Talcuiri la Noul Testament (IV)
Tâlcuiri la Noul Testament
Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu (IV)
de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei
Capitolul 2
Vindecarea slăbănogului. Chemarea lui Matei şi ospăţul cu vameşii. Despre post. Ucenicii smulg spice Sâmbăta.
2, 1-5: Şi au intrat iarăşi în Capernaum după câteva zile, şi s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pre lângă uşă, şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la el, aducând un slăbănog, care se purta de patru. Şi neputând ei a se apropia de el, pentru norod, au descoperit casa unde era, şi spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus văzând credinţa lor, au zis slăbănogului: fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale.
3. Mat. 9, 1 şi urm; Luca 5, 17 şi urm.
După ce au trecut câteva zile de la intrarea în Capernaum, auzind ei că Domnul este în casă, au alergat, nădăjduind că vor ajunge cu uşurinţă la El. Şi multă era credinţa acelor bărbaţi, de vreme ce şi acoperişul l-au desfăcut şi l-au slobozit pe slăbănog. Pentru aceasta şi Domnul îl vindecă, văzând credinţa celor ce l-au adus sau şi credinţa a însuşi slăbănogului. Pentru că şi acela nu ar fi primit a fi adus şi ridicat pe casă, dacă nu ar fi crezut că va primi tămăduire. Căci de multe ori, pentru credinţa celui ce aduce, îi vindecă Domnul pe cei ce se aduc, necredincioşi fiind; iar de multe ori face împotrivă, pentru credinţa celui ce este adus, măcar de vor fi şi necredincioşi cei ce îl aduc.
Şi mai întâi iartă păcatele celui bolnav, apoi îi tămăduieşte şi boala, pentru că de multe ori din pricina păcatelor se fac cele mai cumplite boli. Precum şi slăbănogul cel de la Ioan, din pricina păcatelor zice Domnul că s-a slăbănogit. Pentru că nu este acelaşi slăbănog cel de la Ioan (Ioan 5, 5-15) cu cel care se pomeneşte acum. Cel de la Ioan nu avea om (Ioan 5, 7), iar acesta are patru. Iar acela era la scăldătoarea oilor şi în Ierusalim, iar acesta de acum în casă şi în Capernaum. Încă şi alte osebiri sunt, dar să ştii că acel de la Matei (Matei 9, 2) şi cel ce acum la Marcu se pomeneşte, este unul şi acelaşi.
2, 6-12: Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor. Ce acesta aşa grăieşte hule ? Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu ? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul său, că aşa cugetau aceia întru sine, le-au zis lor: ce cugetaţi acestea întru inimile voastre ? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ţi-se ţie păcatele, sau a zice: scoală şi îţi ridică patul tău şi umblă ? Ci ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pre pământ a ierta păcatele (au zis slăbănogului): Ţie zic: scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi ridicându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, cât se spăimântau toţi şi lăudau pre Dumnezeu zicând, că niciodată nu am văzut aşa.
8. Ioan 2, 24.
Fariseii Îl clevetesc pe Domnul ca pe un hulitor, pentru că ierta păcatele, pe care numai singur Dumnezeu le poate ierta. Iar Domnul le dă şi alt semn că este Dumnezeu, arătându-le că El cunoaşte inimile lor, căci numai a lui Dumnezeu este a cunoaşte inima fiecăruia, aşa cum zice şi proorocul: Eu sunt Domnul cel ce cerc inimile (I Paralipomene 28, 9; Psalmi 7, 10; Pildele lui Solomon 21, 2; Ieremia 11, 20; 17, 10). Iar ei, măcar că s-au descoperit cele din inimile lor, rămân nesimţitori şi nu cred Celui care cunoaşte inimile lor, că poate a tămădui şi păcatele. Iar Domnul, vindecând trupul, încredinţează şi adevereşte că a vindecat şi sufletul, prin ceea ce era arătat adeverind cele nearătate, şi prin cele lesnicioase pe cea mai grea – măcar că acelora nu aşa li se părea, căci fariseii mai greu lucru socoteau a fi tămăduirea trupului, ca una care se vedea. Iar a zice că s-a vindecat sufletul, adică i s-au iertat păcatele, li se părea lucru lesnicios fiindcă nu se vedea vindecarea. Deci poate că unele ca acestea cugetau fariseii: ,,Înşelătorul acesta lasă vindecarea trupului care se vede, spunând că vindecă sufletul care nu se vede, prin cuvintele: Iartă-ţi-se ţie păcatele tale. Căci cu adevărat, de ar fi putut, trupul l-ar fi vindecat şi nu ar fi alergat la lucrul care este nevăzut”.
Hristos vindecând slăbănogul
Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Nicolae Filantropinon, Ioannina, Grecia, secolul al XVI-lea
Iar Mântuitorul, arătându-le că pe amândouă le poate, zice: ,,Ce este mai lesne, a vindeca trupul sau sufletul ? Cu adevărat, a vindeca trupul, care este cu adevărat lucru lesnicios, deşi vouă vi se pare greu. Dar vă voi încredinţa şi de sănătatea sufletului, care este lucru greu, însă pentru că este nearătată şi nevăzută pare lesnicioasă”. Deci, atunci a zis slăbănogului: Scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta. Spune aceasta pentru mai multa încredinţare a minunii că nu este săvârşită după nălucire şi încă să arate că nu numai l-a vindecat, ci şi putere a pus într-însul. Deci aşa face şi pentru bolile cele sufleteşti: nu numai că ne izbăveşte pe noi de păcate, ci şi putere pune întru noi spre a lucra poruncile Sale.
Deci şi eu, slăbănog fiind, pot să mă vindec ! Căci şi acum Hristos este în Capernaum, care se tâlcuieşte ,,Casa Mângâierii”, adică în Biserică, căci Biserica este Casa Mângâietorului. Iar eu sunt slăbănog, având puterile sufletului nelucrătoare şi nemişcate spre lucrul cel bun. Iar de voi fi ridicat de cei patru evanghelişti şi voi fi adus către Domnul, atunci voi auzi şi eu: Fiule (Marcu 2, 5) – căci fiu al lui Dumnezeu mă fac prin lucrarea poruncilor – şi mi se vor ierta păcatele. Dar cum voi ajunge înaintea lui Iisus ? De vor sparge acoperişul ! Adică mintea care este mai presus de toate cele ce sunt întru noi – că are aceasta lut mult şi vase de lut, adică lucrurile cele pământeşti. Iar de vor fi acestea toate lepădate şi se va descoperi puterea minţii care este întru noi şi se va despovăra de acestea, după aceea mă voi pogorî – adică mă voi smeri, deci atunci mă voi vindeca şi voi ridica patul – adică trupul – către lucrarea poruncilor pornindu-l pe el; că nu se cuvine numai a ne ridica din păcat şi a înţelege că am păcătuit, ci şi patul, adică trupul, să-l ridicăm spre lucrarea faptei celei bune. Atunci şi la vedere dumnezeiască vom putea ajunge, încât toate cugetele ce sunt întru noi vor zice: ,,Asemenea lucruri nu am văzut niciodată”, adică niciodată când eram slăbănogi nu am înţeles aşa ca acum, când ne-am vindecat. Căci cel care s-a curăţit de păcate, acela vede după adevăr.
2, 13-17: Şi au ieşit iarăşi la mare, şi toată mulţimea venea la el şi îi învăţa pre dânşii. Şi trecând, au văzut pre Levi al lui Alfeu, şezând la vamă şi i-au zis lui: vino după mine. Şi sculându-se, a mers după dânsul, şi a fost când au şezut în casa lui, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau împreună cu Iisus şi cu ucenicii lui, că erau mulţi şi mergeau după el. Iar cărturarii şi fariseii văzându-l pre el că mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor lui: ce este că, cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea ? Şi auzind Iisus, au zis lor: nu au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi; că nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă.
14. Mat. 9, 9 şi urm; Luca 5, 27.
Domnul, după ce a săvârşit minunea cu slăbănogul, au ieşit iarăşi la mare, poate vrând să stea deoparte; dar mulţimile aleargă iarăşi după El, ca tu să înveţi că pe cât fugi de slavă, pe atâta ea vine după tine, iar de vei umbla tu după dânsa, ea fuge de tine. Precum şi Domnul fugea la mare şi iarăşi norodul mergea după El; însă şi de acolo a fugit El şi trecând pe acolo, l-a vânat pe Matei. Căci cel numit acum Levi de către Evanghelistul Marcu, este Matei, căci avea două nume. Deci, Luca şi Marcu îl numesc Levi, acoperindu-i numele; iar el însuşi nu s-a ruşinat să se vădească pe sine, căci şi zice: Şi trecând Iisus de acolo, au văzut pre un om şezând la vamă, ce se numea Matei (Matei 9, 9). Deci tot aşa şi noi să nu ne ruşinăm a ne mărturisi păcatele noastre.
Şi Levi şedea la vamă, precum se pare, cerând ceva de la cineva, sau luând seama, sau altceva făcând, din cele ce obişnuiau vameşii a face când luau vamă. Şi atâta trezvie şi bună cunoştinţă a arătat Matei, încât a lăsat toate şi a mers după Hristos. Şi a poftit pe mulţi la ospăţ, arătându-şi bucuria pentru chemarea ce i-a făcut-o Hristos.
Iar fariseii Îl învinuiesc pe Hristos, pe ei înşişi socotindu-se ca şi cum ar fi curaţi. Dar Domnul zice: ,,Nu am venit să chem pre cei drepţi, adică pe voi, care singuri vă faceţi drepţi” – căci cu ironie zice aceasta –, ,,ci pre cei păcătoşi. Şi am venit să-i chem ca să nu rămână păcătoşi, ci la pocăinţă să se întoarcă”. Ca să nu socoteşti că doar îi cheamă pe păcătoşi, dar cu nimic nu-i face mai buni pe ei, pentru aceasta adaugă: la pocăinţă.
2, 18-20: Şi erau ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postindu-se; şi au venit şi i-au zis lui: pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii tăi nu postesc ? Şi au zis lor Iisus: au doar pot fiii nunţii să postească până când este mirele cu dânşii ? Câtă vreme au pre mirele cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua de la dânşii mirele, şi atunci vor posti într-acele zile.
18. Mat. 9, 14 şi urm.
Şi ucenicii lui Ioan nefiind desăvârşiţi, petreceau întru obiceiurile iudaiceşti. Drept aceea vin oarecare către Hristos, aducându-i şi pe aceştia spre pildă şi învinuindu-L pentru că ucenicii Săi nu posteau deopotrivă cu dânşii. Iar El le spune: ,,Acum Mire sunt Eu şi se cuvine să fie veseli şi să nu postească, iar când Mă voi duce din viaţa aceasta, atunci vor cădea în ispite şi vor posti şi se vor necăji”.
Iar Mire Se numeşte pe Sine nu numai pentru că sufletele cele feciorelnice le face mirese ale Sale, ci şi pentru că vremea Venirii Lui celei dintâi nu este spre plângere şi întristare celor care cred întru Dânsul, nici osteneli nu are, ci cu lesnire şi fără de lucrurile Legii, prin botez ne odihneşte pe noi. Căci ce osteneală cere a ne boteza noi ? Însă prin acest lucru lesnicios, mântuire aflăm.
Iar fii ai nunţii sunt apostolii, fiindcă ei se învrednicesc de bucuria Domnului şi sunt părtaşi a tot binele ceresc şi a toată îndulcirea.
Dar şi aşa să înţelegi: că tot omul, când lucrează fapta cea bună, este fiu al nunţii, deci cât are cu sine pe Mirele Hristos, nu posteşte, adică nu arată lucrurile pocăinţei; căci cum ar arăta lucruri de pocăinţă cel ce nu greşeşte ? Iar când se va lua de la el Mirele Hristos, căzând el în păcat, atunci posteşte şi se pocăieşte, ca să vindece păcatul.
2, 21-22: Şi nimeni nu coase petic de pânză nouă la haină veche; iar de nu, îşi ia plinirea lui cel nou de la cea veche, şi mai rea spărtură se face. Şi nimeni nu pune vin nou în foi vechi; iar de nu, vinul cel nou sparge foii, şi vinul se varsă şi foii pier; ci vinul nou în foi noi se cuvine să se pună.
21. Mat. 9, 16; Luca 5, 36.
,,După cum, dacă se va pune petic nou la haină veche, o sparge pe aceasta cu tăria sa, iar vinul nou, cu fierbinţeala sa, sparge foii vechi, tot aşa ucenicii Mei încă nu s-au făcut tari. Deci dacă îi vom îngreuna pe dânşii, îi vom vătăma, că sunt asemenea hainelor celor vechi, pentru neputinţa cunoştinţei lor. Drept aceea nu se cuvine să le punem lor porunca cea grea a postirii”.
Sau înţelege şi aşa: ucenicii lui Hristos, noi fiind, nu pot sluji obiceiurilor şi legilor celor vechi.
2, 23-28: Şi a fost când mergea el Sâmbăta prin semănături, şi au început ucenicii lui a face cale smulgând spice; iar fariseii au zis lui: vezi, ce fac Sâmbăta ce nu se cuvine ? Iar el au zis lor: au niciodată nu aţi citit ce a făcut David, când a avut lipsă şi a flămânzit el şi cei ce erau cu dânsul ? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în vremea lui Aviatar Arhiereului, şi pâinile punerii înainte le-a mâncat, care nu i se cădea să le mănânce, fără numai preoţilor, şi a dat şi celor ce erau împreună cu el ? Şi au zis lor: Sâmbăta pentru om s-a făcut, iar nu omul pentru Sâmbătă. Drept aceea, Domn este Fiul Omului şi al Sâmbetei.
23. Mat. 12, 8; Luca 6, 1; Deut. 23, 24 şi urm. 24. Ieş. 20, 10. 26. I Împ. 21, 6; Ieş. 29, 32 şi urm; Lev. 24, 9. 27. Deut. 5, 14. 28. Luca 6, 5.
Ucenicii Domnului smulg spicele, ca unii care nu mai obişnuiau să trăiască după Legea cea Veche. Iar fariseii, mâniindu-se, Hristos le închide gura spunându-le cele despre David, care atunci când a avut lipsă a călcat Legea, în vremea lui Aviatar arhiereul. Că fugind Proorocul David de la faţa lui Saul (I Împăraţi 21), a venit la arhiereul acela şi l-a amăgit că este trimis de împărat la o trebuinţă de nevoie a oştilor, când şi pâinile punerii înainte le-a mâncat, şi sabia lui Goliat care era afierosită Domnului a luat-o. Şi douăsprezece erau pâinile acelea, şi în fiecare zi se puneau înainte pe masă, şase de-a dreapta şi şase de-a stânga (Ieşirea 25, 30).
Însă unii iscodesc de ce evanghelistul îl numeşte Aviatar pe arhiereu, iar Cartea Împăraţilor îl numeşte pe acesta Avimeleh (I Împăraţi 21, 1-2). Este cu putinţă a zice că acesta se poate să fi avut două nume, şi Aviatar şi Avimeleh numindu-se. Sau, în alt fel înţelege: Cartea Împăraţilor spune că era atunci preot Avimeleh, iar evanghelistul spune că era arhiereu Aviatar, drept aceea acestea nu sunt potrivnice, adică Avimeleh era preot, iar Aviatar arhiereu.
Însă pricepe şi după înalta înţelegere, că ucenicii lui Hristos în ziua Sâmbetei, adică întru odihna sufletelor (că sâmbătă se tâlcuieşte odihnă), aşadar când au odihnă din partea patimilor, nefiind luptaţi de diavol, atunci fac cale, adică se fac povăţuitori şi ai altora spre fapta cea bună, smulgând şi dezrădăcinând toate cele care răsar din pământ şi din nălucirea cea de jos. Căci de nu va înceta cineva mai întâi a săvârşi patimile şi nu se va statornici însuşi întru linişte, nu se face altora cale, nici povăţuitor spre lucrul bun nu se va face.
