Talcuiri la Noul Testament (XCVI)
Tâlcuiri la Noul Testament
Comentarii la Evanghelia după Luca
de Sfântul Ambrozie al Milanului (XCVI)
160. Astfel, noi trebuie să Te căutăm nu deasupra pământului, nici pe pământ, nici potrivit trupului, dacă dorim să Te găsim, căci ,,de am şi ştiut pre Hristos după trup, dar de acum nu-l mai ştim” (II Corinteni 5, 16). Deci Ştefan, care Te-a văzut stând de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-56), nu Te-a căutat pe pământ; dar Maria, care Te-a căutat pe pământ, nu Te-a putut atinge (potrivit Ioan 20, 17).
Ştefan Te-a atins, deoarece el S-a uitat după Tine în Cer; Ştefan Te-a văzut, deşi (erai) absent, între iudei. Maria nu Te-a văzut, deşi (erai) prezent, între îngeri. Dar evanghelistul însuşi ne-a spus de ce femeia nu Te-a putut atinge, zicând că atunci când ea Te-a văzut, ea nu ştia că eşti Tu. De aceea, tu ai: ,,S-a întors înapoi, şi a văzut pre Iisus stând, şi nu ştia că Iisus este” (Ioan 20, 14). În mod potrivit, cea care nu L-a putut vedea, nu L-a putut atinge, căci cel care vede, atinge.
161. Prin urmare, Sfânta Scriptură deosebeşte ce stă între o Marie şi cealaltă. Una a fugit să-L vadă pe Iisus (potrivit Matei 28, 8), cealaltă s-a întors înapoi (potrivit Ioan 20, 14); una este întâmpinată (potrivit Matei 28, 9), cealaltă este mustrată (potrivit Ioan 20, 15). Deci, astfel tu ai: ,,Zis-au ei Iisus: femeie” (Ioan 20, 15). Cea care nu crede este o femeie şi încă descrisă prin menţionarea genului fizic, fiindcă cea care crede aleargă către un ,,bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), acum lipsind menţionarea vârstei, genului, instabilităţii tinereţii, limbuţiei vârstei înaintate.
Astfel, Iisus spune: ,,Femeie, ce plângi ?” (Ioan 20, 15). Ca şi cum El ar spune: ,,Dumnezeu nu cere doar lacrimi, ci credinţă”. Lacrimile sunt bune dacă tu Îl cunoşti pe Hristos. ,,Pre cine cauţi ?” (Ioan 20, 15), spune El. Dar El a adăugat în chip potrivit: ,,Pre cine”, nu fiindcă El este nesigur pe cine caută ea, ci pentru că femeia nu-L cunoaşte pe Cel pe care-l caută, deoarece ea nu-L caută pe Hristos despre care ea crede că a fost furat. Hristos este prezent; de ce este El căutat ? Astfel, Cel care este căutat nu este cunoscut atunci când El nu este recunoscut, cu toate că El este văzut (potrivit Ioan 20, 13-15).
162. Deci ea L-a văzut pe Hristos şi L-a luat drept grădinarul, căci tu ai: ,,Iar ea părându-i-se că este grădinarul, a zis lui: Doamne, de l-ai luat tu pre el, spune-mi mie unde l-ai pus pre dânsul, şi eu voiu lua pre el” (Ioan 20, 15). Cu toate că nesigură în credinţă, însă nu şovăielnică în cuvânt; deşi ea L-a luat drept grădinarul, ea L-a descris ca Fiul lui Dumnezeu; deşi ea nu crede încă, năzuieşte să creadă; căci Cel care S-a sculat a luat trupul (cu El). Astfel, o greşeală de iertat a femeii, care, cu toate că ea nu ar fi trebuit să se îndoiască că trupul lui Hristos a fost luat prin slava Învierii, tânjeşte să fie învăţată de Hristos. Şi deja devotată, ea făgăduieşte credinţa ei, astfel încât ea deja îl ia de pe pământ şi îl caută de-a dreapta lui Dumnezeu.
163. Apoi, după aceste cuvinte, ea nu este numită ,,femeie” (Ioan 20, 15), ci acum ,,Maria” (Ioan 20, 16), fiindcă unul este un nume comun pentru o mulţime, dar celălalt este special pentru o ucenică a lui Hristos. Şi ea este trimisă ca un sol către ucenici (potrivit Ioan 20, 17), deşi nu încă o martoră a credinţei desăvârşite. Dar ei îi este interzis să atingă (potrivit Ioan 20, 17), deoarece ea nu a primit încă, precum Pavel, plinirea dumnezeirii pentru a vieţui în Hristos trupeşte (potrivit Coloseni 2, 9); ea nu s-a lepădat încă de înşelarea lumii, de nesiguranţa trupului; ea nu a trăit încă viaţa lui Hristos.
Deci, această femeie nici nu I Se închină Domnului, nici nu-I cuprinde picioarele (potrivit Ioan 20, 9, 11), aşa cum a făcut cealaltă Marie (potrivit Matei 28, 9), în care nu atât de mult ascultarea trupească pe cât milostivirea credinţei desăvârşite este descrisă, fiindcă ea crede că Hristos este atât Dumnezeu, cât şi om, căci este Dumnezeu Cel care este închinat, este om Cel care este cuprins.
164. Deci Domnul nu Se eschivează de la a fi atins de o femeie, El ale cărui picioare Maria le-a uns de asemenea cu mir, nici nu Se fereşte de atingerea ei (potrivit Luca 7, 38; Ioan 12, 3), ci învaţă progresul, deoarece nu toţi Îl pot atinge pe Hristos cel Înviat pe care ei L-au atins când El zăbovea în această viaţă în trup. Cel care doreşte să-L atingă pe Hristos omoară mădularele sale, şi asemenea celui care va învia din nou se îmbracă în milostivirile îndurărilor (potrivit Coloseni 3, 12), şi nu ezită să lepede lucrurile lumeşti.
165. Ce este atunci: ,,Nu te atinge de mine” (Ioan 20, 17) ? Nu întinde mâna către lucruri mai mari, ci mergi la fraţii Mei (potrivit Ioan 20, 17), adică, la cei desăvârşiţi: ,,Că oricine va face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela este fratele meu şi sora şi mama mea” (Matei 12, 50) –, deoarece Învierea nu poate fi pricepută cu uşurinţă, decât de cei mai desăvârşiţi; privilegiul este rezervat pentru cei mai fermi în credinţă, dar ,,femeii să înveţe (în Biserică) nu dau voie” (I Timotei 2, 12): ,,Acasă să-şi întrebe pre bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35). Prin urmare, ea este trimisă la bărbaţii casei ei care au primit învăţăturile şi poruncile.
166. Nici nu se scapă din vedere a remarca că anumiţi învăţaţi au înţeles acest fragment ca însemnând că Hristos nu era dornic să fie atins (potrivit Ioan 20, 17) deoarece El nu primise încă asemănarea Sa, ca şi cum ea nu trebuia totuşi să-L atingă pe Cel care Se încredinţase Tatălui Său (potrivit Luca 23, 46).
167. ,,Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). El a făcut deosebire în mod potrivit, deoarece El grăia unei femei, fiindcă nu există o natură comună între noi şi Hristos, în afară de condiţia umană. Pentru El Tată prin propria Sa naştere, pentru noi prin înfiere de bunăvoie; pentru El prin fire, pentru noi prin har; pentru El Dumnezeu prin unitatea tainei, pentru noi prin putere cerească.
168. Cineva spune: ,,Atunci, cum de Toma, când el încă nu credea, L-a atins pe Hristos ?” (potrivit Ioan 20, 27). Dar el pare să se fi îndoit nu de Învierea Domnului, ci de natura Învierii, şi prin atingerea sa (el) trebuie să mă înveţe precum a învăţat şi Pavel: ,,Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 53), ca cel necredincios să poată crede şi cel şovăitor să fie incapabil să ezite, căci noi credem mai uşor în ceea ce vedem. Apoi, Toma are pricină să se minuneze, când, în timp ce toate uşile erau închise, el a văzut că un trup a intrat prin pereţi inaccesibili trupurilor (potrivit Ioan 20, 26), structura lor nevătămată; prin urmare, o minune că o natură materială s-a întrupat într-un trup impenetrabil, cu o intrare nevăzută, un aspect văzut, uşor de atins, dar dificil de înţeles.
169. Apoi, ucenicii, fiind tulburaţi, credeau că vedeau un duh, astfel că Domnul, pentru a ne arăta manifestarea Învierii, a spus: ,,Pipăiţi-mă şi vedeţi; că duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pre mine având” (Luca 24, 39). Astfel, nu prin natura imaterială, ci prin asemănarea unei Învieri trupeşti, El a trecut de fapt prin cele închise şi inaccesibile. Căci ceea ce este atins este un trup, ceea ce este pipăit este un trup; deci noi ne sculăm în trup, deoarece ,,seamănă-se trup sufletesc; scula-se-va trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44); dar unul este fin, celălalt gros, dat fiind că (este) încă tare cu natura întinărilor pământeşti.
170. Căci cum (să) nu (fie) un trup, care a păstrat semnele rănilor (potrivit Luca 24, 40; Ioan 20, 20), urmele cicatricilor, pe care Domnul le-a oferit spre a fi pipăite (potrivit Luca 24, 39; Ioan 20, 26) ? Prin aceasta El nu numai întăreşte credinţa, ci şi învăpăiază evlavia, deoarece El a arătat rănile primite de dragul nostru înaintea Cerului şi a refuzat să le îndepărteze, ca să arate lui Dumnezeu Tatăl Său preţul libertăţii noastre. Tatăl şade cu acest Unul de-a dreapta Sa (potrivit Efeseni 1, 20), îmbrăţişând trofeele mântuirii noastre, şi acolo cununa cicatricii Lui ne-a arătat nouă astfel de mărturii.
171. Şi de vreme ce cuvintele noastre au ajuns în acest punct, haideţi să ne gândim cu ce har, potrivit lui Ioan, au crezut apostolii care erau bucuroşi (potrivit Ioan 20, 20), şi, potrivit lui Luca, au fost mustraţi ca necrezând (potrivit Luca 24, 38); acolo, au primit Sfântul Duh (potrivit Ioan 20, 22), aici, li s-a poruncit să stea în Ierusalim până când ei erau îmbrăcaţi cu putere de sus (potrivit Luca 24, 49). Şi mi se pare că apostolul a ajuns la urmările mai mari şi mai înalte, aici, cu toate că apropiate de cele omeneşti; unul a utilizat un curs istoric, celălalt o scurtătură, deoarece nu ne putem îndoi de el care a stat mărturie pentru evenimentele la care el însuşi a fost prezent, şi ,,adevărată este mărturisirea lui” (Ioan 19, 35; 21, 24; III Ioan 1, 12).
Mai mult de atât, este adevărat că suspiciunea nepăsării sau necinstea a fost de asemenea îndepărtată de la cel care s-a învrednicit să fie un evanghelist. Prin urmare, noi credem că ambele sunt adevărate, nedespărţite nici de felurimea spuselor, nici de diferenţa personajelor. Căci chiar dacă Luca avea să spună că ei nu au crezut la început (potrivit Luca 24, 37), el arată că ei au crezut după aceea (potrivit Luca 24, 52). Şi dacă noi avem în vedere primele spuse, ele sunt opuse; dacă (avem în vedere pe) cele ulterioare, este sigur că ele sunt în acord.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
