Talcuiri la Noul Testament (XCIII)
Tâlcuiri la Noul Testament
Comentarii la Evanghelia după Luca
de Sfântul Ambrozie al Milanului (XCIII)
121. ,,Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai” (Luca 23, 43). Cel mai frumos exemplu de a înfăptui o convertire, că iertarea este atât de repede acordată tâlharului şi harul este mai bogat decât rugăciunea, pentru că Domnul întotdeauna dă mai mult decât I Se cere (potrivit Efeseni 3, 20). Căci el a cerut Domnului să-l pomenească pe el când El va veni în Împărăţia Sa, dar Domnul a spus: ,,Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai” (Luca 23, 42-43). Căci viaţă este a fi cu Hristos, deoarece acolo unde este Hristos, acolo este Împărăţia.
122. Deci Domnul iartă numaidecât, deoarece el este convertit numaidecât. De aici, se vede a fi lămurit că alţii prezintă doi tâlhari batjocoritori (potrivit Matei 27, 44; Marcu 15, 32), dar Luca zugrăveşte pe unul batjocorindu-L, (iar pe) celălalt rugându-L fierbinte (potrivit Luca 23, 39-42). Probabil acesta mai întâi Îl batjocorea, dar a fost convertit pe neaşteptate. Nici nu este bizar că Cel care a iertat pe cei care L-au ocărât a iertat şi greşeala celui care s-a convertit. El putea de asemenea să vorbească la plural, ca în: ,,Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat întru una” (Psalmi 2, 2), deoarece un singur împărat, Irod, şi un conducător, Pilat, se spune prin Petru în Faptele Apostolilor că au conspirat împotriva lui Hristos (potrivit Faptele Apostolilor 4, 26-27). Şi tu ai aceasta în Epistola către Evrei: ,,Au astupat gurile leilor, s-au herestruit; în cojoace au umblat şi în piei de capre” (Evrei 11, 33, 37), deşi este învăţat că Ilie singur purta piele de oaie (potrivit IV Împăraţi 1, 8), Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul, şi Daniil a rămas neatins de lei (potrivit I Macavei 2, 60; III Macavei 6, 7; Daniil 6, 16-23; 13, 31-32, 40).
123. Cât de abominabilă era în realitate răutatea iudeilor, că L-au răstignit pe Mântuitorul tuturor ca pe un tâlhar ! Încă există în taină un Tâlhar bun, care întinde o cursă pentru diavol, astfel încât să-l dezarmeze. În termeni mistici, însă, cei doi tâlhari înseamnă că cele două popoare păcătoase trebuie să fie răstignite cu Hristos prin botez, şi dezacordul lor denotă de asemenea diversitatea credincioşilor. Era unul de-a stânga şi celălalt de-a dreapta (potrivit Luca 23, 33). Acuzaţia de asemenea dezvăluie viitoarea piatră de poticnire a crucii chiar printre cei ce cred (potrivit Galateni 5, 11).
124. Şi iudeii I-au dat Lui oţet. Chiar corupţia onestităţii este băută în chip potrivit pentru desăvârşirea tuturor lucrurilor, astfel că orice a fost întinat a fost ţintuit de cruce. Prin urmare, oţetul este băut (potrivit Matei 27, 48), dar oţetul cu fiere nu este băut (potrivit Matei 27, 34), deoarece nu fierea, ci amărăciunea amestecată cu oţetul este respinsă. Căci, într-adevăr, El a primit amărăciunea vieţii noastre în numele condiţiei umane. Apoi, El Însuşi spune: ,,Şi au dat spre mâncarea mea fiere, şi spre setea mea m-au adăpat cu oţet” (Psalmi 68, 25). Dar amărăciunea nu trebuie amestecată cu onestitatea, pentru a arăta fără amărăciune viitoarea nemurire a celor care înviază, care de vreme ce nemurirea s-a acrit în vasul uman este restaurată în Hristos. Astfel, oţetul este băut (potrivit Matei 27, 48), cu alte cuvinte, eroarea nemuririi corupte prin Adam este îndepărtată de trestie (potrivit Matei 27, 48), astfel încât ea poate fi scursă din trupul omenesc.
Haideţi de asemenea să decantăm greşelile noastre, întărite de neglijenţa trupului şi minţii înaintea lui Hristos; haideţi să le decantăm prin botez, astfel încât noi să fim răstigniţi în Hristos (potrivit Galateni 6, 14); haideţi să le decantăm prin pocăinţă, astfel încât onestitatea limpede a vinului şi Sângele ceresc să poată fi revărsate din nou de El către noi.
125. Apoi, când bea oţetul, El spune: ,,Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), deoarece întreaga taină a firii muritoare pe care El Şi-a asumat-o a fost împlinită, şi când toate greşelile au fost eliminate a rămas doar bucuria.
126. Şi, de aceea, El spune: ,,Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Luca 23, 46). Şi duhul care este păstrat este în chip potrivit încredinţat, căci ceea ce este încredinţat cu siguranţă nu este pierdut. Astfel, Duhul este un zălog bun, un credit bun. De aici, acel om spune de asemenea: ,,O Timotee, lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l” (I Timotei 6, 20; potrivit II Timotei 1, 14). Căci Duhul este încredinţat Tatălui, şi, prin urmare, se spune: ,,Că nu vei lăsa sufletul meu în Iad” (Psalmi 15, 10). Deci, iată o taină mare. Acum, El încredinţează Duhul Său în mâinile Tatălui; acum, El stă în sânul Tatălui, deoarece altul nu prinde întregul Hristos. Apoi, El spune: ,,Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este” (Ioan 14, 11). Astfel, Duhul este încredinţat Tatălui. Dar deşi este deasupra, luminează de asemenea adâncurile, ca toţi să poată fi răscumpăraţi; într-adevăr, ,,toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11), cu toate că Hristos lucrează în indivizi. Trupul moare ca să poată învia, Duhul este încredinţat Tatălui, ca cele cereşti, de asemenea, să poată fi eliberate de lanţurile fărădelegii, şi pacea pe care cele pământeşti o pot urma se petrece în ceruri.
127. ,,Şi acestea zicând, şi-au dat duhul” (Luca 23, 46). Şi, în chip potrivit, ,,şi-au dat” (Luca 23, 46 – cu sensul de a-şi da, a-şi abandona duhul), deoarece El nu L-a slobozit fără voie. Apoi, Matei spune: ,,Şi-au dat Duhul” (Matei 27, 50 – cu sensul de a-şi ceda, a-şi preda duhul), căci ceea ce este predat este spontan, ceea ce este pierdut este inevitabil. Din această pricină, el a adăugat: ,,Cu glas mare” (Matei 27, 50). Aici, cu o declaraţie victorioasă că El a mers chiar până la moarte pentru păcatele noastre – astfel, nici nu roşesc să mărturisesc ceea ce Hristos nu a roşit să proclame cu glas mare (Luca 23, 46) – sau o manifestare clară a lui Dumnezeu dând mărturie a separării dumnezeirii şi trupului.
Căci, astfel, tu ai: ,,Au strigat Iisus cu glas mare, zicând: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ?” (Matei 27, 46; potrivit Psalmi 21, 1). Omul a strigat când era pe cale să moară, la retragerea dumnezeirii. Căci deşi dumnezeirea poate fi fără de moarte, fără îndoială moartea nu ar fi putut să vină dacă viaţa nu ar fi plecat, fiindcă viaţa este Dumnezeu.
128. Acum, ele (evenimentele) arată ce lucruri vor trebui să fie despărţite, de vreme ce sfârşitul veacului va veni din cauza răutăţii oamenilor. Astfel, Patima Domnului simbolizează că prezentul va pieri, ca viitorul să se poată naşte. Deci întunericul a căzut peste ochii necredincioşilor, ca lumina credinţei să răsară din nou. Soarele a apus, sau s-a ascuns (potrivit Amos 8, 9; Matei 27, 45), de blasfematori, astfel încât să eclipseze spectacolul răutăţii lor mortale. Pietrele s-au despicat (potrivit Naum 1, 6; Matei 27, 51), pentru ca viitorul să poată fi arătat prin locuri stâncoase aspre, deoarece puterea Cuvântului străpunge duritatea inimilor, pentru ca vânătorii Domnului, despre care a proorocit Ieremia, să-i vâneze pe ei mai uşor ,,din crăpăturile pietrelor” (Ieremia 16, 15; potrivit Avdie 1, 3).
Aşadar, ce semnifică deschiderea mormintelor (potrivit Matei 27, 52) dacă nu ruperea legăturilor morţii şi învierea morţilor, în a cărei înfăţişare este credinţa, în al cărei progres este un chip, deoarece mergând către Sfânta Cetate (potrivit Matei 27, 53; Apocalipsis 11, 2), ei au mărturisit prin înfăţişarea celor prezente că locul de sălăşluire veşnică al celor care învie va fi în acel Ierusalim care este în Ceruri (potrivit Evrei 12, 22) ?
Catapeteasma, de asemenea, se rupe, prin care este declarată dezbinarea celor două popoare, sau profanarea tainelor sinagogii. Astfel, vechea catapeteasmă se rupe (potrivit Matei 27, 51; Luca 23, 45), pentru ca Biserica să poată anina noi catapetesme ale credinţei ei. Catapeteasma sinagogii este îndepărtată, ca noi să putem vedea tainele lăuntrice ale religiei cu ochii descoperiţi ai minţii (potrivit II Corinteni 3, 14).
Apoi, chiar sutaşul mărturiseşte pe Fiul lui Dumnezeu pe care el L-a răstignit (potrivit Matei 27, 54; Luca 23, 47). O, inimi ale iudeilor mai tari decât pietrele ! Pietrele se despică, dar inimile lor sunt întărite. Judecătorul acuză, sutaşul crede, trădătorul prin moartea sa condamnă propria sa crimă (potrivit Matei 27, 5), stihiile se ascund, pământul se cutremură, mormintele se deschid, dar duritatea de nezdruncinat a iudeilor persistă deşi lumea este zguduită.
129. Dar femeile au stat, privind aceste lucruri (potrivit Marcu 15, 40-41; Luca 23, 49), şi maica Sa sta, nepăsătoare faţă de propria primejdie în râvna sa pentru credinţă. Dar Domnul, spânzurând pe cruce, a dispreţuit Propria primejdie şi a încredinţat-o pe maica Sa (ucenicului) cu afecţiune evlavioasă (potrivit Ioan 19, 26-27). Aceasta Ioan a descris-o cu folos cu multe cuvinte, căci alţii istoriseau că lumea era zguduită, cerul era acoperit de întuneric, şi soarele s-a ascuns (potrivit Matei 27, 45, 51; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45). Matei şi Marcu, care au relatat chestiunile omeneşti şi morale în mai mare amănunt, au adăugat: ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ?” (Psalmi 21, 1; Matei 27, 46; Marcu 15, 34), ca noi să putem crede că primirea de către Hristos a condiţiei omeneşti a continuat pe cruce.
Astfel Luca a afirmat în chip potrivit că iertarea era acordată tâlharului prin mijlocirea preoţească (potrivit Luca 23, 43), iar iertarea pentru iudeii care L-au prigonit a fost cerută prin acelaşi dar (potrivit Luca 23, 34).
130. Ioan care a pătruns tainele dumnezeieşti mai deplin, s-a ostenit nu fără pricină, astfel că el a vestit că cea care a dat naştere lui Dumnezeu a rămas fecioară. Astfel, doar el mi-a spus ceea ce alţii nu mi-au spus, cum, când (era) pe cruce, El S-a adresat maicii Sale, socotind de mai mare importanţă că Biruitorul pedepselor, Biruitorul diavolului, a împărţit îndatoririle evlaviei (potrivit Ioan 19, 26-27) decât că El a acordat Împărăţia Cerurilor. Căci dacă este o chestiune de conştiinţă că iertarea este dată de Domnul tâlharului, cu atât mai mult este că maica este cinstită de Fiul.
131. Nici nu poate fi socotit fără noimă că am scris (despre) iertarea tâlharului (potrivit Luca 23, 43) înainte de a Se adresa maicii Sale, căci nu este absurd dacă Cel care ,,au venit în lume să mântuiască pre cei păcătoşi” (I Timotei 1, 15), în scrierile mele, mai întâi a împlinit sarcina încredinţată Lui de a răscumpăra mântuirea unui păcătos. Apoi, El a spus: ,,Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei ?” (Matei 12, 48), deoarece El nu a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (potrivit Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32). Dar, acolo, din cauza prilejului, şi, aici, pe cruce, grijuliu cu maica Sa, El Se adresează ei, spunând: ,,Iată fiul tău” (Ioan 19, 26), şi către Ioan: ,,Iată mama ta” (Ioan 19, 27). Hristos a dat mărturie de pe cruce, şi Ioan, ca un martor vrednic al unui atât de mare Testator, a confirmat Testamentul Său. Un testament bun nu de bani, ci de viaţă, care este scris nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu (potrivit II Corinteni 3, 3). ,,Limba mea este trestia scriitorului ce scrie degrabă” (Psalmi 44, 2).
132. Dar nici Maria nu este mai prejos, ea care, ca aleasă Maica lui Hristos, a stat înaintea crucii (potrivit Ioan 19, 25) când apostolii au fugit (potrivit Matei 26, 56), şi cu ochi evlavioşi privea lung rănile Fiului ei, deoarece ea aştepta nu moartea Copilului ei, ci mântuirea lumii. Sau, poate, deoarece în moartea Fiului ei, ea recunoştea răscumpărarea lumii; Palatul Împăratului credea că ea, de asemenea, ar adăuga ceva la darul public prin propria ei moarte. Dar Iisus nu a avut nevoie de un ajutor pentru răscumpărarea tuturor, Cel care a spus: ,,Făcutu-m-am ca un om neajutorit, întru cei morţi slobod” (Psalmi 87, 4). Într-adevăr, El a primit compasiunea maicii Sale, dar nu a căutat ajutorul omului.
Apoi, noi avem pe Învăţătorul credinţei. Lectura învaţă că compasiunea maternă trebuie imitată, respectul fiilor trebuie urmat, astfel că mamele se oferă pe ele însele în primejdiile fiilor lor, şi pentru ele privaţiunea maternă este mai bogată decât suferinţa la durerea propriei lor morţi.
133. În acest fragment este întrebuinţată mărturia îmbelşugată a fecioriei Mariei. Fiindcă nici nu este o soţie lipsită de soţul ei, deoarece este scris: ,,Ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despărţească” (Matei 19, 6); dar cea care, datorită tainei, a împodobit căsătoria cu taine desăvârşite nu a avut nevoie de căsătorie. Sau, dacă noi urmărim chestiunile morale, curăţia este poruncită în mâhnire.
134. Încă este tainic că ea este încredinţată lui Ioan (potrivit Ioan 19, 27), un bărbat mai tânăr decât restul, pe care noi ar trebui să-l primim cu urechi ascuţite. Pentru că o legătură cu un bărbat tânăr şi frumuseţea tinereţii sunt primejdioase pentru femei, ca nu cumva, din întâmplare, cineva dornic de (a lua) exemplu şi neatent faţă de taină, dorind a prisosi în Hristos, s-o imite pe Maria după aparenţe, dar să n-o imite în bunăvoinţa ei, aşa cum mulţimea de femei acum aude în chip sărăcăcios, tot aşa abandonându-şi soţul bătrân să-şi permită unul mai tânăr.
Deci haideţi să învăţăm că aici este taina Bisericii care era mai înainte unită în aparenţă, nu în practică, cu un popor mai vechi, dar după ce ea a dat naştere Cuvântului şi l-a sădit în trupurile şi cugetele oamenilor prin credinţa crucii şi îngroparea Trupului Domnului, prin învăţătura lui Dumnezeu a ales tovărăşia unui neam mai tânăr.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
