Talcuiri la Vechiul Testament. Cuvant la vedenia profetului Iezechiil (II)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Cuvânt la vedenia profetului Iezechiil (I)
Explicare a sensului vedeniei profetului Iezechiil, în care
pe cele patru fiinţe vii este asemănarea unui tron, iar pe
asemănarea tronului este o asemănare ca un chip de om
de Nicolae Cabasila
1. Toată profeţia, vederea şi vedenia au fost icoane ale venirii Mântuitorului; şi toată Scriptura veche se raportează la aceasta ca la un scop. Fiindcă toată Scriptura se spune că a fost primită din pricina mântuirii oamenilor. Dar mântuirea oamenilor este numai Hristos Însuşi; căci mântuirea din iudei este, zicea Domnul (Ioan 4, 22) numindu-Se mântuire pe Sine Însuşi. Fiindcă El Singur i-a mântuit pe toţi: pe cei mai vechi decât venirea Lui prin prefigurarea şi icoanele Lui Însuşi, iar pe cei mai noi fiind prezent şi curăţindu-i El Însuşi. Nu sol, nici Înger, ci Însuşi Domnul i-au mântuit pre ei, a spus cineva din cei ce au trăit în Legea Veche (Isaia 63, 9). Că văzură ochii mei mântuirea ta, a zis Simeon când L-a văzut pe Domnul (Luca 2, 30).
Şi, în general, peste tot în Scriptură Hristos se numeşte mântuitor (Luca 2, 30; Faptele Apostolilor 28, 28; Efeseni 6, 17) şi mântuire (Faptele Apostolilor 4, 12; 13, 47; Efeseni 2, 10; 5, 9 etc). Iar Domnul zice: Cercaţi scripturile, că vouă vi se pare întru dânsele a avea viaţă veşnică (Ioan 5, 39), numind viaţă veşnică cunoaşterea Lui. Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3), zice Domnul Tatălui Său. Astfel încât din acestea devine evident că toată Scriptura s-a scris din pricina venirii Mântuitorului. Proorociile ei Îl profeţeau numai pe Acela.
Acest lucru l-a arătat Domnul, căci zice: Toţi proorocii şi legea până la Ioan au proorocit (Matei 11, 13), arătând că temă a profeţilor este El Însuşi. Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Iar vederile şi vedeniile profeţilor zugrăveau în chip mai desăvârşit Întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El prin credinţă.
Cu nimic mai prejos decât acestea L-a arătat pe Mântuitorul venind la oameni, dar şi alergarea apostolilor pentru Evanghelie şi puterea vestirii/propovăduirii lor, vederea lui Iezechiil, pe care a văzut-o pe vremea robiei împăratului Ioachim la râul Hovar (Iezechiil 1, 1). Fiindcă în ea a fost iniţiat în aproape toate cele privitoare la Mântuitorul. Iar acest lucru este evident pentru cei ce parcurg în parte cele ce au fost văzute [de acela].
2. Şi a fost în anul al treizecilea în luna a patra, în ziua a cincea a lunii, eram eu în mijlocul robiei la râul Hovar şi s-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu. În ziua a cincea a lunii, acesta era anul al cincilea al robiei împăratului Ioachim (Iezechiil 1, 1-2). Aşadar toată această vedere l-a învăţat pe profet iconomia Mântuitorului. Prin aceea că a văzut-o în mijlocul robiei arăta că Acela care vine a venit să desfiinţeze robia oamenilor şi, potrivit celei spuse de profetul, a propovădui robilor iertare (Isaia 61, 1; Luca 4, 18). Timpul robiei, în care profetul a văzut acestea, este o icoană a vremilor în care este venit Mântuitorul la oamenii care erau încă robi. Căci era anul al cincilea, iar pe oamenii care de 5505 ani rătăceau departe de patrie şi erau robi răutăţii, Domnul i-a eliberat făcându-Se om împreună cu ei şi le-a dat vechea lor cetate.
Astfel încât robia evreilor este o icoană a robiei comune a oamenilor, iar timpul ei, o icoană a timpului acesteia. La râu, pentru că în apă [botez] am găsit libertatea. S-au deschis cerurile, pentru că atunci cei din ceruri vor avea comuniune cu oamenii, iar oamenii vor moşteni Ierusalimul de sus. Pentru că Cel ce vine va înnoi prin Sine Însuşi căile: atât pe cele de la îngeri la noi, cât şi pe cea de la noi la aceia; pe una coborând prin trup, iar pe alta urcând iarăşi în slavă împreună cu trupul luat/asumat. De aceea s-au deschis cerurile pentru icoanele venirii Mântuitorului. Căci Mântuitorul va desfiinţa zidul din mijloc (Efeseni 2, 14) şi nu va mai fi nimic între Dumnezeu şi noi.
3. S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil feciorul lui Vuzi Preotul, în pământul haldeilor la râul Hovar, şi a fost preste mine mâna Domnului. Şi am văzut (Iezechiil 1, 3-4). Însuşi Domnul S-a arătat pe Sine profetului potrivit făgăduinţei pe care a făcut-o celor ce-L iubesc pe El; căci după ce zice: Cela ce mă iubeşte pre mine, iubi-se-va de Tatăl meu, şi eu îl voiu iubi pre el (Ioan 14, 21), a adăugat: Şi mă voiu arăta lui. De aceea, zice: S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil …, şi a fost preste mine mâna Domnului, lucruri care arătau pe Mântuitorul, care este atât Cuvânt, cât şi Putere a Tatălui (Ioan 1, 1; I Corinteni 1, 18). Fiindcă prin El a făcut toate (Ioan 1, 3), şi de aceea este numit mână a Domnului (Rut 1, 13; I Împăraţi 5, 3-6), braţ (Ieşirea 6, 1-6), dreaptă (Psalmi 43, 3) şi cele asemănătoare.
4. Şi iată un vânt/duh [pneuma] ridicându-se ieşea despre miazănoapte, şi un nor mare într-însul, şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor, şi în mijlocul lui ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul (Iezechiil 1, 4). A venit, zice, un duh şi a pus în mişcare ceea ce s-a văzut, pentru că despre Mântuitorul se spune: Ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este (Matei 1, 20). Despre miazănoapte, fiindcă venea de la dreapta Tatălui, care se numeşte Răsărit (Luca 1, 78; Psalmi 67, 34). Căci dacă despre Dumnezeu şi Tatăl se spune că şade spre răsărit (Psalmi 67, 34) şi se uită spre apus şi priveşte spre cele smerite (Psalmi 112, 5), atunci partea dinspre miazănoapte va fi înţeleasă astfel drept cea din dreapta Lui.
Şi un nor mare într-însul. Sfântul Duh cel arătat de multe ori de Scriptură printr-un nor (Ieşirea 13, 21 şi urm.), Cel care, după ce a creat acel sfânt trup în pântecele sfintei fecioare, a fost prezent un timp în chip nearătat în Mântuitorul până în ziua arătării Lui, după care a fost prezent mai arătat, când L-a preaslăvit prin fapte cuvenite lui Dumnezeu. De aceea în jurul a ceea ce apărea Se vedea acum ca un vânt, acum ca un nor. Şi un nor mare din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi lumina şi focul care arunca raze strălucitoare. Şi în mijlocul lui ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul, lucru ce arăta trupul Mântuitorului, care în el însuşi este strălucitor, curat şi demn de Unul-Născut. Iar ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul este dumnezeirea ascunsă în El ca om.
5. Şi în mijloc ca o asemănare de patru hiare, şi aceasta este vederea lor, asemănare de om într-însele. Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una. Şi fluierele picioarelor lor drepte, şi picioarele lor cu pene, şi scântei ca arama ce luceşte (Iezechiil 1, 5-7). Şi în mijloc[ul norului] ca o asemănare de patru hiare sunt vestitorii/propovăduitorii Evangheliei, care poartă numele Mântuitorului înaintea neamurilor şi împăraţilor (Marcu 13, 9). Căci El S-a arătat profetului şezând pe ele, lucra care se va face vădit în continuare. Patru, fiindcă au ieşit la vestire/propovăduire în toată lumea locuită. În mijlocul norului, pentru că erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aripile arătau Duhul înţelepciunii care, fiind de faţă, le făcea repede alergarea Evangheliei.
Patru pentru că în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4). Apoi şi pentru că patru au fost cele pe care le grăiau despre Mântuitorul şi au fost arătate de feţele hiarelor, despre care vom vorbi îndată. Fluierele picioarelor lor erau drepte din pricina rectitudinii şi adevărului dogmelor, precum şi pentru că aceştia nu au obosit, nici nu au slăbit din intensitatea propovăduirii, deşi multe lucruri triste veneau peste ei. Apoi şi pentru că aveau o purtare liberă. Căci nu au ajuns robi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28).
Picioarele le erau înaripate fiindcă în scurt timp au cutreierat toată lumea şi pentru că în alergarea lor au avut nevoie de puţine lucruri pământeşti, aripile harului făcându-i uşori şi fiindu-le de ajuns la alergarea lor. Dar scânteile lor nu erau nici ca o lucire, nici ca un foc, ci ca ale unei arame ce luceşte; căci potrivit cuvântului (potrivit Ioan 1, 8) nu erau ei Lumina, ci doar martori ai Luminii.
6. Şi uşoare aripile lor. Şi mână de om sub aripile lor de câte patru părţile lor. Şi feţele lor şi aripile acelor patru ţinându-se una de alta, şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla (Iezechiil 1, 7-9). Aripile hiarelor erau uşoare, mai întâi, din pricina repeziciunii întinderii vestirii/propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei nu avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli nu au introdus nimic aspru, nici greu; că poruncile Lui nu sunt grele, că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 30).
Iar mâna omenească de sub aripile animalelor arăta că puterea omenească nu numai că nu contribuia cu nimic la desăvârşirea alergării, ci era acoperită de puterea dumnezeiască, astfel încât prin înţelepciunea Duhului şi suprafirescul faptelor lor apostolii păreau a nu fi oameni. Căci cei din jurul lui Pavel şi Varnava le părea păgânilor a fi nişte zei (Faptele Apostolilor 14, 11) şi toţi luau aminte la ceilalţi apostoli ca la unii mai mult decât nişte oameni. Aripile care se atingeau una de alta sugerau mai întâi faptul că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas – nu în două, cum i se părea lui Nestorie – s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie.
În al doilea rând, că vesteau/propovăduiau şi îi învăţau pe oameni pacea. Fiindcă ei vesteau/propovăduiau împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, căci ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului lui (Romani 5, 10), iar pe oameni îi învăţau să ţină pacea cu ei înşişi şi unii cu alţii; căci zice [Pavel]: Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Dumnezeu (Evrei 12, 14). Fiindcă aceste cuvinte introduc o dublă pace: cea din noi înşine şi cea cu ceilalţi oameni, precum a poruncit Mântuitorul: Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi (Marcu 9, 50). Prin aceea că a spus: Pacea să urmaţi învaţă pacea unii cu alţii, iar prin şi
sfinţenia pe cea din noi înşine. Căci sfinţenia vrea să arate viaţa curată, cuminte şi sfântă, care este pacea sufletului, atunci când cele rele nu se răzvrătesc împotriva celor mai bune.
În al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inimă şi un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi creştinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 32). Iar în al patrulea rând, pentru că lucrul vestit/propovăduit de ei era unul şi simplu, întrucât este Dumnezeu. Nu se întorceau când umblau ele, pentru că ei nu ofereau vrăjmaşilor spatele, nici răutatea nu a putut să-i facă să se întoarcă înapoi, ci fiecare în preajma feţei sale umbla.
Viziunea Proorocilor Iezechiil şi Avacum, icoană provenită din Mânăstirea Poganovo, Sofia, Galeria Naţională de Artă
7. Şi asemănarea feţelor lor faţă de om, şi faţă de leu din dreapta celor patru, şi faţă de viţel din stânga celor patru, şi faţă de vultur la cele patru. Şi aripile lor întinse deasupra celor patru, la fiecare două aripi erau împreunate una cu alta, şi două acopereau deasupra trupului lor. Şi fiecare mergea în preajma feţei sale, şi ori încotro mergea vântul/duhul, mergeau şi ele, şi nu întorceau (Iezechiil 1, 10-12). Feţele hiarelor vor să arate cuvintele/raţiunile privitoare la Mântuitorul. Prin urmare, capul arată mintea, fiindcă ea se numeşte parte conducătoare, iar pe conducător Scriptura îl numeşte cap, după cum stă scris: Va lua Domnul de la Israil capul şi coada (Isaia 9, 14), adică pe stăpânitor şi pe stăpânit. Precum şi deoarece capul este un instrument al minţii, iar de multe ori plecând de la instrumente Scriptura numeşte lucrurile făcute de acestea. Aşa a spus David: Cel ce cerci inimile şi rărunchii (Psalmi 7, 10) arătând partea irascibilă şi poftitoare a sufletului.
Faţa însă, partea arătată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns; deoarece cuvântul este o formă a raţiunii, fiindcă îl întipăreşte cumva prin sunete şi devine o figură şi o înfăţişare a lui. Prin urmare, feţele hiarelor par să sugereze cuvintele apostolilor despre Mântuitorul. Fiindcă ei spuneau despre El cele pe care le ştiau, dar ştiau ceea ce li se cuvenea să ştie despre El. Şi li se cuvenea să ştie despre Domnul că era om, iar acest lucru îl arăta faţa de om; că era cel aşteptat din sămânţa lui David (Ioan 7, 42) să vină pentru eliberarea oamenilor, şi acest lucru îl arăta leul, căci zice [Scriptura]: Pui de leu Iuda, din vlăstare fiul meu te-ai înălţat (Facerea 49, 9); dar şi că, fiind împărat, este mai presus decât toţi împăraţii pământeşti, lucru pe care-l arăta în enigmă faţa de vultur – şi pentru că vulturul vede mai ager decât toate fiinţele vii, el arăta pe drept cuvânt totodată înţelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, fiindcă teologii spun că numele Dumnezeu [Theos] a fost luat de la a vedea [theasthai][1] –; dar şi că, fiind preot (Evrei 7, 15), S-a făcut jertfă, aducându-Se jertfă El Însuşi pe Sine Însuşi şi curăţind prin sângele Lui păcatele lumii, lucru pe care îl arăta viţelul.
Aşadar mintea apostolilor Îl cunoştea pe Domnul cum era, lucru pe care îl poartă, cred, cuvântul pe care l-a fericitul Pavel: Iar noi avem mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Iar limba lor, îmbrăcând prin cuvinte mintea într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere aveau ei despre Mântuitorul. De aceea feţele hiarelor l-au învăţat pe profet [Iezechiil] cuvintele apostolilor despre Mântuitorul. Iar cele două aripi care acopereau trupurile fiecărei hiare arătau ceea ce spuneam, şi anume că apostolii au părut celor răi mai presus decât firea omenească, întrucât puterea dumnezeiască acoperă neputinţa omenească. Ori încotro mergea vântul/duhul, mergeau şi ele, pentru că erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu (Romani 8, 14).
[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 189; Patrologia Græca 32, 693C-696A; Sfântul Grigorie al Nyssei, Patrologia Græca 45, 124-125; Patrologia Græca 46, 373D.
