căzut înaintea lui şi i-a spus lui tot adevărul. Iar el au zis ei: fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace, şi fii sănătoasă de boala ta.
Iese din Hristos putere, nu ca dintr-un loc în altul trecând, ci şi altora dându-se şi întru Hristos neîmpuţinată rămânând, după cum şi învăţăturile şi întru cei ce învaţă sunt şi ucenicilor se dau.
Şi vezi cum gloatele Îl îmbulzeau, dar nimeni nu s-a atins de El. De aici învăţăm o taină, anume că nimeni din cei ce au gloate de tulburări şi răspândiri ale minţii, nu se atinge de Iisus, ci numai Îl îmbulzeşte. Iar cel care nu cu tulburare Îl îmbulzeşte pe El, nici pe mintea sa, partea sa cuvântătoare nu şi-o va înfăşura cu tulburări, acela se atinge cu adevărat de Hristos.
Dar pentru care pricină o vădeşte Domnul pe femeie ? Întâi, ca să cinstească credinţa ei, apoi şi ca să dea îndrăzneală mai-marelui sinagogii, să creadă că şi fiica lui se va mântui. Încă s-a făcut aceasta şi pentru ca să slobozească pe femeie de frica ei cea multă, căci se temea ea, ca una care furase vindecarea. Pentru aceasta şi evanghelistul zice despre femeie că înfricoşându-se şi tremurând, ştiind ce s-a făcut ei, a venit şi a căzut înaintea lui şi i-a spus lui tot adevărul. Şi nu zice Domnul: ,,Eu te-am mântuit pe tine”, ci credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace, adică întru odihnă. Iar ceea ce s-a zis, întru acest chip este: ,,Mergi, odihneşte-te, fiindcă până acum întru mâhniri şi tulburări ai fost”.
5, 35-43: Încă grăind el, au venit de la mai marele sinagogii, zicând: fiica ta a murit; ce mai superi pre Învăţătorul ? Iar Iisus îndată ce au auzit cuvântul ce s-a grăit, au zis mai marelui sinagogii: nu te teme, crede numai. Şi nu au lăsat pre nici unul să meargă după dânsul, fără numai pre Petru şi pre Iacov şi pre Ioan, fratele lui Iacov. Şi au venit în casa mai marelui sinagogii, şi au văzut tulburare, plângând aceia şi tânguindu-se mult. Şi intrând, au zis lor: ce vă tulburaţi şi plângeţi ? Fecioara nu a murit, ci doarme. Şi îşi râdeau de dânsul. Iar el scoţând afară pre toţi, au luat pre tatăl fecioarei şi pre mama ei şi pre cei ce erau cu el, şi au intrat unde era fecioara zăcând. Şi apucând pre fecioară de mână, i-au zis ei, talita cumi, ce se tâlcuieşte: fecioară, ţie zic: scoală-te. Şi îndată s-a sculat fecioara şi umbla, că era de doisprezece ani. Şi s-au spăimântat cu spaimă mare. Şi le-au poruncit lor mult, ca nimeni să nu ştie aceasta; şi au zis să-i dea ei să mănânce.
36. Luca 8, 50. 38. Fac. 50, 10. 39. Ioan 11, 11. 41. Luca 7, 14.
Slujitorii mai-marelui sinagogii socoteau că Hristos este unul dintre învăţătorii de Lege şi de aceea Îl rugau să vină să se roage pentru fecioară. Dar, dacă a murit copila, socoteau că nu mai este trebuinţă de El, pentru că ea murise. Iar El dă îndrăzneală tatălui şi îi zice: Crede numai. Şi nu au lăsat pre nici unul să meargă după dânsul, afară de cei trei ucenici, pentru că smeritul Iisus nu voieşte să facă ceva spre arătarea cea cu trufie.
Iar spunând El: Fecioara nu a murit, ci doarme, ei Îl batjocoresc. Iar aceasta s-a făcut ca să nu poată zice ei mai pe urmă că a fost leşinată şi că nu este lucru minunat că a înviat-o pe ea, ci ca înşişi ei împotriva lor mărturisind să fie mustraţi, de vreme ce îşi râdeau de Domnul când zicea nu a murit, ci doarme – pentru că într-adevăr moartă fiind ea, a înviat-o.
Şi o apucă Hristos de mână ca să pună într-însa putere. Şi îi dă ei să mănânce ca să se încredinţeze cei de faţă de învierea copilei, cum că întru adevăr, iar nu după nălucire s-a făcut aceasta.
[1] Tradiţia ne spune că femeia care suferea de curgere de sânge era Sfânta Veronica. Ea se prăznuieşte pe 12 iulie.
