Talcuiri la Vechiul Testament. Cuvant la vedenia profetului Iezechiil (III)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Cuvânt la vedenia profetului Iezechiil (II)
Explicare a sensului vedeniei profetului Iezechiil, în care
pe cele patru fiinţe vii este asemănarea unui tron, iar pe
asemănarea tronului este o asemănare ca un chip de om
de Nicolae Cabasila
8. Şi în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, şi ca o vedere de făclii învârtindu-se în mijlocul hiarelor, şi lumină de foc, şi din foc ieşea ca un fulger. Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger (Iezechiil 1, 13-14). Lucrul apostolilor a fost să aprindă focul pe care a venit să-l arunce pe pământ Domnul (potrivit Luca 12, 49). De aceea în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, fiindcă acel foc nu era stricăcios, nici nu dispărea, ci dădea viaţă şi lumină. Iar faptul că era ca o vedere de făclii învârtindu-se în mijlocul hiarelor, şi lumină de foc, şi din foc ieşea ca un fulger. Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger arăta negreşit despre apostoli că au cutreierat repede tot pământul vestind cuvântul; căci ei nu au oferit nicăieri spatele potrivnicilor lor.
9. Şi am văzut, şi iată o roată era pre pământ, care se ţinea de cele patru hiare. Şi chipul roatelor şi făptura lor în chipul Tarsisului, şi asemănarea acelor patru, şi chipul lor şi făptura lor era ca şi cum ar fi roată în roată. Spre patru părţi ale sale mergeau, şi nu se învârteau când mergeau ele. Nici aveau ele spate (Iezechiil 1, 15-18). Adăugarea roţilor arată uşoara alergare a vestirii/propovăduirii şi sugerează totodată forma cuvintelor apostolilor. Pentru că unele vesteau/propovăduiau despre Hristos cele cuvenite lui Dumnezeu, iar altele pe cele omeneşti, atât lucrarea dumnezeiască, cât şi cea omenească.
Şi pe lângă aceste cuvinte ele prefigurau şi mişcarea vestirii/propovăduirii lor; căci mişcarea roţilor era şi în cerc şi în linie dreaptă. Cea în linie dreaptă arăta lucrarea omenească, una care prin definiţie are un început şi un sfârşit, iar cea în cerc arăta lucrarea dumnezeiască. Căci cercul are multe icoane dumnezeieşti, atât pentru că este unic între toate figurile geometrice, cât şi pentru că înclină spre el însuşi, ca şi mintea, precum şi deoarece din pricina lui cilindrul este cel mai repede şi atinge solul numai cu o singură linie dreaptă. Pentru că simultaneitatea şi atemporalitatea aparţin numai lui Dumnezeu, iar ceea ce este cel mai rapid şi în puţin timp este mai aproape de Dumnezeu. Şi iarăşi: ceea ce este cu totul mai presus de materie este dumnezeiesc, iar ceea ce este în cea mai mare parte a lui mai presus de pământ este cel mai aproape de cele dumnezeieşti.
Şi asemănarea acelor patru [roţi], adică între ele era o asemănare atât de mare, încât cele patru erau o singură roată. Şi am văzut – zice –, şi iată o roată era pre pământ. Peste tot lucrul vestit/propovăduit este unul, asemănătorul şi unitatea prin aceeaşi inspiraţie şi pace, şi ca atare Dumnezeu, lucru pe care l-a arătat şi în continuare zicând: Şi chipul lor şi făptura lor, adică mişcarea lor care era ca şi cum ar fi roată în roată. Cu alte cuvinte, era o singură mişcare a roţilor, ca a unor roţi care au acelaşi centru rotite fiind de un singur ax. Fiindcă aceasta înseamnă ca şi cum ar fi roată în roată. Spre patru părţi ale sale mergeau, pentru că la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4).
10. Şi înălţime era la dânsele, şi le-am văzut pre ele, şi spatele acelor patru erau pline de ochi împrejur. Şi când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele. Şi oriunde era norul, acolo era şi vântul de mergea, şi mergeau şi hiarele, şi roatele se ridicau cu dânsele, pentru că duh de viaţă era în roate (Iezechiil 1, 18-20). Şi înălţime era la dânsele, din pricina măreţiei a ceea ce era vestit/propovăduit, pentru că ei vesteau/propovăduiau pe Cel Preaînalt. Dar pentru că faţă de oamenii foarte nesimţitori şi nerecunoscători era nevoie uneori şi de pedepse şi lovituri, ca faţă de Anania (Faptele Apostolilor 6, 1), de aceea erau şi înfricoşători. Şi spatele acelor patru erau pline de ochi împrejur, fiindcă ei ştiau cele dinainte şi dinapoi. Iar Zaharia numeşte darurile Duhului ochii Domnului, care privesc preste tot pământul (Zaharia 4, 10). Toate cele văzute, şi hiarele, şi roţile, sugerau o singură alergare a Evangheliei păcii (Efeseni 6, 15), de aceea ei au avut o singură alergare. Şi când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele. Pentru că una era ceea ce le punea în mişcare: Duhul Sfânt, pe care l-a arătat zicând că duh de viaţă era în roate.
Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului,
şi asemănare de scaun pre dânsul, şi preste asemănarea scaunului,
asemănare ca un chip de om deasupra (Iezechiil 1, 26)
Viziunea proorocului Iezechiil la râul Hovar, cea de-a doua
jumătate a secolului XVI, Moscova, Kremlin, Mânăstirea Solovki
11. Şi asemănare preste capul hiarelor ca o întărire ca vederea cristalului, şi întinsă preste aripile lor deasupra. Şi sub întăritură aripile lor întinse bătând una spre alta, fiecare cu două împreunate îşi acoperea trupurile sale. Şi am auzit glasul aripilor lor, când zburau, ca un glas de ape multe, [ca glasul Dumnezeului Şadai] (Iezechiil 1, 22-24). Întărirea însemnează că Acela care şedea este Dumnezeu, cerul cerului Domnului; iar pământul l-au dat fiilor oamenilor (Psalmi 113, 24). Cristalul şi sapfirul sunt sugestii tainice ale lui Hristos, care este numit de Scriptură piatră în capul unghiului (I Petru 2, 6), dar cristalul arată ceea ce este arătat şi făcut cunoscut oamenilor, dar şi că ceea ce se arată nu este uşor sesizabil, ca să nu fie uşor de dispreţuit; iar sapfirul arată ce este adânc, de negrăit şi de nepătruns pentru oameni. Iar feţele hiarelor atât se arătau, cât şi erau acoperite de aripi. Căci întrucât Fiul lui Dumnezeu a fost împreună cu noi şi a fost om, a murit şi a înviat, El a fost arătat, dar modul cum anume s-au făcut toate acestea este ascuns şi învăluit şi mai presus de ce pot şti oamenii. De aceea, feţele hiarelor, care sugerau cuvintele lor despre Mântuitorul, atât se arătau, cât şi erau acoperite de aripi, dar glasul aripilor era ca un glas de ape multe. Căci de multe ori Sfântul Duh este numit de Scriptură apă şi mult din pricina dumnezeirii, pentru că ea ţine şi cuprinde toate şi nu are lipsă de nimic; ceea ce a arătat în continuare zicând: Ca glasul Dumnezeului Şadai, ca glasul Dumnezeului Puternic. Iar acest lucru este deopotrivă cu mult şi nelipsit de nimic.
12. Când mergeau ele, glasul cuvântului era ca un glas de tabără, şi când stau ele, încetau aripile lor. Şi iată glas era deasupra întăriturii ce era preste capul lor, când stau ele, se lăsau aripile lor. Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului, şi asemănare de scaun pre dânsul (Iezechiil 1, 24-26). Glasul cuvântului Mântuitorului către hiare sugera glasul de pe urmă pe care Acesta l-a lăsat apostolilor, atunci când S-a urcat la Tatăl: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea (Marcu 16, 15); acesta nu numai că i-a pus atunci în mişcare spre alergarea aceea şi lupta cea bună (I Timotei 6, 12), dar conlucra şi la Evanghelie şi desăvârşea alergarea lor, fiind rostit de Domnul o dată pentru totdeauna, dar fiind pururea lucrător prin puterea celui grăit, ca glasul creator şi desăvârşitor al lui Dumnezeu care a zis: Să răsară pământul iarbă verde (Facerea 1, 11) şi: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii (Facerea 1, 20). În cazul în care ar fi un glas al Cuvântului, arată încă şi Numele mântuitor al Domnului, nume care era auzit rostit necontenit în propovăduire de apostolii care chemau pururea pe Domnul; căci învăţau, făceau minuni şi celelalte având în gură pe Hristos.
Strigând acest Nume, au făcut experienţa multor lucruri triste, ca să se convingă să nu-l mai spună. Căci li s-a poruncit ca mai mult să nu grăiască în numele acesta nici unuia din oameni (Faptele Apostolilor 4, 17), dar ei îl strigau încă mai mult. Iar Numele Mântuitorului era pentru ei şi o tămăduire a rănilor lor şi ţinea locul tuturor celor bune de pe pământ. De aceea profetul spune că mergând ele [hiarele], adică apostolii în alergarea Evangheliei, auzeau glasul Cuvântului ca un glas de tabără, pentru că era minunat şi propriu pentru măreţia Cuvântului. Apoi şi pentru că toate cele dumnezeieşti, deşi în ele însele sunt foarte luminoase, sunt totuşi întunecoase şi de nerecunoscut pentru oameni, lucruri care amândouă se întâmplă cu glasul gloatei. Fiindcă acesta este atât mare, cât şi foarte puţin cunoscut, pentru că nu are măsură comună pentru auz din pricina diversităţii pestriţe şi a faptului că este alcătuit din glasuri diferite.
Iar hiarele apăreau de multe ori oprindu-se. Mai întâi, ca să arate că sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi ca să arate soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi intenţia şi tensiunea apostolilor. Fiindcă aceştia nu erau uşuratici, nici nu i-au clătinat valurile răutăţii. Dar şi pentru că mişcării trebuia să-i urmeze şi repausul, ca alergarea să nu li se pară a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Căci nu a fost zadarnică alergarea apostolilor, nici nu au propovăduit în zadar, ci fericitul Luca numără atâţia şi atâţia pe cei care au crezut în Domnul (Faptele Apostolilor 2, 41).
Mişcarea arăta încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare. Fiindcă oprirea poartă în ea o icoană despre adevărata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu. Şi când stau ele, încetau aripile lor, aceasta arătând că mişcarea hiarelor vine de la aripi. Căci puterea apostolilor vine numai de la Duhul Domnului, fiindcă ei îşi făceau cuvintele nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti (I Corinteni 2, 4); în Faptele Apostolilor, [Petru] spune: Ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie am fi făcut pre acesta să umble ? (Faptele Apostolilor 3, 12); iar fericitul Pavel, spunând cele pe care le-a realizat în propovăduire, adăuga: Însă nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine (I Corinteni 15, 10) şi: Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13).
Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului. Căci uitându-se, vede mai întâi ca o piatră de cristal, iar în al doilea rând ca vederea pietrei sapfirului. Pentru că legea cunoaşterii omeneşti merge de la cele mai clare şi mai cunoscute despre Dumnezeu spre cele mai profunde. Şi asemănare de scaun pre dânsul, pe care L-a văzut în icoană pe Mântuitorul. Căci ajungem mai aproape de Dumnezeu atunci când contemplăm, pe cât este cu putinţă, cunoaşterea Lui ascunsă; fiindcă faptul de a fi mai presus de cunoaşterea omenească este cuvenit mai mult lui Dumnezeu. De aceea sapfirul a fost văzut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el.
13. Şi preste asemănarea scaunului, asemănare ca un chip de om deasupra. Şi am văzut ca o vedere de chihribar, şi ca o închipuire de foc dinlăuntrul lui împrejur, de la vederea mijlocului şi în sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc, şi lucirea lui împrejur. Ca vederea curcubeului când este pre nori în zi de ploaie; aşa era vederea lucirii primprejur. Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului (Iezechiil 1, 26-2, 1). Asemănarea ca un chip de om de pe asemănarea scaunului [tronului] Îl arăta pe Domnul care întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filippeni 2, 7), şezând ca fericit şi singur puternic (I Timotei 6, 15) şi odihnindu-Se întru cele sfinte ale Lui (Isaia 57, 15; 66, 2).
Iar vederea de chihribar arăta umanitatea Lui, despre care a vorbit la începuturile vederii, iar acum povesteşte în chip mai desăvârşit şi lămurit. Pentru că umanitatea Mântuitorului şi petrecerea Sa cu oamenii au fost strălucite şi ca un soare, cum se cuvine lui Dumnezeu singur, dar nu aveau nimic înfricoşător, ci erau întru totul cu iubire de oameni. Căci închipuirea de foc dinlăuntrul lui arăta caracterul înfricoşător al dumnezeirii, şi acesta se spune că era văzut de jur-împrejur mai cu seamă din pricina faptului că icoana cerului este potrivită lui Dumnezeu, apoi şi pentru ca să înveţe că lucrurile arătate sunt mai presus de fire. De aceea focul, care se mişcă în linie dreaptă, scrie că l-a văzut în cerc, ca să înveţe că lucrurile arătate nu se arată prin ele însele, ci privesc spre altele şi sunt icoanele altor lucruri mai presus de fire.
A văzut deci vederea de chihribar şi focul dinlăuntrul lui de la vederea mijlocului şi în sus, deoarece prima arătare a Mântuitorului a fost cu iubire de oameni şi nu a avut nimic înfricoşător. Că – zice – nu am venit ca să judec lumea (Ioan 12, 47). Dar şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc, adică partea sa ultimă; fiindcă a doua venire a lui Hristos este înfricoşătoare, desfiinţează cele rele şi deosebeşte între bine şi rău, iar păcătoşii sunt ameninţaţi cu foc (Matei 25, 31-46); iar fericitul Pavel zice: Ci o aşteptare oarecare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului, care va să mănânce pre cei potrivnici (Evrei 10, 27).
Şi lucirea lui împrejur. Ca vederea curcubeului. Curcubeul este semnul împăcării lui Dumnezeu cu oamenii, precum stă scris: Curcubeul meu îl pun în nori; şi va fi semn de legătură între mine şi între pământ (Facerea 9, 13) şi nu voiu adăuga mai mult a blestema pământul (Facerea 8, 20). Lucirea văzută de jur-împrejur arată pe Cel însemnat să se facă avocat al nostru la Dumnezeu făcând pace prin sângele crucii lui; printr-însul, ori celor de pre pământ, ori celor din ceruri (Coloseni 1, 20), căci ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului lui (Romani 5, 10), şi în general faptul că El este pacea şi împăcarea noastră cu Dumnezeu.
,,Curcubeul” poate însemna şi crucea, care şi ea este semn al noului legământ, adică al împăcării lui Dumnezeu cu oamenii, fiindcă este numită semn de Mântuitorul, pentru că zice: Se va arăta semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), adică vor vedea semnul păcii şi acesta se arată în zi de ploaie, adică în ziua Domnului. Pentru că zi de ploaie (Psalmi 71, 6) se numeşte de Scriptură ziua Domnului: Aproape este ziua Domnului în valea judecăţii (Ioil 3, 14) zice profetul vorbind despre a doua venire a lui Hristos. Lucirea mai vrea să arate şi o slavă a lui Hristos, dar slavă a lui Hristos este crucea, precum spunea Domnul: Ca să se preaslăvească Fiul Omului (Ioan 12, 23).
14. Văzând acestea a adăugat: Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului (Iezechiil 2, 1), cu alte cuvinte cele văzute sunt o icoană a iconomiei Mântuitorului. Fiindcă slavă a Lui numeşte Domnul atât crucea însăşi, cât şi întreaga iconomie. Căci plinind tot lucrul pentru noi şi mergând la Tatăl, a spus apostolilor: Acum s-au preaslăvit Fiul Omului (Ioan 13, 31). Lui se cuvine slavă veşnică. Amin.
