Scriptura NT nr. 12

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA A X-A

(Luca 20, 42 – 24, 53)

1. ,,Zis-au Domnul Domnului meu” (Psalmi 109, 1; Luca 20, 42). Înainte de a rezuma învăţăturile Sale, Domnul include de asemenea credinţa şi mila anterior Patimii Sale la sfârşitul Testamentului Său, credinţa în aceea că noi credem că Hristos este Domnul şi Dumnezeul nostru şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Matei 26, 64; Marcu 16, 19; Romani 8, 34), nu că Cel care este pretutindeni stă în mod trupesc. Apoi, El Însuşi este în Tatăl (potrivit Ioan 14, 10; 17, 21), fiindcă El este de o fiinţă cu Dumnezeu, deoarece este o putere, o maiestate. Prin urmare, El este în Tatăl şi Tatăl în El, deoarece Cuvântul este în Dumnezeu şi Dumnezeu este în Cuvântul; El este în Tatăl, El şade de-a dreapta Tatălui, deoarece El este egal cu Tatăl, nu este mai prejos (decât Tatăl); El a fost trimis de Tatăl, fiindcă El S-a pogorât din cer pentru a împlini voia Tatălui.

Deci îndepărtează disputele necredinţei şi religia este completă. Nici nu este El aşezat cel dintâi deoarece El şade de-a dreapta, nici nu suferă El nedreptate fiindcă este trimis. O măsură a demnităţii nu este căutată acolo unde există deplinătate a dumnezeirii.

2. Trebuie de asemenea avut în vedere că El mustră pe cei care spun că Hristos este Fiul lui David (potrivit Luca 20, 41); însă cum s-a învrednicit orbul de tămăduire mărturisind pe Fiul lui David (potrivit Luca 18, 35-43) ? Cum spunând copiii: ,,Osana Fiului lui David” (Matei 21, 9), dau slava vestirii lor înalte lui Dumnezeu ? Dar ei sunt mustraţi, aici, nu pentru că ei mărturisesc pe Fiul lui David, ci fiindcă ei nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu. Căci nu există altul în adevărata credinţă, ci ambii; căci chiar dacă la început noi am judecat să nu ştim nimic decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit (potrivit I Corinteni 2, 2), acum, deoarece ne apropiem de Judecată, noi deja nu cunoaştem pe Hristos răstignit (potrivit II Corinteni 5, 16), ci Îl aşteptăm pe El să vină pe nori (potrivit Matei 26, 64). Necredinciosul priveşte rănile (potrivit Ioan 20, 25, 27), credinciosul este ridicat şi merge să-L întâmpine pe Hristos în văzduh (potrivit I Tesaloniceni 4, 17).

3. Aşadar, haideţi să credem că Hristos este Dumnezeu şi Om, unul în fiecare, nu mai prejos de Cel căruia vrăjmaşii Săi Îi sunt supuşi de Tatăl (potrivit Psalmi 109, 1; Luca 20, 43) nu prin slăbiciunea puterii Sale proprii, ci prin unitatea firii, deoarece unul este la lucru în celălalt. Mai mult, Fiul supune vrăjmaşii Tatălui, Cel care-L slăveşte pe Tatăl pe pământ (potrivit Ioan 17, 4), şi ,,(Tatăl) i-au dăruit lui nume, care este preste tot numele” (Filippeni 2, 9). Dar Fiul spune de asemenea Tatălui: ,,Arătat-am numele tău oamenilor pre care ai dat mie” (Ioan 17, 6). Deci dând numele care este mai presus de tot numele, El a dat nu mai mult decât a avut, dar El a dat tot ceea ce a avut. Dar El a dat acest nume, ca ,,toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filippeni 2, 11).

4. Iată detaliile. Tatăl supune Fiului, Fiul supune Tatălui; Tatăl Îl înalţă pe Fiul, Fiul Se înalţă pe Sine. De aici este spus: ,,Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica” (Ioan 2, 19). Atât Tatăl este Domn, cât şi Fiul este Domn – ,,Zis-au Domnul Domnului meu” (Psalmi 109, 1; Luca 20, 42) –, însă nu doi domni, ci Un Domn, deoarece Tatăl este Dumnezeu şi Fiul este Dumnezeu; dar Un Dumnezeu, deoarece Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl (potrivit Ioan 14, 10; 17, 21). Un Dumnezeu, deoarece O Dumnezeire – ,,Scaunul tău Dumnezeule în veacul veacului, toiagul dreptăţii, toiagul împărăţiei tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta te-au uns pre tine Dumnezeule, Dumnezeul tău” (Psalmi 44, 8-9) – dar Un Dumnezeu asupra căruia sunt de acord învăţăturile Vechiului şi Noului Testament. Fiindcă este scris de asemenea în Vechiul Testament: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 6, 5) şi ,,De Domnul Dumnezeul tău să te temi, şi lui singur să-i slujeşti” (A Doua Lege 6, 13); în Noul: ,,Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” (Efeseni 4, 6).

Astfel, Tatăl este Domn şi Fiul este Domn, dar Un Domn. Apoi, este scris: ,,Nimeni nu poate a sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Aceasta în Noul Testament; dar în Vechiul este scris: ,,Ascultă Israile: Domnul Dumnezeul nostru Domn unul este” (A Doua Lege 6, 4). De aici, în mod admirabil, apostolul, ca nu cumva să vorbească de doi dumnezei, să numească doi domni, sau să micşoreze pe Fiul sau pe Tatăl, spune: ,,Ci nouă un Dumnezeu este, Tatăl, dintru care sunt toate …; şi unul Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Corinteni 8, 6). Căci Cel care este Dumnezeu este de asemenea Domn, şi Cel care este Domn este Dumnezeu. În sfârşit, este scris: ,,Cunoaşteţi că Domnul acesta este Dumnezeul nostru” (Psalmi 99, 2).

5. În acest chip, tot ceea ce are Tatăl, are şi Fiul. Dumnezeu Tatăl în ce priveşte naşterea, Dumnezeul Fiul în ce priveşte identitatea chipului. Fiul este Domn, deoarece El a supus toate lucrurile Luişi cu dreptate, de vreme ce El a putut cu putere; Tatăl este Domn, fiindcă El este Obârşia Fiului. Astfel, pentru noi Tatăl este deosebit de Fiul prin definiţia Persoanelor şi legat de El prin unitatea puterii. Astfel, Unul este în Celălalt, O Esenţă în Ambii (potrivit Ioan 17, 11). Căci există o slavă a Tatălui, deşi nu s-a pierdut în Fiul, şi un Har al Fiului, deşi Tatăl este văzut în Hristos. Prin urmare, El nu este pierdut în Cel în care există măreţia totală a unităţii, nu este străin de Cel în care însuşirea naşterii este expresia adevărului.

6. ,,Vor veni zile întru care nu va rămâne piatră pre piatră, care să nu se risipească” (Luca 21, 6). Apoi a urmat fragmentul despre văduvă (potrivit Luca 21, 1-4), pe care noi îl trecem cu vederea acum, deoarece am vorbit despre ea în cartea pe care am scris-o despre văduve. Dar există un adevăr (exprimat) alături de fapte despre templul pe care l-a întemeiat Solomon, şi acesta trebuie să fie mai întâi distrus de duşman în vremea Judecăţii. Deoarece nu există nimic făcut prin trudă şi de mână pe care să nu-l deterioreze trecerea vremii, sau să nu-l distrugă forţa, sau să nu-l ardă focul.

Există însă şi alt templu, făcut din pietre preţioase şi împodobit cu daruri (potrivit Luca 21, 5), a cărui ruină Domnul pare s-o vestească, adică, sinagoga evreilor, a cărei structură veche este demolată deoarece ia fiinţă Biserica. Există de asemenea un templu în fiecare individ, care cade când credinţa se prăbuşeşte, şi îndeosebi dacă cineva invocă în mod fals numele lui Hristos, prin care subjugă bunăvoinţa lăuntrică.

7. Poate exista o explicaţie care m-ar ajuta mai mult. Căci ce îmi este de folos să ştiu Ziua Judecăţii ? Ce îmi este de folos conştientizarea unor păcate atât de mari, dacă Domnul vine, decât că El vine în duhul meu, Se întoarce în cugetul meu, decât că Hristos viază în mine (potrivit Galateni 2, 20), Hristos grăieşte în mine ? Aşadar, Hristos trebuie să vină la mine, Venirea Sa trebuie să se întâmple pentru mine. Deci, fie ca cea de-a Doua Venire a Domnului să aibă loc la sfârşitul lumii, când noi putem spune: ,,Prin care mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14).

8. Dar dacă un astfel de sfârşit al lumii îl găseşte pe acest om pe acoperişul casei sale (potrivit Matei 24, 17), astfel încât conversaţia sa este în ceruri (potrivit Filippeni 3, 20), atunci templul trupesc, văzut, Legea trupească, mielul trupesc şi văzut, pâinea nedospită trupească şi văzută, îndrăznesc să spun, Hristos cel de sub timp, trec, precum s-a făcut în Pavel înainte ca el să creadă, deoarece Hristos este veşnic în cel pentru care lumea este pierdută (potrivit Galateni 6, 14). Pentru el există un templu duhovnicesc, o lege duhovnicească (potrivit Romani 7, 14), de asemenea un Miel Pascal duhovnicesc, deoarece Hristos este omorât o dată; aici, el prăznuieşte cu pâine nedospită, nu din grâu pământesc, ci din grâul adevărului (potrivit I Corinteni 5, 8). Astfel, fie să existe pentru el apărarea înţelepciunii, apărarea virtuţii şi adevărului, apărarea răscumpărării, fiindcă într-adevăr ,,şi Hristos o dată pentru păcate(le oamenilor) au pătimit” (I Petru 3, 18), dar răscumpără zi de zi păcatele oamenilor.

9. ,,Şi când veţi auzi războaie şi răzmeriţe” (Luca 21, 9 – citatul folosit de Sfântul Ambrozie este puţin diferit: ,,Şi când veţi auzi războaie şi zvonuri de războaie”). Domnul, întrebat când va fi distrugerea templului şi care va fi semnul Venirii Sale (potrivit Luca 21, 7), avertizează cu privire la semne, şi nu crede că timpul ar trebui făcut cunoscut. Dar Matei a adăugat o a treia întrebare, astfel că ucenicii au întrebat despre vremurile distrugerii templului, semnul Venirii, şi sfârşitul lumii (potrivit Matei 24, 3), şi Luca a considerat că s-a cunoscut îndeajuns despre sfârşitul lumii dacă s-a aflat de Venirea Domnului.

10. Dar singurii martori ai cuvintelor cereşti suntem noi cei pe care-i găseşte sfârşitul lumii (potrivit I Ioan 2, 18). Cât de mari războaie şi cât de mari zvonuri de războaie primim (potrivit Luca 21, 9-10). Hunii s-au ridicat împotriva alanilor, alanii împotriva goţilor, goţii împotriva taifalilor şi sarmaţilor, şi noi în Iliria, izgoniţi din pământul goţilor, am creat exiluri, şi încă nu este sfârşitul (potrivit Matei 24, 7). Ce foamete a tuturor, ciuma boilor, oamenilor şi a tuturor vitelor deopotrivă (potrivit Luca 21, 11), astfel că molima ne-a făcut de asemenea pe noi cei care nu am îndurat războiul egali cu cei cuceriţi.

Prin urmare, deoarece noi suntem la sfârşitul epocii, bolile lumii deschid calea. Foametea este o boală a lumii, molima este o boală a lumii, persecuţia este o boală a lumii.

11. Dar există alte războaie pe care un bărbat creştin le îndură, bătălii, de asemenea, ale diferitelor dorinţe, şi conflicte de interese, şi vrăjmaşi casnici mult mai ostili decât cei străini. Acum îmboldeşte zgârcenia, acum aprinde pofta, acum îngrozeşte teama, acum supără mânia, acum tulbură ambiţia, acum duhurile răutăţii (Efeseni 6, 12) care sunt printre puterile cereşti încearcă să insufle teroare. Astfel, bunăvoinţa nestatornică a unui duh şovăitor este istovită de bătălii şi zguduită de cutremurele pământului (potrivit Luca 21, 11).

12. Dar un bărbat mai curajos spune: ,,De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar scula asupra mea război, întru aceasta eu nădăjduiesc” (Psalmi 26, 5-6). El stă în linia de bătaie, întorcându-şi pieptul împotriva duşmanului (potrivit I Paralipomene 12, 33); chiar dacă apare un Goliat înalt, neînduplecat, când alţii se tem (potrivit I Împăraţi 17, 4-11), el se ridică, smerit ca David, îndepărtând armele unui împărat pământesc, luând săgeţile mai aprinse ale credinţei, şi învârtind toiagul credinţei curate (potrivit I Împăraţi 17, 38-40); cu o funie întreită (potrivit Eclisiastul 4, 12) el răneşte semeţia persecutorului (potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 47, 4), dispreţuind ameninţările, dispreţuind puterile (potrivit I Împăraţi 17, 41-50), de asemenea mulţumitor, el în care grăieşte Hristos.

Uneori Hristos grăieşte, alteori Tatăl, alteori Duhul Tatălui. Aceştia nu sunt în dezacord, ci conglăsuiesc (potrivit I Ioan 5, 7). Ce spune Unul, spun Trei, deoarece glasul Treimii este unul. Către acest biruitor care l-a ucis pe Goliat cu propria sabie (potrivit I Împăraţi 17, 51; Psalmi 151, 7), întrucât el a pătimit moarte de dragul lui Hristos, când cei de alt neam au fost puşi pe fugă (potrivit I Împăraţi 17, 52), au ieşit jucătoarele (potrivit I Împăraţi 18, 6), cele asemenea vulturilor (potrivit Psalmi 102, 5), spunând: ,,Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii” (I Împăraţi 18, 7). Acesta este un semn că biruitorii trebuie preferaţi prinţilor lumii. Deci, când împăraţii sunt morţi pentru veşnicie, mucenicii vin în cinstea harului în Împărăţia Cerească, şi cei dintâi devin rugători, iar cei din urmă protectori.

13. Mai mult, sabia lui Goliat este una (potrivit I Împăraţi 21, 9) şi arma diavolului alta, adică cuvântul ereticilor, pe care un bărbat care poate cânta psalmi o scoate (sabia) pentru a înfrânge adversarul (potrivit I Corinteni 14, 15; Efeseni 5, 19), când aude de războaie aici, nici pătimind, nici clătinându-se de vântul vreunei învăţături nestatornice (potrivit Efeseni 4, 14), neştiutor de foamea pentru cuvânt (potrivit Amos 8, 11) şi plin de bogăţiile Scripturii Cereşti, care nu fuge de provocarea ereticului care răsună cu glasuri zadarnice.

Apoi, cel care este neputincios aşteaptă, ca nu cumva cu o dispută inegală, să facă o pre-judecată asupra celorlalţi. Fie ca David să vină, a cărui gură Hristos o deschide pentru a grăi taine (potrivit Psalmi 50, 16); fie ca acel nazareu să vină, al cărui păr nu poate cădea, nici având vreun exces în care poate cădea (potrivit Numerii 6, 2-5; Judecătorii 13, 5; 14; 16, 17), nici pe punctul de a pierde vreuna din virtuţile mai înalte, desăvârşit în sobrietate, curajos în pace, care-şi păzeşte toate simţurile şi cuvintele chiar până la sfârşit.

14. Fie ca Evanghelia să fie propovăduită, ca lumea să poată fi distrusă (potrivit Matei 24, 14). Exact aşa cum propovăduirea Evangheliei, în care atât goţii cât şi armenii au crezut deja, a mers înainte până la capătul pământului, şi, în consecinţă, noi vedem sfârşitul lumii (potrivit Matei 24, 14), tot aşa fie ca Evanghelia să fie propovăduită de un bărbat duhovnicesc, când el urmăreşte toate desăvârşirile înţelepciunii şi toate virtuţile cu un cuget şi un duh cântător (potrivit I Corinteni 14, 15), distrugând ultimul vrăjmaş, moartea (potrivit I Corinteni 15, 26). Căci apoi este sfârşitul, ,,când (Hristos) va da împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui” (I Corinteni 15, 24), şi El ,,se va supune celui ce au supus lui toate, ca să fie Dumnezeu toate întru toate” (I Corinteni 15, 28). Şi Evanghelia va fi propovăduită prin toate cetăţile, adică cetăţile Iudeei, fiindcă ,,cunoscut este în Iudeea Dumnezeu” (Psalmi 75, 1). Deoarece ,,se vor zidi cetăţile Iudeei” (Psalmi 68, 39; potrivit Psalmi 121, 2), când sunt aşezate temeliile virtuţilor.

15. ,,Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurându-se de ostaşi” (Luca 21, 20). Într-adevăr, Ierusalimul a fost asediat şi ocupat de armata romană; din acest motiv, evreii, de asemenea, au crezut că urâciunea pustiirilor s-a întâmplat atunci (potrivit Daniil 9, 27; Matei 24, 15), deoarece romanii, batjocorind ritul închinării evreieşti, au azvârlit capul unui porc în templu.

Aceasta am menţionat-o şi nu fără rost. Fiindcă urâciunea pustiirilor este venirea blestematului antihrist, deoarece el pângăreşte cugetul lăuntric cu sacrilegiul răuvoitor, stând potrivit istoriei în templu, pentru a cere pentru el însuşi scaunul puterii dumnezeieşti (potrivit II Tesaloniceni 2, 4). După tâlcuirea duhovnicească, se crede în mod potrivit că el stă, astfel că el doreşte să pună însemnul trădării sale pe bunăvoinţa oamenilor, argumentând din Scripturi că el este Hristos (potrivit Matei 24, 24).

16. Deci pustiirea va fi iminentă, deoarece mulţi vor cădea în greşeală şi se vor depărta de adevărata credinţă. Apoi, va fi Ziua Domnului pe care apostolul, de asemenea, a tâlcuit-o limpede, spunând că noi trebuie să luăm aminte ,,cum că ar fi sosit ziua lui Hristos. Să nu vă amăgească cineva pre voi nici într-un chip că va veni, de nu va veni mai întâi depărtarea, şi de nu se va arăta omul păcatului, fiul pieirii; potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune; aşa cât să şază el în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 2-4) etc.

17. Astfel, el va sta în templu, chiar în templul lăuntric al evreilor, el care Îl va tăgădui pe Hristos, într-un templu care nu este nepângărit, ci supus stricăciunii, care este fie împrejmuit de ruina necredinţei, fie subminat de violenţa mâniei, fie ars de focul dorinţelor. Şi, apoi, Ziua Domnului va veni în chip potrivit, şi zilele vor fi scurtate de dragul celor aleşi (potrivit Matei 24, 22), deoarece exact aşa cum Prima Venire a Domnului a fost pentru a plăti pentru păcate, tot aşa cea de-a Doua Venire va fi pentru a preîntâmpina păcatele, ca nu cumva mulţi să cadă în greşeala necredinţei.

18. Deci proorocii falşi (potrivit Matei 24, 11, 24), apoi foametea (potrivit Luca 21, 11). Spune-mi din nou despre vremurile lui Ilie, şi atunci tu vei descoperi proorocii obscurităţii, apoi Iezavel, apoi foamete, apoi secetă pe pământ (potrivit III Împăraţi 18, 2, 4, 19, 22). Din ce motiv ? Deoarece răutatea abunda, dragostea se răcise (potrivit Matei 24, 12). Apoi, dreptul era în pustie, cel rău la împărăţie.

19. Există de asemenea alt antihrist, creatorul său, adică diavolul, care se străduieşte cu mulţimea legiunii sale (potrivit Luca 8, 30) să asedieze Ierusalimul meu, sufletul meu, cu siguranţă, sufletul lui Dumnezeu, sufletul liniştit. Fiindcă ,,nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia” (Efeseni 6, 12). Deci este îndepărtarea, când sufletul se depărtează de el însuşi, şi din nou când se gândeşte la Domnul se teme şi este tulburat. Apoi, când acel antihrist domneşte, ,,până se va lua din mijloc” (II Tesaloniceni 2, 7), dreptatea departe a stat, răutatea stăpâneşte (potrivit Eclisiastul 3, 16; Isaia 59, 14), mai mult credinţa este rară, astfel că Domnul, ca şi cum S-ar îndoi, a spus: ,,Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ?” (Luca 18, 8). Fie în ţara noastră, fie în mulţimea ţărilor.

Astfel, de asemenea, în alt loc: ,,Domnul din cer au privit preste fiii oamenilor, ca să vază de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pre Dumnezeu” (Psalmi 13, 2), nu fiindcă Domnul Se îndoieşte, ci deoarece credinţa era atât de rară printre oameni încât potrivit opiniei oamenilor, părea silit să Se îndoiască.

20. Prin urmare, potrivit Proorocului Daniil, urâciunea pustiirilor (potrivit Daniil 9, 27; Matei 24, 15) este când diavolul este în mijlocul templului; dar când prezenţa duhovnicească a lui Hristos a luminat pe fiecare nevoitor, cel rău este luat din mijloc şi dreptatea începe să domnească, care slobozeşte minţile credincioşilor de orice stăpânire.

21. Există şi un al treilea antihrist, Arie sau Sabelie, ba chiar toţi cei care ne ademenesc cu tâlcuire perversă sunt antihrişti. Deci ,,cela ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15); cel care înţelege nu este ademenit, astfel ca el să creadă minciuna în locul Adevărului, asemenea iudeilor care L-au tăgăduit pe Adevăratul Hristos; în consecinţă, ei îl vor crede pe cel care este fals a fi adevărat. Astfel, de asemenea, arienii, deoarece ei Îl neagă pe Hristos, nu îl vor tăgădui pe antihrist.

22. ,,Vai celor ce vor avea în pântece, şi celor ce vor apleca într-acele zile !” (Luca 21, 23). Deci zămislirea este plină de mustrare ? Dar, cu siguranţă, copiii sunt răsplăţile căsătoriei. Şi cum a binecuvântat Domnul pe Sarra, şi ea a dat naştere unui copil (potrivit Facerea 18, 10; 21, 2) ? Cum s-a rugat Ana şi a dat naştere (potrivit I Împăraţi 1, 10-20) ? Cum a primit fii Rahila, fiind binecuvântată (potrivit Facerea 30, 22-23) ? Sigur proorocii nu erau în eroare ? pe câtă vreme Domnul nu ar putea greşi. Dar Domnul a vorbit şi prin prooroci (potrivit Evrei 1, 1) şi, prin urmare, nici ei nu ar fi putut fi în greşeală. Atunci, cine ar putea pune de acord contradicţiile din mărturii ?

23. Dar deoarece există război acolo, haideţi să ne întoarcem către Duhul păcii; fiindcă Pacea a spus: ,,Femeia când naşte, întristare are, căci a sosit ceasul ei; iar dacă naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de scârbă” (Ioan 16, 21), şi a adăugat: ,,Deci şi voi, întristare acum aveţi, ci iarăşi vă voiu vedea pre voi, şi se va bucura inima voastră” (Ioan 16, 22), pentru a arăta că partea celor desăvârşiţi este a fi bucuroşi şi a celor slabi a şovăi, ca şi cum încă temându-se de necunoscut. Dar despre aceasta, El a spus de asemenea mai sus: ,,Mâncau, beau, se însurau, se măritau” (Luca 17, 27), cu alte cuvinte, legându-se (singuri) de această viaţă şi înlănţuindu-se cu griji lumeşti. Acestea sunt într-adevăr cu copil, pentru care vaiul este proorocit, care lăţeşte grăsimea trupului lor şi pentru care paşii duhurilor lăuntrice devin înceţi, sterpi de virtuţi şi plini de păcate.

24. Dar nici cei cu copil nu sunt scutiţi de condamnare, aceia care, începând întreprinderea de fapte bune, nu au arătat încă nici un progres al sarcinii pe care au primit-o. Fiindcă sunt cei care zămislesc din frică de Dumnezeu, care spun: ,,Pentru frica ta Doamne, în pântece am luat, şi am chinuit” (Isaia 26, 18). Dar nu toţi dau naştere, nu toţi sunt desăvârşiţi, nu toţi pot spune: ,,Am născut duhul mântuirii tale” (Isaia 26, 18). Dar nu toate Mariile, care-L zămislesc pe Hristos de la Sfântul Duh, dau naştere Cuvântului. Sunt aceia care elimină Cuvântul înainte de vreme, înainte de a da naştere (potrivit Ieşirea 21, 22); sunt aceia care Îl au pe Hristos în pântece, dar nu L-au închipuit încă pe El, cărora le este spus: ,,Feţii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos întru voi” (Galateni 4, 19).

Prin urmare, cei care sunt încă în pântece sunt născuţi ca nedesăvârşiţi; sunt mai desăvârşiţi deja aceia despre care este spus: ,,Prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (I Corinteni 4, 15).

25. Deoarece sunt mulţi Părinţi prin evanghelie (potrivit I Corinteni 4, 15) şi multe Maici care nasc pe Hristos. Deci cine îmi arată pe Părinţii lui Hristos ? El Însuşi îi arată pe ei, spunând: ,,Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei ? Oricine va face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela este fratele meu şi sora şi mama mea” (Matei 12, 48, 50). Fă voia Tatălui, ca tu să poţi fi Maica lui Hristos. Mulţi au zămislit pe Hristos şi nu L-au născut. Astfel, oricine poartă dreptate, poartă pe Hristos; oricine poartă înţelepciune, poartă pe Hristos; oricine se trudeşte cu Cuvântul, trudeşte cu Hristos.

26. Există de asemenea cel care ,,a chinuit nedreptate, zămislit-a durere şi a născut fărădelege” (Psalmi 7, 14). Vai celor ce au în pântece (potrivit Luca 21, 23), care, grele la trup, sunt prea încete pentru a fugi de primejdie; vai celor pentru care nesimţitele suferinţe ale naşterii viitoare, prin care fiecare trup este zguduit, sunt semnele viitoarei judecăţi, ,,începătură a durerilor” (Matei 24, 8).

27. Mai mult, potrivit lui Moisi, dacă doi oameni, sfădindu-se, lovesc o femeie însărcinată, îi pricinuiesc ei pierderea sarcinii numaidecât (potrivit Ieşirea 21, 22). Deci să lăsăm o femeie bună să evite cearta, să urmeze pacea, ca ea să poată fi liberă de naşterea de copii şi să nu aştepte timpul de 9 luni; fiindcă naşterea cuvântului este în plinătatea nu a timpului, ci a sârguinţei. Căci (dreptul) ,,sfârşindu-se curând au plinit ani îndelungaţi” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 13). În contrast, sufletul nedesăvârşit este lovit şi pierde cuvântul pe care l-a zămislit.

Dar vai celui care a smintit pe unul dintr-aceşti mici (potrivit Luca 17, 2), vai celui care a lovit o femeie însărcinată ! Fiindcă dacă ea poartă un copil încă neînchipuit, există o amendă: ,,Iar de va fi pruncul închipuit, va da suflet pentru suflet. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână” (Ieşirea 21, 23-24).

28. Dar de ce ochiul sau mâna, când copilul care este născut prematur, cu toate că perfect închipuit, are atât ochi cât şi mână ? De aici, pare că fiecare trebuie să fie condamnat în aceeaşi măsură în care el a vătămat. Căci dacă vreun eretic sau schismatic scoate un catehumen, ca să spunem aşa, din pântecele sufletului sau Bisericii în travaliu, el este pedepsit mai puţin aspru; dacă el scoate un credincios, sever. Prin urmare, tu trebuie să te fereşti, ca nu cumva prin sfadă cu cineva tu să loveşti Biserica; deci, ,,de întrebările cele nebune şi neînţelepte te fereşte, ştiind că nasc vrajbe” (II Timotei 2, 23), prin care Biserica, ca şi cum ar fi în travaliu, este jignită de lovirea întregului ei Trup.

29. Aşadar, umple trupul tău numaidecât, ca tu să poţi curând să dai naştere. Ascultă cum îl poţi umple şi cu ce: ,,Din rodurile gurii umple omul pântecele său, şi din roadele buzelor sale se va sătura” (Pildele lui Solomon 18, 20).

30. Sublima judecată a lui Solomon privind maicile care alăptau şi în disputa celor două femei m-a învăţat că chiar dacă ele erau scutite de durerea naşterii de prunci, ele încă şovăie în teama recunoaşterii copiilor lor, deoarece prin beţia ei, fiindcă alăptează, somnul vine asupra ei, mama stă culcată pe copil, neagă ce-i al ei, propriu, şi caută ce-i al altuia. Dar cea care nu şi-a omorât copilul este în primejdie pentru propria viaţă, deoarece ea rămâne credincioasă nesiguranţei judecăţii (potrivit III Împăraţi 3, 16-28).

31. Prin urmare, haideţi să ne grăbim şi noi să înţărcăm copiii noştri, ca nu cumva Ziua Judecăţii sau a morţii să ne afle ca părinţi ai faptelor nedesăvârşite. Isaac când a fost înţărcat nu a fost primejdios pentru somnul mamei sale, şi Avraam a făcut ospăţ mare când Sarra l-a înţărcat pe fiul ei (potrivit Facerea 21, 8). David, când (este) înţărcat, nădăjduieşte spre răsplătirea sufletului său (potrivit Psalmi 130, 4); apoi, corinteanului la începutul credinţei, încă slab, nu-i este dată hrană mai vârtoasă decât laptele (potrivit I Corinteni 3, 2), dar când este întărit cu pâine vârtoasă a crescut până la plinătatea vârstei desăvârşite (potrivit Efeseni 4, 13; Evrei 5, 12). Astfel, grija de a da naştere nu este îndeajuns, decât dacă iscusinţa îngrijirii este la îndemână.

32. Astfel, pentru tine, ca pentru Maria, Cuvântul va creşte în timpul zilei şi înţelepciunea urmează cu anii (potrivit Luca 2, 52). Dacă se întâmplă aşa, dacă tu păzeşti toate cuvintele dreptăţii în inima ta (potrivit Luca 2, 19) şi nu aştepţi vremea bătrâneţii, ci unită în floarea anilor tăi cu un bărbat drept, tu zămisleşti numaidecât înţelepciune fără stricăciunea trupului tău, tu vei da naştere curând, vei îngriji curând. Iată, pentru mine, Pavel: ieri un prigonitor (potrivit Faptele Apostolilor 9, 1), astăzi un credincios (potrivit Faptele Apostolilor 9, 18), mâine un propovăduitor (potrivit Faptele Apostolilor 9, 20).

33. ,,Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20). De vreme ce Domnul va veni în Ziua Judecăţii, El înaintea căruia va merge focul (potrivit Psalmi 96, 3); dar puterea focului arde întotdeauna în acelaşi fel, mai grozav decât arşiţa de vară; de ce spune El că trebuie să ne rugăm ca nu cumva fuga noastră să fie iarna, decât dacă, probabil, deoarece cel care fuge către munţi trebuie să nu se teamă de frig şi gheaţă, furtuni şi grindina ofenselor, ci să aleagă seninătatea unei zile de vară, ca nu cumva paşii slabi să se năruiască odată cu nesiguranţa trupului ?

34. De aici, ea (Biserica), de asemenea, acum sigură în înaintarea ei, acum rezemându-se pe rădăcini ferme, se bucură, spunând: ,,Iarna a trecut, (…) vremea plivelii a sosit” (Cântarea Cântărilor 2, 11-12); într-adevăr, iarna vântul jefuieşte copacii de frumuseţea lor şi asprimea frigului distruge crenguţele delicate cu ivirea morţii; cu adevărat, seminţele răsar din nou, şi, ca să spunem aşa, o nouă vară a naturii înverzite înmugureşte. Cu adevărat, este Paştele când eu am fost mântuit; în vară, este Cincizecimea, când noi prăznuim slava Învierii potrivit asemănării celor viitoare.

35. Tu trebuie de asemenea să te rogi, ca nu cumva Domnul la Venirea Sa să te prindă sâmbăta (potrivit Matei 24, 20), cu alte cuvinte, odihnindu-te de lucrări. Şi, prin urmare, potrivit Legii, lucrează zi cu zi, şi fii cu duh fierbinte şi cu osteneală veşnic veghetoare. Fiindcă nici nu este scris fără scop: ,,Aceasta va fi Sâmbăta cea mai mare spre odihnă vouă, şi veţi smeri sufletele voastre” (Leviticul 16, 31), şi deoarece oamenilor le-au împietrit inimile în robia de 70 ani (potrivit III Esdra 1, 58), atunci religia a fost pângărită, libertatea a fost nimicită, şi decenţa a fost rănită. Astfel, tu trebuie să pleci din această viaţă, când virtuţile înfloresc şi păcatele sunt robite, nu când sufletul este robit, tăria şi virtutea sa nelucrătoare, şi păcatele trupului stăpânesc.

36. ,,Şi vor fi semne în soare şi în lună şi în stele” (Luca 21, 25). Atât o succesiune adevărată a proorociei şi o pricină recentă a tainei, deoarece evreii vor fi duşi robi pentru a doua oară în Babilon şi Asiria; acei din întreaga lume care L-au tăgăduit pe Hristos vor fi robi, şi Ierusalimul care este văzut va fi călcat în picioare de o armată duşmană fiindcă evreii sunt trecuţi prin sabie, şi toată Iudeea va fi trecută prin sabia duhovnicească, care este sabia cu două tăişuri (potrivit Evrei 4, 12), de neamurile care vor crede; şi voi fi felurite semne în soare, şi în lună, şi în stele (potrivit Ioil 2, 10, 30-31; 3, 15).

37. Aceste semne sunt exprimate mai precis potrivit lui Matei. Deci, el spune: ,,Soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Fiindcă atunci când foarte mulţi se îndepărtează de religie, credinţa luminoasă va fi întunecată de un nor de necredinţă, deoarece pentru mine acel Soare Ceresc (potrivit Maleahi 4, 2) este fie micşorat, fie crescut de credinţa mea. Exact aşa cum, dacă foarte mulţi privesc ţintă la razele soarelui pământesc, soarele pare strălucitor sau şters în raport cu capacitatea văzătorului, tot aşa lumina duhovnicească este împărtăşită fiecăruia potrivit devotamentului credinciosului. Şi exact aşa cum în cursele sale lunare luna, cu toate că în opoziţie faţă de pământ, descreşte la pătrar, tot aşa Sfânta Biserică, când păcatele trupului blochează Lumina Cerească, nu poate împrumuta strălucirea Luminii dumnezeieşti de la razele lui Hristos. Căci într-adevăr în prigoane dragostea acestei vieţi singură foarte adeseori împiedică lumina lui Dumnezeu.

38. ,,Stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29), neîndoios aceia deja strălucind cu slava Învierii, acei oameni ,,ca nişte luminători în lume; cuvânt al vieţii cuprinzând” (Filippeni 2, 15-16), acei oameni despre care s-a spus lui Avraam că întocmai precum cerul străluceşte şi stelele, tot aşa va fi sămânţa lui (potrivit Facerea 15, 5; Daniil 12, 3). Astfel, patriarhii se vor depărta de oameni, proorocii se vor depărta, dacă asprimea prigoanei dobândeşte tărie. Aceasta trebuie să se întâmple, până când plinătatea virtuţilor este adunată în una şi toţi membrii Bisericii, fiindcă în acest fel cei buni sunt încercaţi, în acest fel cei slabi sunt trădaţi. Prin urmare, feluritele fervori ale duhurilor vor fi atât de puternice, încât prin mulţimea atacurilor, roua Sfântului Duh va seca în noi, cei care cunoaştem teama de Judecata viitoare; fiindcă necredinţa este pârjolită, dar credinţa înrourează.

39. ,,Că puterile cerurilor se vor clăti. Şi atunci vor vedea pre Fiul Omului venind pre nori” (Luca 21, 26-27). Probabil, exact aşa cum Venirea Domnului este aşteptată, astfel că prezenţa Sa va fi pe toată orbita omului sau a lumii, care, într-adevăr, are loc în indivizi când tu Îl primeşti pe Hristos cu toată bunăvoinţa, tot aşa puterile cerurilor trebuie să dobândească creşterea harului la cea de-A Doua Venire a Domnului şi Mântuitorului – fiindcă El este ,,Domnul puterilor” (Psalmi 23, 10) – şi să fie clătite când plinătatea dumnezeirii este împărtăşită în apropiere.

40. Sunt de asemenea puterile cerurilor care ,,spun slava lui Dumnezeu” (Psalmi 18, 1), şi care vor fi clătite de o insuflare deplină a lui Hristos, puterile duhovniceşti care Îl văd pe Hristos. David ne-a învăţat cum vor fi clătite aceste puteri, spunând: ,,Apropiaţi-vă către dânsul şi vă luminaţi” (Psalmi 33, 5). Pavel, de asemenea, a învăţat cum tu poţi vedea pe Hristos, deoarece ,,când se vor întoarce către Domnul, se va lua acoperământul” (II Corinteni 3, 16), şi tu priveşti pe Hristos.

41. Tu Îl vezi pe El pe nori. Cu adevărat, eu nu cred că Hristos va veni în întunericul negurii şi în răceala ploii – căci norii sunt văzuţi (potrivit Matei 24, 30) şi fără îndoială învelesc cerul în frig înceţoşat, şi cum ,,în soare au pus lăcaşul său” (Psalmi 18, 6) dacă Venirea Sa aduce ploaia ?

42. Dar există nori care, deoarece este potrivit, ascund strălucirea tainei cereşti; există nori care se umezesc cu roua harului duhovnicesc (potrivit Isaia 45, 8). Gândeşte-te la norul din Vechiul Testament (potrivit Ieşirea 13, 21; 33, 9): ,,În stâlp de nor – se zice – au grăit către dânşii” (Psalmi 98, 7). Într-adevăr, El a grăit prin Moisi, prin Isus fiul lui Navi, care a oprit soarele, astfel încât să primească strălucirea unei lumini mai desăvârşite (potrivit Isus Navi 10, 12-13; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 46, 4; Avacum 3, 11). Astfel, Moisi şi Isus fiul lui Navi sunt nori. Gândeşte-te că sfinţii bărbaţi sunt nori, ,,care ca norii zboară, şi ca porumbii cu puii” (Isaia 60, 8). Isaia şi Iezechiil, care prin heruvim (potrivit Isaia 37, 16; Iezechiil 10, 1) şi serafim (potrivit Isaia 6, 2) mi-au arătat sfinţenia dumnezeieştii Treimi, sunt nori deasupra mea, toţi sunt nori.

Hristos vine pe aceşti nori (potrivit Daniil 7, 13; Apocalipsis 1, 7), El vine pe un nor, un nor liniştit, în Cântarea Cântărilor, strălucind cu bucuria unui mire (potrivit Cântarea Cântărilor 3, 6, 11); El vine de asemenea pe ,,nor uşor” (Isaia 19, 1), întrupat din Fecioara: fiindcă proorocul L-a văzut pe El ca un nor venind de la răsărit. Şi el a spus în chip potrivit ,,nor uşor”, pe care viciile pământeşti nu-l vor împovăra. Iată norul peste care S-a pogorât Sfântul Duh şi pe care l-a umbrit puterea Celui Preaînalt (potrivit Luca 1, 35).

43. Astfel, când Hristos va fi apărut pe nori (potrivit Luca 21, 27), ,,vor plânge înaintea lui toate seminţiile pământului” (Apocalipsis 1, 7; potrivit Zaharia 12, 10); aceasta este seria fărădelegilor şi neamul păcătoşilor care vor fi nimicite la Venirea lui Hristos.

44. ,,Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, văzând din voi înşivă, ştiţi că de acum aproape este vara” (Luca 21, 29-30). Cu adevărat, spusele evangheliştilor par pe căi diferite să fie de acord asupra unui lucru. Matei a vorbit despre un singur smochin, când mlădiţa lui este moale (potrivit Matei 24, 32), dar Luca (vorbeşte) de toţi copacii (potrivit Luca 21, 29). Într-adevăr, atunci când rodul se înverzeşte în toţi copacii şi smochinul este deja în plină floare, astfel că orice limbă mărturiseşte pe Dumnezeu (potrivit Isaia 45, 24; Romani 14, 11; Filippeni 2, 11), şi poporul iudeilor mărturiseşte deja pe Dumnezeu, noi trebuie să aşteptăm Venirea Domnului, deoarece roadele Învierii sunt adunate vara; sau când omul păcatului (potrivit II Tesaloniceni 2, 3) a îmbrăcat lumina şi imaginea vremelnică asemenea frunzelor de pe ramura sinagogii (potrivit Romani 11, 17-18), noi trebuie să ne grăbim să prevestim că Judecata este aproape, fiindcă Domnul Se zoreşte să răsplătească credinţa şi să pună capăt păcatului.

45. Deci smochinul, aici (potrivit Luca 21, 29), are o semnificaţie îndoită, sau când cel sălbatic este supus sau când păcatele abundă. Fiindcă aşa cum credinţa credincioşilor s-a veştejit înainte ca ea să înflorească, tot aşa păcătoşii vor slăvi prin darul fărădelegilor lor. Acolo este rodul credinţei, aici desfrânarea necredinţei. Chibzuinţa evanghelistului ca gospodar aduce pentru mine roada smochinului (potrivit Luca 13, 9). Noi nu trebuie să deznădăjduim dacă păcătoşii se acoperă cu frunzele smochinului ca şi cu un veşmânt al amăgirii, astfel că ei îşi pot ascunde conştiinţa; prin urmare, frunzele fără roadă sunt suspecte. Cei izgoniţi din Rai poartă astfel de veşminte (potrivit Facerea 3, 7).

46. ,,Iată, intrând voi în cetate, va întâmpina pre voi un om ducând un vas de lut cu apă” (Luca 22, 10). Este bine a cerceta unde va prăznui Domnul Paştele (potrivit Luca 22, 7-9). Potrivit lui Matei, tu ai: ,,Mergeţi în oraş la oarecine” (Matei 26, 18). Întâi observă măreţia dumnezeirii. El vorbeşte cu ucenicii şi ştie deja ce se va întâmpla în altă parte. Apoi, cugetă la bunăvoinţa Sa, deoarece nu este aleasă persoana unui om bogat sau puternic, ci este căutat un om sărac, şi ospitalitatea insuficientă a unui sărac este preferată caselor prospere ale nobililor.

,,Mergeţi – se spune – la oarecine” (Matei 26, 18). Tu ştiai, Doamne, numele celui a cărui slujire o cunoşteai, Tu ştiai slujirea celui a cărui întâmpinare (întâlnire) o cunoşteai, dar el este amintit fără nume, ca el să poată fi crezut necunoscut. Nimic nu este aici complex, unde cauza, nu persoana este articulată. Deci ,,ducând un vas de lut cu apă” (Marcu 14, 13), potrivit lui Marcu.

47. Astfel, se porunceşte ca el să fie urmat de apostoli (potrivit Luca 22, 10). Şi de ce este el capul unei gospodării ? Pentru ca tu să poţi înţelege că descrierea este a sfinţeniei şi nu a bogăţiei. De ce, ca mai sus, având o povară ? Ca tu să poţi înţelege marea sa vrednicie, deoarece Domnul S-a odihnit cu ucenicii cu bucurie (privind) la virtuţile sale. Ce bine ar fi fost să fie şi partea mea a căra un ulcior cu apă; ce bine ar fi fost să fie partea mea să duc un vas de lut cu apă, pe care-l poartă stăpânul unei case, având o mare povară, potrivit celor de mai sus (potrivit Luca 22, 10-11). Căci ce este un ulcior, dacă nu o măsură mai desăvârşită care nu conţine o măsură obişnuită ? Domnul spune: ,,Măsură bună, îndesată şi clătită şi pre deasupra vărsându-se vor da în sânul vostru” (Luca 6, 38).

48. Dar ce voi spune eu despre apă ? Sfântul Duh, aşa cum tu citeşti, Se purta pe deasupra apei înainte de însăşi naşterea lumii (potrivit Facerea 1, 2). O apă, care ai spălat circumferinţa pământului, stropit cu sânge omenesc, pentru a prefigura botezurile actuale. O apă, care ai fost găsită vrednică a fi Taina lui Hristos, care spală toate (lucrurile) şi nu eşti spălată tu însăţi ! Tu ai început întâi, tu ai împlinit tainele desăvârşite. De la tine, începutul; în tine, sfârşitul, sau, mai degrabă, tu ai lucrat ca noi să nu putem cunoaşte sfârşitul. Prin tine, murdăria trupului stricat este îndepărtată şi părţile lăuntrice pieritoare prin neglijenţă sunt păstrate până la o vârstă înaintată. Prin tine, o băutură este împărtăşită trupurilor veştejite de căldură, dulce pentru dar, binevenită pentru viaţă, şi lină pentru desfătare; tu ai dat un nume proorocilor, şi apostolilor, şi Mântuitorului – proorocii sunt nori ai cerului (potrivit Isaia 60, 8; Daniil 7, 13), apostolii sunt sarea pământului (potrivit Matei 5, 13), Domnul este Izvorul vieţii (potrivit Psalmi 35, 9; Ioan 7, 38) -; tu care atunci când (eşti) frânată de munţi nu te împiedici; tu care atunci când (eşti) izbită de stânci nu te spargi; tu care atunci când (eşti) revărsată pe pământ nu lipseşti, dar vii curgând în părţile cele mai adânci; tu care atunci când cuprinzi adieri asupra duhului vieţii, sau când (eşti) risipită dai umezeală roditoare, sau când (eşti) răspândită asiguri udare cu măsură deplină, ca nu cumva pământul, sufocat de mijloacele veştejite ale vieţii, să se oprească din creşterea sa anuală (potrivit Psalmi 1, 3).

Esenţa tuturor elementelor, cerul, aerul, marea şi pământul te zămislesc pe tine. Pe tine te-a dat piatra, lovită de atingerea proorocului, te-a scos afară pentru a umezi inimile oamenilor însetaţi (potrivit Ieşirea 17, 6); tu, când ai curs din coasta Mântuitorului, ucigaşii au văzut şi au crezut (potrivit Ioan 19, 34), şi, prin urmare, tu eşti unul din cei trei martori ai renaşterii noastre; fiindcă ,,trei sunt care mărturisesc pre pământ: duhul şi apa şi sângele” (I Ioan 5, 8), apa pentru botez, sângele pentru preţ, Duhul pentru Înviere.

49. ,,Şi eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum mi-au rânduit mie Tatăl meu” (Luca 22, 29). Împărăţia lui Dumnezeu ,,nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Astfel, nu este o problemă de egalitate a omului cu Dumnezeu, ci de străduinţă a asemănării; deoarece Hristos Singur este chipul desăvârşit al lui Dumnezeu (potrivit Coloseni 1, 15), datorită unităţii strălucirii Tatălui exprimată în El; apoi, un om drept este ca un chip al lui Dumnezeu, dacă de dragul imitării asemănării convorbirii dumnezeieşti, el dispreţuieşte această lume în cunoştinţa de Dumnezeu (potrivit Coloseni 3, 10) şi dispreţuieşte dorinţele pământeşti în înţelegerea Cuvântului, prin care noi suntem hrăniţi către viaţă.

De aceea, noi mâncăm Trupul lui Hristos, ca noi să ne putem împărtăşi de viaţa veşnică. Căci mâncare şi băutură nu ne sunt făgăduite nouă pentru răsplată şi cinste, ci ca împărtăşirea harului şi vieţii; nici nu sunt cele 12 scaune refugii pentru şedere trupească (potrivit Luca 22, 30), ci fiindcă Hristos, potrivit asemănării dumnezeieşti, judecă prin discernământul inimilor, nu prin cercetarea faptelor, răsplătind virtutea şi condamnând răutatea; astfel, de asemenea, apostolii sunt rânduiţi pentru judecată duhovnicească în răsplătirea credinţei, şi în mustrarea greşelii prin virtute şi detestarea necredinţei, şi persecutarea blasfematorilor cu aversiune.

50. Deci fie ca noi să fim convertiţi, şi fie ca noi să ne păzim, ca nu cumva să existe disputa privind întâietatea între noi în pierzare; căci dacă apostolii se luptă, aceasta nu este chipurile o scuză, ci (este) pusă înainte ca un avertisment. Dacă Petru este vreodată convertit (potrivit Matei 13, 15; Marcu 4, 12) deoarece el a urmat cea dintâi chemare a Domnului (potrivit Matei 4, 18-20), cine poate spune că el a fost convertit numaidecât ? Deci să ne păzim să ne lăudăm, să ne păzim de acest veac, căci celui care a spus: ,,Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie” (Luca 18, 28) i se porunceşte să-i întărească pe fraţii lui (potrivit Luca 22, 32).

51. Apoi, trebuie avut în vedere că nu toată omenirea este definită de râvna de a da cinste; tu poţi ţine cont de cineva din pricina bunăvoinţei lumeşti, fricii de putere, sau perceperii utilităţii. Povaţa ta este cerută, nu cinstea altuia, şi, prin urmare, o singură formă de exprimare este dată tuturor, astfel că nu există mândrie privind întâietatea, ci întrecere privind smerenia, şi astfel Domnul Se dă pe Sine de exemplu. Nouă ne-au lipsit toate (lucrurile), Lui nici unul (potrivit II Macavei 14, 35; Psalmi 15, 2), şi încă El S-a dat pe Sine ca autor al smereniei, când El le-a slujit ucenicilor (potrivit Ioan 13, 4-5). Aceasta, într-adevăr, El a făcut-o, nu din râvnă pentru utilitate, ci în exerciţiul virtuţii.

52. Deci, Petru, deşi gata în duh, dar încă slab în dragostea trupească, este mustrat înainte de a se lepăda de Domnul (potrivit Luca 22, 33-34); fiindcă nici măcar el nu ar putea egala statornicia scopului dumnezeiesc. Patima Domnului are imitatori, dar nu egali. Astfel, eu nu critic (faptul) că el s-a lepădat, laud că a plâns. Una este comună firii, cealaltă este particulară virtuţii. Şi, în consecinţă, noi suntem chemaţi la prudenţă şi nu constrânşi la lepădare.

53. ,,Cel ce are pungă, să o ia; aşijderea şi traistă; iar cel ce nu are sabie, să-şi vânză haina sa şi să-şi cumpere” (Luca 22, 36). De ce tu care-mi interzici să mânuiesc una, îmi porunceşti să-mi cumpăr sabie ? De ce tu îmi porunceşti să am ceea ce îmi interzici să trag (potrivit Matei 26, 52) ? Decât dacă, probabil, acea apărare poate fi pregătită, nu o răzbunare necesară, pentru ca tu să poţi fii văzut a putea să fii răzbunat, dar să nu fii doritor (a o face) ? Cu toate acestea, Legea nu-mi interzice să întorc lovitura, şi, de aceea, Tu ai spus lui Petru când el dă două săbii: ,,Destul este” (Luca 22, 38), ca şi cum ar fi îngăduit chiar de Evanghelie, astfel că poate fi învăţătura egalităţii în Lege şi desăvârşirea bunătăţii în Evanghelie.

54. Aceasta pare rău multora, dar Domnul nu este rău, El care atunci când ar fi putut să Se răzbune a ales să fie jertfit. Există de asemenea o sabie duhovnicească, astfel că tu îţi poţi vinde averea, să cumperi Cuvântul (potrivit Matei 13, 44-46), cu care sunt îmbrăcate părţile cele mai lăuntrice ale minţii.

Există de asemenea sabia pătimirii, astfel că tu poţi să te lepezi de trup, şi cu acoperămintele trupului jertfit cununa sfintei mucenicii poate fi cumpărată pentru tine, pe care tu o poţi culege din binecuvântările Domnului, care a proorocit cea mai mare cunună dintre toate celui care suferă persecuţie de dragul dreptăţii (potrivit Matei 5, 10).

În sfârşit, ca tu să poţi cunoaşte că El a vorbit despre pătimire, ca nu cumva El să mâhnească sufletele ucenicilor, El a dat o pildă în ce-L priveşte, spunând:

55. ,,Aceasta ce este scrisă se cade să se plinească întru mine, care zice: şi cu cei fără de lege s-au socotit” (Luca 22, 37). Totuşi încă susţine că ucenicii au dat două săbii (potrivit Luca 22, 38), probabil, într-adevăr, una a Noului, una a Vechiului Testament, cu care noi suntem înarmaţi ,,împotriva meşteşugirilor diavolului” (Efeseni 6, 11). Apoi, Domnul spune: ,,Destul este” (Luca 22, 38), ca şi cum nimic nu-i lipseşte celui pe care învăţătura fiecărui Testament l-a întărit.

56. ,,Părinte, de voieşti, să treacă paharul acesta de la mine” (Luca 22, 42). Foarte mulţi oameni au probleme cu acest fragment, şi atribuie mâhnirea Mântuitorului unei neputinţe sădite mai degrabă de la început, decât primită pentru o vreme, şi doresc să deformeze înţelesul unei grăiri fireşti. Dar nu numai că eu cred că nu ar trebui să fie explicat, ci şi că nicăieri nu mă minunez mai mult de evlavia şi măreţia Sa; fiindcă m-aş fi folosit mai puţin dacă El nu ar fi primit mâhnirea mea. Aşadar, El care nu avea nici un motiv să Se mâhnească pentru Sine S-a întristat pentru mine, şi lăsând deoparte desfătarea în dumnezeirea veşnică, El este îndurerat de sfârşeala neputinţei mele. Fiindcă el a luat tristeţea mea, pentru a-mi da bucuria Sa, şi S-a pogorât pe urmele paşilor noştri, chiar până la încercarea grea a morţii, pentru a ne chema înapoi la viaţă pe urmele propriilor Săi paşi.

Prin urmare, amintesc cu încredere tristeţea, deoarece eu vestesc crucea; fiindcă El nu a luat asupra Sa aparenţa întrupării, ci realitatea sa. Astfel, El trebuie să ia asupra Sa şi mâhnirea, pentru a birui suferinţa, nu a o exclude. Căci cei care au purtat mai degrabă amorţeala, decât durerea rănilor, nu au lauda curajului; fiindcă El era ,,om ce era întru bătaie, şi ştiind răbda durere” (Isaia 53, 3).

 

Ruga din Grădina Ghetsimani. Frescă din biserica Bălineşti

 

57. El a dorit să ne înveţe pe noi, astfel încât de vreme ce noi am învăţat prin Iosif să nu ne temem de temniţă (potrivit Facerea 39, 20-23), noi ar trebui să învăţăm prin Hristos să biruim moartea, şi ceea ce este mai mult (de atât), cum ar trebui să biruim tristeţea viitoarei morţi. Fiindcă cum trebuie să Te imităm pe Tine, Doamne Iisuse, dacă nu Te urmăm pe tine ca Om, dacă nu Te credem pe Tine mort, dacă nu am văzut rănile Tale ? Cum vor crede ucenicii că Tu vei muri dacă ei nu au aflat de mâhnirea Ta când erai pe cale să mori ? Astfel, ei pentru care S-a întristat Hristos încă dorm şi nu ştiu cum să se mâhnească (potrivit Luca 22, 45); căci noi citim că ,,acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere” (Isaia 53, 4).

Aşa, Doamne, Tu ai răbdat durere, nu în rănile Tale, ci în ale mele, nu la moartea Ta, ci la neputinţa noastră; şi noi Te-am crezut pe Tine a fi în mâhnire când Tu Te-ai mâhnit, nu pentru Tine, ci pentru mine, pentru că Tu te-ai ,,rănit, (dar) pentru păcatele noastre” (Isaia 53, 5), nu din cauză că neputinţa a fost primită de Tine de la Tatăl, ci luată asupră-Ţi de dragul meu, deoarece trebuia să-mi fie de folos că cunoştinţa păcii noastre va fi în Tine şi Tu vei tămădui rănile noastre cu vânătăile Tale (potrivit Isaia 53, 5).

58. Dar ce minune este dacă Cel care a plâns pentru unul S-a întristat pentru toţi ? Ce minune (este) dacă Cel care S-a tânguit înainte de a învia Lazăr este istovit când este pe cale să moară pentru toţi ? Dar chiar atunci, El este mişcat până la lacrimi de sora evlavioasă (potrivit Ioan 11, 33-35), fiindcă omenescul a atins cugetul Său, şi aici El este la lucru cu profundă compasiune, astfel încât de vreme ce El a nimicit păcatele noastre în Propriul trup, tristeţea sufletului Său va aboli de asemenea tristeţea sufletului nostru. Şi, probabil, El este trist, deoarece după căderea lui Adam plecarea noastră din această viaţă va fi cu o astfel de trecere că este necesar a muri (potrivit Evrei 9, 15); pentru că ,,Dumnezeu moarte nu a făcut, nici se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13), şi, în consecinţă, Se fereşte de ceea ce El Însuşi nu a făcut.

59. Apoi, El spune: ,,Să treacă paharul acesta de la mine” (Luca 22, 42), ca Om refuzând moartea, ca Dumnezeu păstrând cuvântul Său; căci noi trebuie să murim pentru acest veac, ca să putem învia din nou întru Dumnezeu, astfel încât, potrivit cuvântului dumnezeiesc, Legea blestemului să poată fi desfiinţată, când firea este desfăcută în sfârşit în lutul pământului (potrivit Facerea 3, 19).

60. Dar deoarece El apoi spune: ,,Însă nu voia mea, ci a ta să fie” (Luca 22, 42), El a atribuit Propria voie omului şi pe cea a Tatălui dumnezeirii; deoarece voia omului este vremelnică, voia dumnezeirii este veşnică. Nu există o voie a Tatălui şi alta a Fiului, deoarece există o singură voie în care există O Dumnezeire; dar învaţă că tu eşti supus lui Dumnezeu, astfel că tu poţi alege, nu ceea ce vrei tu însuţi, ci ceea ce cunoşti că va fi plăcut lui Dumnezeu.

61. Deci, haideţi să cercetăm semnificaţia potrivită a cuvintelor însele: ,,Întristat este sufletul meu” (Matei 26, 38), şi în alt loc: ,,Şi sufletul meu s-a tulburat foarte” (Psalmi 6, 3). Aşadar, nu Cel care Îşi asumă, ci sufletul asumat este tulburat; fiindcă sufletul este vulnerabil la pătimiri, dar dumnezeirea este liberă – apoi ,,duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei 26, 41). Deci sufletul, nu El Însuşi, este trist. Înţelepciunea nu este tristă, nici substanţa dumnezeiască, ci sufletul care a luat trupul meu. Eu nu sunt înşelat că un lucru este şi altul pare să fie; El părea întristat şi El era întristat, nu din cauza Propriei pătimiri, ci din cauza risipirii noastre.

Apoi, El a spus: ,,Bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31). El era întristat, deoarece El ne lăsa pe noi copii mici. Dar Sfânta Scriptură mărturiseşte cât de neclintit S-a dat pe Sine la moarte, văzând că El mergea să-i întâmpine pe cei care-L căutau (potrivit Ioan 18, 4); El i-a întărit pe cei care erau tulburaţi, El i-a încurajat pe cei timizi, El l-a primit pe trădător cu cinstea unui sărut (potrivit Matei 26, 49).

62. Nici nu este ciudat, dacă El era întristat pentru prigonitorii Lui, despre care El ştia că vor primi pedeapsa pentru faptele lor rele de sacrilegiu (potrivit Psalmi 106, 26; II Tesalonicheni 1, 8-9). Deci El a spus: ,,Să treacă paharul acesta de la mine” (Luca 22, 42) nu fiindcă Fiul lui Dumnezeu Se temea de moarte, ci pentru că El nu era dornic ca nici măcar cei răi să piară. Apoi, El a spus: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60; potrivit Luca 23, 34), astfel încât Patima Sa să fie un act mântuitor pentru toţi.

63. ,,Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ?” (Luca 22, 48). Un mare semn al puterii dumnezeieşti, o mare lecţie de virtute. Atât intenţia trădării este dezvăluită, dar nici răbdarea nu este negată. Tu ai arătat, Doamne, pe Cine a trădat el, când ai arătat cele ascunse (potrivit Psalmi 50, 7). Tu ai arătat de asemenea pe Cine a trădat el, când ai spus ,,Fiul Omului” (Luca 22, 48), deoarece trupul, nu dumnezeirea, este înţeles. Cu toate acestea, El dezaprobă cu atât mai mult nerecunoştinţa care L-a trădat pe El, care deşi era Fiul lui Dumnezeu, de dragul nostru a binevoit să fie Fiul Omului, ca şi cum El ar spune: ,,Din cauza ta, cel nerecunoscător, am luat asupra Mea ceea ce tu trădezi”. Iată făţărnicia !

Prin urmare, cred că trebuie spus că prin (această) întrebare El îl acuză pe trădător, ca să spunem aşa, cu compătimirea celui care iubeşte. ,,Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ?” (Luca 22, 48). Adică, tu pricinuieşti o rană cu făgăduinţa dragostei, verşi sânge din datoria milosteniei, şi împarţi moarte cu unealta păcii ? Tu, o slugă, Îl trădezi pe Domnul tău, un ucenic pe Învăţătorul său, un ales pe Ziditorul ? Cu alte cuvinte, ,,mai vrednice de credinţă sunt rănile prietenului, decât sărutările cele de bunăvoie ale vrăjmaşului” (Pildele lui Solomon 27, 6). Acestea către un trădător; dar ce este spus către un făcător de pace ?

 

Sărutul lui Iuda. Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

64. ,,Sărute-mă cu sărutarea gurii sale” (Cântarea Cântărilor 1, 1). Şi El a sărutat, nu că El ne-ar învăţa pe noi să ne prefacem, ci că El ar trebui să fie văzut că (nici) nu fuge de trădare şi face mai mult trădătorului căruia El nu i-a tăgăduit îndatoririle dragostei (potrivit Matei 26, 49), căci este scris: ,,Cu cei ce urau pacea, eram făcător de pace” (Psalmi 119, 6).

65. Şi, se spune, când semnalul a fost dat, El a fost prins de cei care veniseră cu fuşti (potrivit Matei 26, 47-50). Dar tainele, nu armele, le ţinea Domnul a toate. Apoi, El a grăit şi ei au căzut jos (potrivit Ioan 18, 6). De ce să am Eu nevoie de legiuni de îngeri, de ce (să am nevoie de) o armată cerească (potrivit Matei 26, 53) ? Glasul Domnului singur înspăimântă mai tare. Cel care s-a culcat pe pieptul lui Hristos (potrivit Ioan 13, 25; 21, 20) a ales acest glas pentru a arăta semnul măreţiei dumnezeieşti. Astfel, mulţimea pune mâinile pe El consimţind şi cătuşele sunt legate. O nebunilor, o trădătorilor ! Înţelepciunea nu este prinsă aşa, dreptatea nu este ţinută aşa.

66. Nici râvna ucenicilor nu a lipsit. Astfel Petru, iscusit în Lege, dispus cu bunăvoinţă, care ştia că i s-a socotit lui Finees întru dreptate că el i-a ucis pe blasfematori (potrivit Numerii 25, 7-11; I Macavei 2, 26, 54; Psalmi 105, 30-31; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 45, 23-24), a lovit pe sluga arhiereului (potrivit Luca 22, 50). Dar Domnul a întors rănile sângeroase şi a înlocuit tainele dumnezeieşti (potrivit Matei 26, 51-52; Luca 22, 51), astfel că sluga prinţului acestei lumi, adică, slujitorul prin împrejurare, nu al firii, ci al vinii puterilor lumeşti, a atras asupra sa o rană a urechii sale, deoarece el nu a luat seama la cuvintele înţelepciunii.

Deci, ,,tot cela ce face păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8, 34). ,,Iată pentru păcatele voastre – se spune – v-aţi vândut” (Isaia 50, 1). Vinderea este din cauza păcatelor noastre, dar răscumpărarea păcătoşilor este datorită bunătăţii lui Dumnezeu. Dar dacă Petru a tăiat dinadins urechea, el a învăţat că ei ar trebui să nu aibă urechea pe din afară, pe care ei nu au avut-o în taină. Însă bunul Domn a înapoiat de asemenea auzul lui, arătând potrivit cuvintelor proorocului că până şi aceia care au fost răniţi la patima Domnului pot fi mântuiţi, dacă ei sunt convertiţi (potrivit Isaia 6, 10), deoarece fiecare păcat este spălat prin tainele credinţei.

67. Prin urmare, Petru a retezat urechea (potrivit Luca 22, 50). De ce Petru ? Fiindcă el era cel care a primit cheile Împărăţiei; fiindcă cel care iartă condamnă de asemenea, de vreme ce el a dobândit puterea atât de a lega, cât şi de a dezlega (potrivit Matei 16, 19). Deci, el taie urechea celui care este încet în a auzi; apoi, cu o sabie duhovnicească, el taie urechea lăuntrică a celui care este încet în a înţelege.

68. Haideţi să ne păzim, ca nu cumva urechea să fie tăiată de la vreunul din noi. Patima Domnului este citită; dacă noi relatăm slăbiciunea patimii trupeşti a dumnezeirii Sale, urechea este tăiată, şi este tăiată de Petru, care nu a îngăduit ca Hristos să fie socotit prooroc, ci a învăţat că El trebuia să fie însemnat în mărturisirea credincioasă ca Fiul lui Dumnezeu (potrivit Matei 16, 14-19). Astfel, când noi citim că Iisus este prins (potrivit Luca 22, 54), haideţi să ne păzim, ca nu cumva noi să auzim aceasta ca despre oricine şi să credem că El este prins potrivit dumnezeirii Sale, că este prins împotriva voinţei Sale, că este prins ca lipsit de putere.

Într-adevăr, El este prins, şi, precum a spus Ioan, El este legat potrivit adevărului Trupului (potrivit Ioan 18, 12); dar vai celor care leagă Cuvântul. Fiindcă aceia care cred că Hristos este un simplu om Îl leagă pe El, aceia care nu cred că El este atoateştiutor Îl leagă pe El, aceia care nu-L mărturisesc pe El că este atotputernic Îl leagă pe El. Rele sunt lanţurile iudeilor cu care ei leagă nu pe Hristos, ci pe ei înşişi.

Apoi El este legat nu în casa unui om evlavios şi drept, ci în casa lui Caiafa (potrivit Matei 26, 57; Ioan 18, 24), adică, într-o casă neevlavioasă, unde este proorocit că El va muri pentru toţi (potrivit Ioan 11, 50; II Corinteni 5, 15). Deci cât de nesăbuiţi sunt aceia care mărturisesc binecuvântările şi prigonesc pe Cel care le dă pe ele !

69. Ei pierd urechile lor, pentru că ei au pierdut urmarea auzului. Mulţi care cred că îl au (auzul) nu-l au. În Biserică, toţi îl au; în afara Bisericii, ei nu-l au. Sau, poate, el a tăiat urechea, ca nu cumva acei ascultători care nu ar putea păstra ceea ce ei aud să păcătuiască mai mult. În acest chip, Domnul odinioară a amestecat limbile celor care construiau un turn, ca nu cumva ei să se audă unul pe altul şi să sporească lucrarea nelegiuirii lor (potrivit Facerea 11, 1-9).

70. Înţelege, dacă tu poţi, cum durerea trece la atingerea cu mâna Mântuitorului, şi rănile sunt vindecate nu când (sunt) presărate cu un leac, ci când sunt acoperite cu atingerea Sa (potrivit Luca 22, 51). Ţărâna Îl recunoaşte pe Făcătorul ei (potrivit Iov 36, 3) şi carnea urmează mâna Domnului care a alcătuit-o, deoarece Creatorul repară lucrarea Sa precum doreşte El. Astfel, în alt loc, vederea este redată orbului după ce tina este întinsă pe ochii săi (Ioan 9, 6-7), ca şi cum el şi-ar fi revenit la fire. El ar fi putut porunci, dar a preferat să făptuiască, astfel încât noi să înţelegem că El Însuşi este Cel care din ţărâna pământului a modelat mădularele trupurilor noastre (potrivit Facerea 2, 7; Iov 38, 14; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 17, 1; 33, 10), le-a potrivit la diferite funcţii, şi ne-a animat pe noi cu tăria insuflată a minţii.

71. Astfel, ei au venit şi L-au prins (Luca 22, 54), cei care vor muri de o moarte mai înspăimântătoare ca rod al râvnei lor; aceşti nenorociţi nu au înţeles taina, nici nu au respectat o astfel de compasiune a evlaviei, că El nu a suferit nici măcar ca duşmanii Săi să fie răniţi. Ei au pricinuit moarte Celui Drept, şi El a tămăduit rănile prigonitorilor Săi.

72. ,,Iar Petru mergea departe (după dânsul)” (Luca 22, 54). Şi, acum, unul aproape de lepădare l-a urmat în chip potrivit de departe, fiindcă el nu ar fi putut să Se lepede de El dacă s-ar fi lipit strâns de Hristos. Dar, poate, el trebuie cinstit pentru aceasta cu cea mai mare admiraţie, deoarece el nu L-a părăsit pe Domnul chiar dacă îi era frică. Pentru că frica este din fire, însă grija este a credinţei. Că el se teme este străin, că el nu fuge este al lui, propriu. El urmează din devotament, el se leapădă din cauza ispitei neaşteptate. Este ceva obişnuit că el cade, prin credinţă că el se pocăieşte. Focul ardea deja în casa arhiereului; Petru s-a apropiat să se încălzească (potrivit Marcu 14, 54; Luca 22, 55; Ioan 18, 18), deoarece, Domnul fiind întemniţat, căldura minţii sale se răcise deja înlăuntrul său.

73. Ce importanţă are că slujnica este prima care-l trădează (potrivit Luca 22, 56), când, la drept vorbind, bărbaţii ar fi putut în schimb să-l recunoască, decât că partea femeiască ar trebui văzută a păcătui chiar până la uciderea Domnului, astfel încât partea femeiască, de asemenea, să fie răscumpărată prin Patima Domnului ? Şi, de aceea, o femeie a fost cea dintâi care a primit taina Învierii şi s-a supus poruncilor (potrivit Ioan 20, 11-18), astfel că ea a nimicit vechea greşeală a păcatului ei.

74. În acest chip, Petru, când este trădat, se leapădă (potrivit Luca 22, 57) – căci haideţi ca noi să presupunem că Petru s-a lepădat, deoarece Domnul a spus: ,,De trei ori te vei lepăda de mine” (Matei 26, 34), şi eu prefer (să cred) că Petru s-a lepădat, decât că Domnul a greşit -; de ce s-a lepădat el ? De ceea ce făgăduise nechibzuit. El cugeta la devotament, dar când a fost pedepsit el nu s-a gândit la situaţia sa, fiindcă el a spus că şi-ar da viaţa sa (potrivit Matei 26, 35; Ioan 13, 37), care nu aparţine neputinţei omeneşti, ci puterii dumnezeieşti. Dacă el a plătit atât de aspru pentru cuvintele sale nechibzuite, cât de mare este pedeapsa pentru necredinţă !

75. Dar unde se leapădă Petru de El ? Nu pe munte, nu în biserică, nici în propria casă, ci în reşedinţa oficială a iudeilor, în casa arhiereului (potrivit Ioan 18, 15-17). El se leapădă acolo unde nu este adevăr; el se leapădă acolo unde Hristos este prins, unde Iisus este legat. Cum să nu fi greşit el, pe care portăreasa iudeilor l-a lăsat să intre şi l-a întrebat (potrivit Luca 22, 56) ? Eva l-a amăgit cu răutate pe Adam, slujnica l-a lăsat înăuntru cu răutate pe Petru; dar cel dintâi a căzut în Rai, unde vina nu este de iertat; cel din urmă în reşedinţa oficială a iudeilor, unde nevinovăţia este grea. Acolo, căderea a fost interzisă; pentru Petru greşeala a fost prevestită. Adam, fiind pedepsit, l-a păgubit pe Petru; Petru l-a eliberat pe Adam.

76. Haideţi să cercetăm de asemenea în ce circumstanţe se leapădă el. ,,Era frig” (Ioan 18, 18). Dacă cercetăm timpul, ar fi putut să nu fie frig; dar era frig acolo unde Iisus nu era mărturisit, acolo unde nu era nimeni care să vadă lumina, acolo unde focul mistuitor (A Doua Lege 4, 24; Evrei 12, 29) era tăgăduit. Astfel, era o răceală a minţii, nu a trupului.

Apoi, Petru stătea lângă foc, deoarece el simţea că îngheaţă (potrivit Ioan 18, 18). Rea este flacăra evreiască; ea arde, dar nu încălzeşte. Rea este vatra care împrăştie o funingine a greşelii chiar peste minţile sfinţilor, lângă care până şi ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi, acei ochi nu ai trupului şi sângelui, ci ochii minţii cu care el L-a văzut pe Hristos (potrivit Matei 16, 17).

77. Cineva spune: ,,Condamni până şi stihiile iudeilor ?” Nu condamn stihiile, deoarece ele nu sunt ale iudeilor, dar există o altă flacără a necredinţei pe care o condamn. Urmând profeţilor lui Dumnezeu, eu condamn această flacără a iudeilor, fiindcă Domnul spune: ,,Argint lepădat chemaţi-i pre ei” (Ieremia 6, 30 – însă Sfântul Grigorie are alt citat: ,,Argintul vostru este lepădat”). Dacă argintul iudeilor este lepădat, şi vatra iudeilor este lepădată. Apoi, capul viţelului este închipuit în vatra şi aurul iudeilor (potrivit Ieşirea 32, 4, 24), adică, începutul sacrilegiului.

78. Dar haideţi să vedem conţinutul lepădării, pe care eu îl văd a fi diferit între evanghelişti. Astfel, era nemaiauzit că Petru ar fi putut păcătui, astfel că nici păcatul său nu a putut fi înţeles de evanghelişti. Astfel, Matei spune că primul răspuns al lui Petru către slujnică, care l-a trădat deoarece el era unul din aceia care erau cu Iisus Galileanul, a fost: ,,Nu ştiu ce zici” (Matei 26, 69-70). Aşa de asemenea Marcu, care l-a urmat pe Petru şi putea şti mai cu adevărat de la el (potrivit Marcu 14, 68). Primul răspuns al lui Petru este de tăgăduire, prin care el este văzut nu a-L tăgădui pe Domnul, cât a se separa de trădarea femeii.

79. Încă socoteşte ce a negat el. Într-adevăr, că el este unul din aceia care erau cu Iisus Galileanul, sau, precum spune Marcu, cu Iisus din Nazaret (potrivit Marcu 14, 67). Cu siguranţă, el nu a negat că el fusese cu Fiul lui Dumnezeu ? Cu alte cuvinte, ,,eu nu-l cunosc pe galileanul, eu nu-l cunosc pe nazarineanul, pe care Îl cunosc ca Fiul lui Dumnezeu ?” Oamenii pot purta numele locurilor (potrivit Psalmi 48, 11), dar o ţară nu poate da un nume pentru Fiul lui Dumnezeu, a cărui măreţie nici un loc nu o cuprinde. Şi ca tu să poţi cunoaşte că acest lucru este adevărat, este de asemenea confirmat printr-un exemplu; fiindcă în alt loc, când Domnul i-a întrebat pe ucenici: ,,Cine îmi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului ?” (Matei 16, 13). Unii au spus Ilie, alţii Ieremia, sau unul din prooroci, dar Petru a spus: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 14-16). Fără îndoială, el nu L-a tăgăduit pe El acolo, deoarece a preferat să mărturisească că Hristos este Fiul, nu al Omului, ci al lui Dumnezeu ? În orice caz, de ce noi, aici, gândim neîncrezător ceea ce chiar Hristos a arătat ? Şi receptăm altceva.

 

Lepădarea lui Petru

 

80. Fiindcă Petru a fost întrebat: ,,Şi tu erai cu Iisus Galileanul” (Matei 26, 69) ? El evită cuvântul veşniciei – fiindcă aceia care încep să fie nu erau -, adică, Cel care era la început (potrivit Ioan 1, 1) era singur.

81. Apoi, el a spus: ,,Nu sunt” (Ioan 18, 17). Fiindcă a fi este Firea Celui care întotdeauna este. De aceea, Moisi, de asemenea, spune: ,,Cel ce este m-au trimis la voi” (Ieşirea 3, 14). Din nou, când s-a insistat că el era unul dintre ei, el a negat, potrivit lui Marcu (potrivit Marcu 14, 70), ca tu să poţi cunoaşte că evanghelistul s-a deprins mai mult cu adevărul decât cu harul, totuşi a negat că el era unul dintre ei, dar nu L-a tăgăduit pe Hristos. El a tăgăduit tovărăşia oamenilor, nu harul lui Dumnezeu. El a tăgăduit că el era unul dintre aceia care erau cu Galileanul; el nu a negat că el era cu Fiul lui Dumnezeu.

82. Apoi, potrivit lui Matei, când a fost trădat (de slujnică) fiindcă el fusese cu Iisus din Nazaret, el a spus: ,,Nu ştiu pre omul acesta” (Matei 26, 72, 74; potrivit Marcu 14, 71). Aceeaşi problemă într-un al treilea răspuns, pe care noi l-am expus, evangheliştii presupun că el a răspuns cu un jurământ că el nu cunoştea Omul. Şi el a negat cum se cuvine Omul pe care-L cunoştea ca Dumnezeu. Apoi, când este făcut un jurământ, răspunsul este prudent. Fiindcă deşi Petru a tăgăduit, el nu a comis sperjur, deoarece nici Domnul nu a menţionat că el ar fi jurat fals. Dar dacă există îndoială în ce-l priveşte pe Petru, cât de primejdios este un jurământ !

83. Dar Ioan a relatat de asemenea că Petru, când a fost întrebat de slujnică dacă el era unul din ucenicii acelui Om, a răspuns: ,,Nu sunt” (Ioan 18, 17), pentru că cel care era al lui Hristos nu era apostolul unui om. Apoi, Pavel, de asemenea, a negat că el era un apostol al unui om, spunând: ,,Pavel apostolul, nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Galateni 1, 1). Dar ca nu cumva să pară neclar a afirma ceva despre întrupare, el a adăugat: ,,Care l-au înviat pre el din morţi” (Galateni 1, 1), astfel încât tu să poţi crede că Cel pe care tu îl credeai mai înainte că este Dumnezeu este de asemenea Om. El păstrează aceasta şi în alt pasaj cu acelaşi conţinut când spune: ,,Că unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos” (I Timotei 2, 5). Fără îndoială, el L-a numit pe El mijlocitor al lui Dumnezeu în primul rând şi apoi al oamenilor, deoarece nu este îndeajuns a crede ambele decât dacă ordinea credinţei este păstrată.

84. Deci răspunsul pretutindeni se potriveşte; fiindcă era just ca cel care a spus: ,,Nu ştiu pre omul acesta” (Matei 26, 72; Marcu 14, 71), când a fost întrebat dacă el era unul din ucenicii acelui Om, să afirme: ,,Nu sunt” (Ioan 18, 17). Astfel, el nu a negat că era ucenicul lui Hristos, ci a negat că era ucenicul unui om. În acest chip, atât Petru cât şi Pavel au negat că Cel pe care ei L-au mărturisit a fi Fiul lui Dumnezeu era un om. Ceea ce Petru a simţit, Pavel de asemenea a rostit cu limpezime. De aceea, şi el a fost de folos.

Greşeala lui Petru este învăţătura celor drepţi şi clătinarea lui Petru este piatra tuturor. Deci, el merge şovăitor pe valuri, dar întinde mâna sa dreaptă către Hristos (potrivit Matei 14, 29-31); el cade pe munte, dar este ridicat de Hristos (potrivit Matei 17, 6-8); acelaşi Petru s-a clătinat pe mare, dar a mers. Nesiguranţa lui Petru este mai trainică decât fermitatea noastră. El cade acolo unde nimeni nu urcă, el şovăie acolo unde nimeni nu merge. Şi totuşi, deşi el se clatină în mijlocul valurilor, nu se poticneşte; el şovăie, dar nu cade; el ezită, dar nu este descurajat. Şi dacă el a căzut, încă el a căzut pe munte (potrivit Matei 17, 1), însă el a căzut mai prielnic decât au stat alţii, el pe care Hristos L-a ridicat a căzut mai prielnic.

85. Ioan a scris că atunci când a fost întrebat din nou dacă el era unul din ucenici, el a negat (potrivit Ioan 18, 25). Şi el a negat în chip potrivit, deoarece s-a spus unuia din ucenicii Celui pe care ei mai sus l-au numit Omul. Fiindcă de asemenea a treia oară, el a negat că a fost văzut cu El; şi aceasta este luată de mai sus. ,,Eu nu eram cu Cel pe care tu Îl numeşti Om, dar eu nu m-am depărtat de Fiul lui Dumnezeu”.

86. Luca de asemenea a scris că Petru, întrebat dacă el era unul dintre ei, a răspuns numaidecât: ,,Nu-l ştiu pre el” (Luca 22, 57). Şi el a spus aceasta în mod potrivit. Cu adevărat, ar fi imprudent a spune că el Îl cunoştea pe Cel pe care mintea omenească nu-l poate înţelege, fiindcă ,,nimeni nu cunoaşte pre Fiul, fără numai Tatăl” (Matei 11, 27). Din nou, într-o a doua afirmaţie, potrivit lui Luca, acelaşi Petru a spus: ,,Nu sunt” (Luca 22, 58), cu alte cuvinte, el a preferat ca mai degrabă să se nege pe sine decât pe Hristos. Sau fiindcă el a părut că tăgăduieşte tovărăşia lui Hristos, într-adevăr el s-a tăgăduit pe sine. Cel puţin atunci când el neagă cu privire la Om, el a păcătuit împotriva Fiului Omului (potrivit Matei 16, 13), astfel că i s-a iertat lui, nu împotriva Sfântului Duh (potrivit Matei 12, 32). Întrebat a treia oară el spune: ,,Nu ştiu ce zici” (Luca 22, 60), adică, ,,eu nu cunosc blasfemiile voastre”.

87. Dar noi ne justificăm; el nu s-a justificat, pentru că un răspuns neclar al celui care-L mărturiseşte pe Iisus nu este suficient, ci o mărturisire deschisă. Ce bine există în a umbri cuvintele dacă ţi se va părea că a tăgăduit ? Petru este înfăţişat ca nerăspunzând astfel dinadins, deoarece el şi-a amintit mai târziu, şi a plâns (potrivit Luca 22, 61-62). El a preferat să se învinovăţească de propriul păcat pentru a fi îndreptăţit mărturisind aceea cu care el era împovărat prin negare – fiindcă ,,dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt” (Pildele lui Solomon 18, 17) – şi, de aceea, el a plâns.

88. De ce a plâns ? Fiindcă vina l-a luat prin surprindere. Sunt obişnuit să plâng dacă îmi lipseşte vina, adică, dacă nu mă răzbun, dacă nu dobândesc ceea ce doresc cu răutate; Petru s-a mâhnit şi a plâns (potrivit Luca 22, 62) deoarece el s-a rătăcit ca un om. Nu aflu de ce a grăit, aflu că el a plâns. Citesc despre lacrimile sale, nu citesc despre explicaţia sa; dar ceea ce nu poate fi apărat poate fi curăţit. Lacrimile pot spăla ofensa care este o ruşine să fie mărturisită cu voce tare. Lacrimile au legătură atât cu iertarea, cât şi cu ruşinea. Lacrimile vorbesc despre vină fără teamă, lacrimile mărturisesc păcatul fără obstacolul ruşinii, lacrimile nu cer iertare şi o merită. Aflu de ce Petru era tăcut, ca nu cumva o rugăminte promptă pentru iertare să ofenseze mai mult. Întâi a trebuit să plângă, apoi el s-a rugat.

89. Bune sunt lacrimile care curăţesc vina. Apoi, cei pe care-i priveşte Iisus plâng. Petru întâi L-a tăgăduit şi nu a plâns, deoarece Domnul nu a privit către el. A tăgăduit a doua oară; el nu a plâns, fiindcă Domnul încă nu a privit către el. A tăgăduit şi a treia oară; Iisus a privit către el, şi el a plâns cu amar (potrivit Luca 22, 56-62). Priveşte, Doamne Iisuse, ca noi să putem şti cum să plângem pentru păcatul nostru.

De aici, chiar căderea sfinţilor este folositoare. Nu m-a durut că Petru a tăgăduit, a fost de folos că el s-a îndreptat. Am învăţat să mă păzesc de mângâierile necredincioşilor. Petru a tăgăduit în mijlocul iudeilor, Solomon s-a rătăcit când a fost ispitit de concubinajul neamurilor (potrivit III Împăraţi 11, 4-8).

90. Astfel, Petru a plâns de asemenea cu amar (potrivit Luca 22, 62), el a plâns ca să poată curăţi păcatul său cu lacrimi. Şi tu, dacă doreşti să te învredniceşti de iertare, spală vina ta cu lacrimi; în aceeaşi clipă, în acelaşi timp, Hristos priveşte către tine (potrivit Luca 22, 61). Dacă, cumva, tu cazi în vreun păcat, fiindcă El este martor al tainelor tale, El priveşte, ca tu să-ţi poţi aduce aminte şi să mărturiseşti greşeala ta. Imită-l pe Petru, când spune în alt loc pentru cea de-a treia oară: ,,Doamne, tu ştii că te iubesc” (Ioan 21, 15). Şi, cu siguranţă, fiindcă L-a negat a treia oară, Îl mărturiseşte a treia oară; el a tăgăduit noaptea, însă mărturiseşte ziua.

91. Deci aceste cuvinte au fost scrise ca noi să ştim că nimeni nu trebuie să se fălească; căci dacă Petru a căzut, deoarece el a spus: ,,Deşi toţi se vor sminti întru tine, iar eu niciodată nu mă voiu sminti” (potrivit Matei 26, 33), care altul se poate lua drept bun cu adevărat ? Apoi, David, de asemenea, fiindcă el a spus: ,,Iar eu am zis întru prisosinţa mea: nu mă voiu clăti în veac” (Psalmi 29, 6), a recunoscut că lăudăroşenia sa l-a vătămat, spunând: ,,Şi ţi-ai întors faţa ta şi m-am tulburat” (Psalmi 29, 7).

92. De unde ar trebui să te chem, Petre, să-mi spui de ce ai cugetat şi ai plâns (potrivit Luca 22, 62) ? De unde, spun, ar trebui să te chem ? Din Cer, unde tu eşti deja numărat în corul îngerilor, sau de asemenea din mormânt, fiindcă tu nu socoteşti greşit să fii acolo de unde Domnul S-a sculat ? Spune-ne de ce lacrimile tale au fost de folos pentru tine. Dar tu ne-ai spus numaidecât; căci tu care ai căzut înainte ai plâns, şi după ce tu ai plâns ai fost ales, astfel că tu care înainte nu te-ai ocârmuit pe tine va trebui să-i ocârmuieşti pe alţii.

93. Prin urmare, Petru a avut lacrimi pe care el le-a vărsat din mustrare de conştiinţă; dar trădătorul nu a vărsat lacrimi cu care să-şi curăţească vina, ci chinuri ale conştiinţei cu care să-şi proclame sacrilegiul, astfel că atunci când el este condamnat ca un criminal de propria judecată şi îşi ispăşeşte vina cu o pedeapsă voluntară, sunt dovedite evlavia şi dumnezeirea Domnului, care nu era dornic de a Se răzbuna şi care a întrebat conştiinţa minţii cu putere nevăzută.

94. El a spus: ,,Greşit-am de am vândut sânge nevinovat” (Matei 27, 4). Cu toate că zadarnică este pocăinţa trădătorului, fiindcă el a păcătuit împotriva Sfântului Duh (potrivit Matei 12, 32), există ceva ruşine în răutate pentru a-şi recunoaşte vina. Şi cu toate că el nu este iertat, neruşinarea iudeilor este mustrată. Deşi afirmaţia denunţătorului îi condamnă pe ei, hulitorii revendică pentru ei înşişi legile înţelegerii şi cred că ei sunt liberi de păcat, când spun: ,,Ce este nouă ? Tu vei vedea” (Matei 27, 4). Nebuni, evident, să creadă că ei vor fi mai degrabă achitaţi decât arestaţi pentru crimă împotriva Ziditorului lor. În cazurile legate de bani, Legea este revocată, când preţul este înapoiat; aceştia primesc preţul, dar stăruie în sacrilegiu, şi cu râvnă înverşunată reclamă vânzarea de moarte a sângelui, cu toate că cel cu care s-au înţeles a înapoiat plata pentru sacrilegiu (potrivit Matei 27, 3).

95. Astfel, în mod limpede, în timp ce preţul sângelui este separat de vistieria iudeilor (potrivit Matei 27, 5-6), şi ţarina olarului este legată de suma pentru care Hristos este vândut (potrivit Zaharia 11, 12-13; Matei 26, 15), în timp ce se spune că acel loc va fi pentru îngroparea rămăşiţelor străinilor (potrivit Matei 27, 7), atât cuvântul proorociei este împlinit, cât şi taina Bisericii ce creşte este dezvăluită. Fiindcă potrivit învăţăturilor dumnezeieşti, ţarina este aici întreaga lume (potrivit Matei 13, 38), dar Olarul este Cel care ne-a creat pe noi din ţărână, despre care noi avem în Vechiul Testament că ,,au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ” (Facerea 2, 7), având puterea prin Propria Voie de a-l modela pe el prin fire şi a-l îndrepta pe el prin har. Căci deşi noi putem cădea repede prin propriile neajunsuri, duhul minţii noastre este restabilit prin mila Sa, şi noi suntem înnoiţi potrivit profeţiilor lui Ieremia (potrivit Ieremia 18, 1-6).

96. Preţul sângelui este de asemenea preţul patimii Domnului. Prin urmare, lumea este cumpărată de Hristos pentru preţul sângelui, căci El a venit ,,ca să se mântuiască lumea prin el” (Ioan 3, 17), până la sfârşit că exact aşa cum este lucrarea Ziditorului, tot aşa este dreptatea Lui. Astfel, El a venit pentru a-i păstra pe cei îngropaţi împreună prin botez şi morţi cu Hristos (potrivit Romani 6, 4-8; Coloseni 2, 12) pentru Harul vieţii veşnice. Dar locul îngropării nu este pentru toţi fără deosebire, deoarece chiar dacă lumea îi cuprinde pe toţi, nu-i păstrează pe toţi. Cu toate că este o locuinţă comună, există un loc de îngropare legiuit al celor care acum prin credinţă sunt slujitorii lui Dumnezeu, dar erau străini Legii (potrivit Efeseni 2, 19). Cine sunt ei, dacă nu cei despre care este spus: ,,Aduceţi-vă aminte, că voi oarecând neamurile în trup, …, înstrăinaţi de petrecerea lui Israil şi străini de aşezământurile făgăduinţei” (Efeseni 2, 11-12). Dar aceştia nu mai sunt deja străini, de vreme ce prin dreptul credinţei, ei s-au învrednicit să fie împreună cetăţeni cu sfinţii (potrivit Efeseni 2, 19).

97. Urmează un fragment minunat, în care răbdarea duhovnicească de a se pleca cu seninătate în faţa nedreptăţii este împărtăşită inimilor omeneşti. Domnul este acuzat şi tace (potrivit Matei 27, 12, 14; Luca 23, 9). Şi El este în chip potrivit mut, Cel căruia nu-I lipseşte un mijloc de apărare; fie ca cei care se tem că vor fi biruiţi să ceară o apărare. Astfel, rămânând tăcut, El nu adevereşte acuzaţia, dar nerespingând-o, El o dispreţuieşte. De ce ar trebui să Se teamă El, Cel care nu a cerut apărarea ? Apărarea tuturor o vădeşte pe a Lui Proprie de a sluji pe cea a tuturor.

Dar de ce ar trebui să grăiesc despre Dumnezeu ? Susana a rămas tăcută şi a biruit (potrivit Istoria Susanei), fiindcă mai bună este pricina care nu este apărată şi dovedită. Şi, aici, Pilat nu a aflat nici o vină (potrivit Luca 23, 4), dar nu a aflat nici o vină prin judecată, răstignită în taină. Într-adevăr, acesta este un atribut special al lui Hristos cel omenesc, că printre judecătorii răi, El părea mai degrabă să nu fi fost dornic decât neputincios de a fi apărat.

98. Domnul Însuşi a spus mai înainte de ce El va rămâne tăcut: ,,De voiu spune vouă, nu veţi crede; şi de vă voiu întreba, nu-mi veţi răspunde” (Luca 22, 67-68). Însă este cât se poate de extraordinar că El a ales să Se arate pe Sine un împărat (potrivit Luca 23, 3), mai degrabă decât să grăiască, astfel că cei care mărturisesc ceea ce ei batjocoresc nu vor avea temeiuri pentru condamnare.

99. Dar când Irod a dorit să vadă minunile făcute de El, El a tăcut şi nu a săvârşit nici una (potrivit Luca 23, 8-9), deoarece cruzimea lui nu merita să vadă Dumnezeiescul şi Domnul ocolit lăudându-Se. Şi, cumva, toţi hulitorii sunt prefiguraţi de Irod, aceia care, dacă nu au crezut în Lege şi Prooroci, nu pot vedea nici lucrările minunate ale lui Hristos din Evanghelie (potrivit Ioan 5, 46-47).

 

Domnul înaintea lui Irod. Frescă din catedrala Episcopiei Romanului

 

100. El este trimis la Irod (potrivit Luca 23, 7), El este trimis la Pilat (potrivit Luca 23, 1). Cu toate că nici unul nu-L declară pe El vinovat (potrivit Luca 23, 14-15), ambii îşi împlinesc dorinţele cruzimii stranii. Într-adevăr, Pilat îşi spală mâinile, dar nu-şi spală faptele, fiindcă un judecător nu ar trebui să cedeze nici invidiei, nici fricii, astfel încât să jertfească sângele unui nevinovat (potrivit Matei 27, 24). Soţia lui l-a avertizat (potrivit Matei 27, 19), Harul a strălucit în noapte, dumnezeirea S-a manifestat; însă el nu s-a înfrânat de la un verdict profanator (potrivit Luca 23, 24).

101. În mod asemănător, cred că prin aceasta sunt prefiguraţi toţi judecătorii care vor condamna pe cei pe care ei îi ţin a fi nevinovaţi. Totuşi caracterul prezentat în Pilat arată că păgânii sunt mai tolerabili decât evreii şi că ei pot fi cu atât mai lesne îmboldiţi către credinţă prin lucrările dumnezeieşti. Deci ce fel de oameni sunt aceia care L-au răstignit pe Domnul slavei (potrivit I Corinteni 2, 8) !

102. Cei care cer cu violenţă moartea unui Om nevinovat caută în mod potrivit eliberarea unui ucigaş (potrivit Luca 23, 18-25). Răutatea are astfel de legi că urăşte nevinovaţia şi iubeşte criminalitatea. În orice caz, în aceasta, tâlcuirea numelui dă asemănarea chipului, fiindcă Varava (potrivit Luca 23, 18) înseamnă ,,fiul tatălui”. Astfel, el aparţine celor cărora le este spus: ,,Voi din tatăl diavolul sunteţi” (Ioan 8, 44), dar sunt daţi în vileag ca fiind pe punctul de a alege mai degrabă pe antihrist ca fiu al tatălui lor, decât pe Fiul lui Dumnezeu.

103. ,,L-a îmbrăcat într-un veşmânt luminat, şi l-a trimis iarăşi la Pilat” (Luca 23, 11 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie este alb în loc de luminat). Nu este lipsit de semnificaţie faptul că El este îmbrăcat într-un veşmânt alb de către Irod, pentru a indica Patima Sa fără de păcat, deoarece Mielul lui Dumnezeu a primit fără de prihană şi cu slavă păcatele lumii (potrivit Ioan 1, 29). Mai mult, Irod şi Pilat, care s-au făcut prieteni în loc de duşmani prin Iisus Hristos (potrivit Luca 23, 12), simbolizează poporul lui Israil şi neamurile, fiindcă armonia viitoare a amândurora decurge din Patima Domnului (potrivit Efeseni 2, 13); însă mai întâi poporul neamurilor prinde (pe) Cuvântul lui Dumnezeu şi-L duce la poporul iudeilor, prin devotamentul credinţei sale, astfel că el îmbracă Trupul lui Hristos, pe care mai înainte Îl dispreţuise, de asemenea cu slava măreţiei sale (potrivit Romani 11, 30-31).

104. Apoi, El este de asemenea îmbrăcat cu o hlamidă roşie (potrivit Matei 27, 28) şi cu haină mohorâtă de către soldaţi (potrivit Ioan 19, 2, 5), arătând printr-una biruinţele mucenicilor şi prin cealaltă însemnele autorităţii împărăteşti, deoarece Trupul Lui va fi pătat de Sângele vărsat pentru noi în întreaga lume şi Patima Sa va aduce o Împărăţie pentru noi.

105. Ce arată cununa de spini aşezată pe capul Său (potrivit Matei 27, 29; Ioan 19, 2) dacă nu darul lucrării dumnezeieşti, căci slava biruitoare era căutată pentru Dumnezeu de la păcătoşii lumii, ca din spinii acestui veac. Nici loviturile de bici nu sunt absente (potrivit Matei 27, 26; Marcu 15, 15; Ioan 19, 1) pentru că El a fost biciuit, ca nu cumva noi să fim biciuiţi, fiindcă ,,om ce era întru bătaie, şi ştiind răbda durere … pentru noi rabdă durere” (Isaia 53, 3-4) de la noi, cei care mai înainte am fugit de la Dumnezeu; El, strâmbând biciul, un Domn atât de răbdător că El Şi-a oferit Propriile mâini lanţurilor dezertorilor, Propriul Trup biciurilor dezertorilor.

Aşadar, cu intenţie abominabilă, iudeii Îi acordă Lui o moarte onorabilă, fiindcă atunci când Îl chinuie ei Îl încununează, când Îl batjocoresc ei I Se închină. Cu toate că nu cred în inimile lor, ei Îl mărturisesc pe Cel pe care-L ucid. Pentru ei intenţia unei fapte bune lipsea, dar nu cinstea lor pentru Dumnezeu, care este salutat ca Împărat (potrivit Matei 27, 29; Ioan 19, 3), încununat ca Biruitor, adorat ca Dumnezeu şi Domnul.

106. Într-adevăr, o trestie este de asemenea aşezată în mâna Lui, potrivit lui Matei (potrivit Matei 27, 29), astfel că slăbiciunea omenească deja nu este mişcată ca o trestie de vânt (potrivit III Macavei 2, 17), ci întărită de lucrările lui Hristos, este statornicită, şi scrisul de mână care era potrivnic nouă fiind fixat de cruce, zapisul vechi s-a şters (potrivit Coloseni 2, 14); şi, potrivit lui Marcu, Îl băteau peste cap cu trestia (potrivit Marcu 15, 19), astfel că firea noastră, întărită de atingerea dumnezeirii, nu se poate clătina.

107. Dar să-L lăsăm pe El, deja biruitor, să înalţe Trofeul Său. Deoarece crucea este aşezată pe umerii Săi ca un Trofeu, pe care fie Simon (potrivit Matei 27, 32; Marcu 15, 21; Luca 23, 26), fie Hristos Însuşi a purtat-o (potrivit Ioan 19, 17); Hristos în Omul a purtat-o şi Omul în Hristos. Nici relatările evangheliştilor nu se contrazic, când taina este în acord, şi binele este porunca înaintării noastre, astfel că El Însuşi mai întâi a înălţat Trofeul Crucii Sale, apoi a predat înălţarea sa mucenicilor. Cel care poartă crucea nu este un iudeu, ci un necunoscut şi un străin (adică, Simon Chirineanul), nici nu merge el înainte, ci urmează (potrivit Luca 23, 26), potrivit cu ceea ce este scris: ,,Să-şi ia crucea sa în toate zilele şi să-mi urmeze mie” (Luca 9, 23). Căci Hristos a înălţat nu crucea Sa, ci pe a noastră. Nici nu a fost aceea moartea dumnezeirii, ci, ca să spunem aşa, a Omului. De aceea, El Însuşi spune: ,,Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre mine, pentru ce m-ai lăsat ?” (Psalmi 21, 1; Matei 27, 46).

108. În mod potrivit El şi-a lăsat veşmintele Sale împărăteşti când era pe punctul de a Se urca pe cruce (potrivit Luca 23, 34), ca tu să poţi cunoaşte că El a suferit ca un Om, nu ca Dumnezeu şi Împărat; deşi Hristos este ambele, El a fost răstignit ca Om, nu ca Dumnezeu. Dar soldaţii, nu iudeii, ştiu la ce vreme şi ce veşminte I Se potrivesc lui Hristos. El stă la Judecată ca un Biruitor, El vine ca un Prizonier smerit la Patima Sa.

109. Acum, de vreme ce noi am văzut deja Semnul Biruinţei, să-l lăsăm pe învingător să urce în carul său, nici să nu-l lăsăm pe el să atârne prada dobândită de la un duşman muritor pe trunchiurile copacilor sau pe căruţele trase de cai, ci prăzile capturate din această lume pe crucea biruitoare.

Aici, noi nu vedem naţiuni cu mâinile lor legate la spate, nici imagini ale cetăţilor distruse, nici tablouri ale oraşelor capturate, sau uimirea la capetele plecate ale regilor captivi, aşa cum se obişnuieşte a fi manifestarea triumfurilor omeneşti, nici limitele victoriei determinate de hotarele unei regiuni, ci popoarele bucurându-se (pentru că au fost) alese nu pentru pedepsire, ci pentru răsplată, regi adorând cu minţile libere, oraşe predate prin râvnă de bunăvoie, şi imagini ale oraşelor refăcute spre mai bine, care pictură nu a fost zugrăvită, ci evlavia credinţei a colorat-o, armele şi legile victoriilor domnind în mod universal, prinţul acestei lumi (potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11) captiv, şi duhurile răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12) care sunt în ceruri supuse poruncii unui glas omenesc (potrivit Coloseni 2, 15); la puterile şi manifestările feluritelor virtuţi, supuse şi strălucind nu cu mătăsuri, ci cu însuşiri.

Curăţia străluceşte, credinţa luminează, şi evlavia curajului, împodobită cu prăzile morţii, învie deja. O singură biruinţă a lui Dumnezeu, Crucea Domnului, a făcut că aproape toţi oamenii să biruiască (potrivit II Corinteni 2, 14; Coloseni 2, 15).

110. Deci este important să cugeţi ce fel de Om Se înalţă. Eu îl văd pe el gol (potrivit Ioan 19, 23); să-l lăsăm pe cel care se pregăteşte să învingă acest veac să se înalţe astfel că el nu cere ajutorul veacului. Adam care a dorit să se îmbrace a fost învins (potrivit Facerea 3, 7). Cel care Şi-a dat veşmintele a biruit. El S-a înălţat în acelaşi fel în care natura ne-a alcătuit pe noi cu Dumnezeu ca Creator. În acelaşi fel în care primul Adam s-a sălăşluit în Rai, cel de-al doilea Adam a intrat în Rai (potrivit I Corinteni 15, 47). Şi pentru a birui nu pentru El singur, ci pentru toţi, El a întins mâinile Sale (potrivit Isaia 65, 2; Romani 10, 21), pentru a trage toate lucrurile la El Însuşi, şi smulgându-le din legăturile morţii şi punându-le jugul credinţei, să-i unească cu cele cereşti pe cei care mai înainte erau pământeşti (potrivit I Corinteni 15, 48-49).

111. O inscripţie este de asemenea scrisă (potrivit Luca 23, 38). O paradă se obişnuieşte să-i preceadă pe biruitori, dar o procesiune cu adevărat frumoasă a morţilor înviaţi mergea înaintea carului triumfător al Domnului (potrivit Matei 27, 52). Mai mult de atât, inscripţia obişnuieşte a înfăţişa numărul popoarelor cucerite. Să fie acestea în acele biruinţe, împărţite în ordine cuvenită, robia, vrednică de plâns pentru cei cuceriţi şi ruşinoasă pentru naţiunile ce dispar, dar aici înfloreşte Harul neamurilor răscumpărate. Mulţimi subjugate vrednice de o biruinţă atât de mare încât cerul, pământul, mările, adâncurile pământului sunt preschimbate de la stricăciune la har.

 

Răstignirea Domnului

Mozaic din Catedrala San Marco, Veneţia

 

112. Deci inscripţia este scrisă şi pusă deasupra (potrivit Luca 23, 38), nu dedesubtul Crucii, deoarece ,,stăpânirea s-a făcut preste umărul lui” (Isaia 9, 6). Deci ce este această stăpânire dacă nu puterea Sa veşnică şi dumnezeirea ? De aceea, El Însuşi, când este întrebat: ,,Tu cine eşti ?”, a răspuns: ,,Începutul, care şi grăiesc cu voi” (Ioan 8, 25). Haideţi să citim această inscripţie. Ea spune: ,,Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor” (Ioan 19, 19).

113. Inscripţia este în mod cuvenit deasupra Crucii (potrivit Luca 23, 38), deoarece Împărăţia lui Hristos nu aparţine Trupului Său omenesc (potrivit Ioan 18, 36), ci puterii Sale dumnezeieşti. Inscripţia este în mod cuvenit deasupra Crucii, fiindcă deşi Domnul Iisus era pe cruce, El strălucea deasupra crucii cu măreţia unui împărat. Un vierme pe cruce (potrivit Psalmi 21, 6), un gândac pe cruce (potrivit Avacum 2, 11). Şi un vierme bun care s-a lipit de lemn, un gândac bun care a strigat de pe lemn.

Ce a strigat El ? ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60; potrivit Luca 23, 34). El a strigat către tâlhar: ,,Astăzi împreună cu mine vei fi în Rai” (Luca 23, 43). El a strigat asemenea gândacului: ,,Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre mine, pentru ce m-ai lăsat ?” (Psalmi 21, 1; Matei 27, 46). Şi un gândac bun care cu urmele picioarelor virtuţilor a învârtit tina trupului nostru, mai înainte diformă şi inertă; un gândac bun care ridică din gunoi pe cel mişel (potrivit Psalmi 112, 6). El l-a ridicat pe Pavel care s-a socotit gunoi (potrivit Filippeni 3, 8). El l-a ridicat şi pe Iov care şedea în gunoi (potrivit Iov 2, 8).

114. Astfel, aceasta nu este o inscripţie oarecare. De aceea însuşi locul crucii este în mijloc (potrivit Ioan 19, 18), ca evident tuturor, sau deasupra mormântului lui Adam, precum susţin evreii (potrivit Matei 27, 33; Marcu 15, 22; Ioan 19, 17). Într-adevăr, era potrivit ca începuturile morţii să fi fost acolo unde erau aşezate primele roade ale vieţii noastre.

115. Veşmintele sunt împărţite, unul este dat altuia prin sorţi (potrivit Matei 27, 35); deoarece Duhul lui Dumnezeu nu este înţeles prin cugetarea omenească ci cade, ca să spunem aşa, printr-un rezultat neaşteptat (potrivit Faptele Apostolilor 1, 23-26). Şi, probabil, acei soldaţi îi preînchipuiau pe cei patru evanghelişti (potrivit Ioan 19, 24), care au scris inscripţia pe care noi cu toţii o putem citi (potrivit Matei 27, 37; Marcu 15, 26; Luca 23, 38; Ioan 19, 19). Citesc titlul de împărat al iudeilor atunci când citesc: ,,Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36); citesc acuzaţia împotriva lui Hristos scrisă deasupra capului Său atunci când citesc: ,,Şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1), deoarece ,,capul lui Hristos, Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3).

116. Aşadar, ei Îl păzeau pe Iisus (potrivit Matei 27, 36), şi Îl păzesc şi astăzi, ca nu cumva, din întâmplare, El să cadă pentru cineva, ca nu cumva El să Se pogoare pentru cineva din Patimă aşa cum a cerut poporul iudeilor (potrivit Matei 27, 40). Să-L lăsăm pe Hristos să moară în mod limpede pentru mine în Patima Sa, astfel ca El să Se poată ridica din nou (din morţi) după Patimă. El a refuzat să Se pogoare (de pe cruce) pentru Sine, ca să moară pentru mine. Astfel, Hristos este păzit deja pentru noi, veşmintele Sale sunt împărţite în folosul nostru (potrivit Luca 23, 34). Nu toţi pot deţine toate lucrurile, astfel că sorţii sunt aruncaţi pentru cămaşa Sa (potrivit Ioan 19, 24), deoarece împărtăşirea Sfântului Duh nu se petrece după voia omului, căci ,,sunt osebiri darurilor, iar acelaşi Duh (lucrează) …, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte” (I Corinteni 12, 4, 11).

117. Cercetează acum veşmintele împărţite ale lui Hristos. Unde ne vom uita după ele ? Uită-te la Matei, doar la el vei găsi hlamida roşie (potrivit Matei 27, 28); la Ioan, haina mohorâtă (potrivit Ioan 19, 2, 5); la Marcu, porfira doar (potrivit Marcu 15, 17, 20); la Luca, veşmânt luminat (potrivit Luca 23, 11 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie este alb în loc de luminat), pentru că el s-a mulţumit doar cu aceasta din partea sa. Astfel, cât de mulţi a îmbrăcat Hristos cu propriile veşminte ! Deci eu cred că El a îmbrăcat nu numai pe cei patru, ci pe toţi soldaţii, şi a fost din belşug pentru toţi. Dar haideţi să ne întoarcem la evanghelişti.

118. Astfel, acele patru părţi îmi par a fi nu părţi de veşminte (potrivit Ioan 19, 23), ci asemănările virtuţilor. Fiindcă unul a scris în mod sublim despre Împărăţie, celălalt în mod cuprinzător despre îndrumarea omului. Luca a ales pentru el însuşi strălucirea veşmântului preotului; Marcu nu a dorit urzeala cuvintelor; apoi, Ioan a ţesut, ca să spunem aşa, cuvintele cu care să îmbrace credinţa noastră. Cu siguranţă, aceasta îţi pare întreţesută: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut” (Ioan 1, 1-3). Dar cu adevărat Marcu, aşa cum se mulţumeşte cu splendoarea purpurei, a spus fără nici o ţesătură a cuvintelor: ,,Începerea evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 1).

119. În acest chip, veşmintele erau împărţite (potrivit Luca 23, 34), faptele sau Harul lui Hristos; deoarece cămaşa nu putea fi împărţită (potrivit Ioan 19, 24), Credinţa, desigur, de vreme ce ea nu este pentru o parte din indivizi, ci pe drept proprietatea comună a tuturor, pentru că ea nu este împărţită între indivizi, ci rămâne întreagă (potrivit Efeseni 4, 5).

120. Şi, în mod potrivit, ,,de sus ţesută” (Ioan 19, 23), întrucât Credinţa lui Hristos este ţesută astfel încât ea pogoară din dumnezeiesc către omenesc, deoarece născut din Dumnezeu înainte de veci, El Şi-a asumat trupul într-o vreme ulterioară. Ni se face cunoscut nouă, deoarece credinţa nu trebuie despărţită, ci rămâne întreagă.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei