Talcuiri la Vechiul Testament. Cuvant la vedenia profetului Iezechiil
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Cuvânt la vedenia profetului Iezechiil
Explicare a sensului ei care în cele pe care le spune
îşi are mărturia din dumnezeieştile Scripturi
de Nicolae Cabasila
1. Toată profeţia şi vedenia au fost icoane ale venirii Mântuitorului. De aceea zice Domnul: Toţi proorocii şi legea până la Ioan au proorocit (Matei 11, 13), arătând că temă a profeţilor este El Însuşi. Dar şi de altundeva din cuvintele Scripturii se arată că toată Scriptura se primeşte pentru Mântuitorul, căci El zice: Cercaţi scripturile, că vouă vi se pare întru dânsele a avea viaţă veşnică (Ioan 5, 39), numind viaţă veşnică cunoaşterea Lui. Şi aceasta este viaţa cea veşnică – zice Domnul către Tatăl –, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3).
De altfel toată Scriptura se spune că a fost primită din pricina mântuirii oamenilor, iar mântuirea oamenilor este Hristos Însuşi. Că mântuirea [zice El] din iudei este (Ioan 4, 22). Zi sufletului meu: mântuirea ta sunt eu (Psalmi 34, 3). Şi în general Scriptura numeşte mântuitor şi mântuire (potrivit Luca 2, 30; 3, 60 etc) pe Hristos, şi numai El este adevărata mântuire. Lucru evident, fiindcă nimeni nu s-ar fi mântuit dacă nu ar fi venit Mântuitorul. Pentru că toţi au păcătuit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu; care se îndreptează în dar cu harul lui (Romani 3, 23), zice Apostolul [Pavel] arătând prin aceasta harul botezului.
2. Iar că nu numai Scripturile, dar şi toate cele ce sunt şi devin [existenţele şi evenimentele] sunt şi devin din pricina venirii Mântuitorului se face evident din ceea ce urmează.
I. Fiindcă binele superior al celor ordonate spre un unic sfârşit/scop [hen telos] este sfârşit/scop şi pentru ce este inferior. Dar toate cele ce sunt şi devin sunt ordonate spre un unic sfârşit/scop: Dumnezeu. Prin urmare, cel mai bun dintre lucrurile lui Dumnezeu este sfârşit/scop al celorlalte. Dar lucru cel mai bun al lui Dumnezeu este venirea lui Dumnezeu la oameni. Ea se arată, aşadar, la sfârşit/ca scop faţă de celelalte şi toate sunt făcute şi devin din pricina ei.
II. Iar că este pentru cele ordonate spre un unic sfârşit/scop este evident; căci dacă nu este, ci priveşte spre un alt sfârşit/scop, atunci el va fi inferior sfârşitului/scopului propriu. Fiindcă atunci există din pricina aceluia, dar acesta nu este subordonat. Iar de aici este evident şi că sfârşit/scop al tuturor celor ce sunt este Dumnezeu.
III. Iarăşi: sfârşit/scop al minţii este adevărul. Iar Minte este Cauza celor ce sunt, Dumnezeu. Prin urmare, drept sfârşit/scop al lucrurilor Lui El are adevărul. Dar Adevărul în sens propriu este El Însuşi, fiindcă este şi Fiinţa în sens propriu. Prin urmare, drept sfârşit/scop al lucrurilor Lui El Se are pe Sine Însuşi.
IV. Iarăşi: înainte de a crea ceva, Creatorul priveşte spre sfârşitul/scopul Său şi creează privind spre acesta. Aşadar, lucrul spre care priveşte se face sfârşitul/scopul creaturilor. Dar înainte de a crea cele ce sunt Dumnezeu nu avea nimic altceva spre care să privească decât spre Sine Însuşi. Prin urmare, sfârşit/scop al creaturilor Lui S-a făcut pe Sine Însuşi.
V. Iarăşi: sfârşitul/scopul Îl pune în mişcare pe Creator spre lucrul Său. Deci, dacă altceva decât Dumnezeu L-a pus în mişcare să creeze, atunci El nu va mai fi Creator în sens propriu, pentru că atunci nu mai este singur; lucru cu neputinţă, căci zice [Scriptura]: Cel ce au zidit deosebi inimile lor (Psalmi 32, 15).
VI. Iarăşi: ceea ce este pentru sine însuşi este anterior faţă de ceea ce este din pricina a altceva. Este necesar însă ca Dumnezeu să creeze în modul cel mai bun. Prin urmare, Dumnezeu creează din pricina Lui Însuşi.
VII. Iar că venirea Mântuitorului era cel mai bun dintre lucrurile lui Dumnezeu este evident plecând de la sfârşitul/scopul lor. Fiindcă nici unul din lucrurile lui Dumnezeu nu l-a făcut pe om dumnezeu. Deci dacă iconomia în trup a lui Hristos este cel mai bun dintre toate lucrurile lui Dumnezeu, se arată atunci că din pricina ei au fost aduse [la fiinţă] toate cele ce sunt şi devin şi că toată profeţia şi vedenia sunt icoane ale acesteia. Aşadar, dacă vom lua vedenia lui Iezechiil cu referire la iconomia lui Hristos şi vom spune că a fost o sugerare tainică a acesteia nu vom fi departe de adevăr.
3. Prin urmare, robia evreilor arăta robia comună a oamenilor prin care aceştia s-au făcut sclavi răutăţii după alungarea din vatra strămoşească a raiului. Iar faptul că sfântul a văzut vedenia în anul al cincilea al robiei (Iezechiil 1, 2) arată că aproximativ în al cinci miilea an al robiei oamenilor a venit Domnul. A venit însă la râu (Iezechiil 1, 3) pentru că în apă [botez] am aflat libertatea.
Viziunea lui Iezechiil, mozaic din secolul VI
Biserica Sfântul Cuvios David, Thessalonic
4. Ceea ce s-a văzut se arăta pus în mişcare de un duh/vânt (pneuma; Iezechiil 1, 4), pentru că naşterea Domnului a fost din Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Despre miazănoapte (Iezechiil 1, 4), pentru că a venit în lume şezând El de-a dreapta lui Dumnezeu. Fiindcă răsăritul este o sugerare tainică a Tatălui, care Se numeşte Răsărit (Isaia 41, 25; Zaharia 6, 12). Şi dacă ne gândim că Tatăl şade spre răsărit, precum este scris (Psalmi 67, 34) şi spre cele smerite priveşte (Psalmi 112, 5), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte este la dreapta Lui. Şi aşa ne-a arătat [profetul] într-o icoană, pe cât era cu putinţă, că va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul.
5. Norul (Iezechiil 1, 4) din jurul a ceea ce s-a văzut era Duhul sfânt, pentru că în multe locuri din Scriptură El este arătat printr-un nor. Fiindcă Duhul Sfânt nu a dat numai subzistenţă acelui trup dumnezeiesc în pântecele Fecioarei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul de o fiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent alături de El şi L-a preaslăvit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. Şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor (Iezechiil 1, 4), care sugerau strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului. Iar faptul că în mijlocul lui ca o vedere de chihribar în mijlocul focului (Iezechiil 1, 4) sugera că trupul Mântuitorului este în el însuşi luminos şi demn de Unul-Născut.
6. Cele patru hiare (Iezechiil 1, 5) sunt vestitorii/propovăduitorii iconomiei [apostolii], care au străbătut lumea toată vestindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om –, cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu – şi împărat, nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur –, precum şi curăţind pe oameni prin Sângele Său – a cărui prefigurare era faţa de viţel (potrivit Iezechiil 1, 10). Fiindcă sângele jertfelor făcea la iudei curăţire de păcate pentru că era o prefigurare a dumnezeiescului Sânge al Mântuitorului; că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor, şi cenuşa de junincă stropind pre cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului (Evrei 9, 13), zice apostolul [Pavel].
7. Iar cele patru aripi (Iezechiil 1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti convingătoare ale dogmelor, ale fiecăreia în parte. Căci cuvântul dumnezeiesc insuflat în ei [apostoli] îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, astfel încât să nu mai pară că sunt oameni; pentru că de multe ori ei au fost socotiţi dumnezei de păgâni (Faptele Apostolilor 14, 11).
8. Şi picioarele lor erau întraripate (Iezechiil 1, 7) din pricina repeziciunii şi pentru că nimic din cele pământeşti nu-i lega în alergarea Evangheliei. Căci făpturile cărora firea le-a dat să aibă aripi nu au nevoie de pământ ca să alerge. Şi fluierele picioarelor lor drepte (Iezechiil 1, 7). Fiindcă ei nu au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercări, şi răutatea nu a putut ceva împotriva lor, nici nu i-a oprit din alergare. Iar scânteile (Iezechiil 1, 7) erau o aluzie tainică a limbilor de foc (Faptele Apostolilor 2, 3-4). Scântei ca arama ce luceşte (Iezechiil 1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, căci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii (potrivit Ioan 1, 7).
9. Şi mână de om sub aripile lor (Iezechiil 1, 8). Fiindcă vestirea Evangheliei nu a prevalat nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meşteşug ori putere omenească (potrivit I Corinteni 2, 1-5); ca oameni ei aveau o putere omenească, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era acoperită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia, aşa cum spunem că lumina mai mare ascunde lumina mai mică, şi pentru că de multe ori, întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeieşti le rămâneau ascunse.
10. Şi aripile lor întinse deasupra celor patru (Iezechiil 1, 11), fiindcă în toţi una era dogma vestită. Şi nu se întorceau când umblau ele (Iezechiil 1, 9), pentru că ei mergeau pe aceeaşi cale, neschimbându-se din pricina greutăţilor ce li se întâmplau, nici dând spatele duşmanilor. Iar lucrul apostolilor a fost să aprindă focul pe care a venit pe pământ ca să-l aprindă Domnul (potrivit Luca 12, 49). De aceea în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, şi ca o vedere de făclii învârtindu-se (Iezechiil 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu şi luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc.
11. Şi hiarele mergeau şi se învârteau (Iezechiil 1, 14), iar de multe ori păreau că se opreau. Şi când stau ele, stau şi roatele (Iezechiil 1, 21). Aşadar, mişcarea arăta vestirea/propovăduirea [kerygma] Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Dar fiindcă orice cuvânt care are o demonstrare vrea să conchidă ceva, dar conchizând este adeseori necesar să reluăm acelaşi termen, de aceea zice că mergeau şi se învârteau. Căci atunci când vrea să tragă o concluzie, cel ce raţionează se apleacă asupra termenului reluându-l a doua oară. Iar mişcarea hiarelor pe roţi (Iezechiil 1, 15-16) arată dubla lucrare a Mântuitorului, dumnezeiască şi omenească, dintre care cea dumnezeiască este sugerată de mişcarea în cerc, care se cuvine mai mult celor veşnice, iar cea omenească şi care încetează este sugerată de mişcarea în linie dreaptă. Căci mişcarea roţilor poate face amândouă aceste lucruri. Iar astfel mişcarea roţilor şi facerea lor era aceeaşi, întrucât erau unele într-altele, pentru că lucrul vestit era pacea. Fiindcă acest lucru vrea să-l spună expresia era ca şi cum ar fi roată în roată (Iezechiil 1, 16), şi anume că cele patru hiare se mişcau ca una singură pusă în mişcare de patru. Şi înălţime era la dânsele (Iezechiil 1, 18) din pricina măreţiei vestirii/propovăduirii.
12. [Apostolii] au fost însă ştiutori ai celor viitoare şi au cunoscut şi cele dinaintea lor; de aceea spatele acelor patru erau pline de ochi împrejur (Iezechiil 1, 18). Iar pentru că Unul era Cuvântul vestit de apostoli şi toţi vesteau una, de aceea aripile şi roţile picioarelor lor erau unele în altele, astfel încât atunci când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, şi când stau ele, stau şi roatele; şi când se ridicau ele de pre pământ, se ridicau cu ele şi roatele (Iezechiil 1, 19, 21). [Apostolii] au făcut toate mişcaţi fiind de Duhul (II Petru 1, 21); de aceea duh de viaţă era în roate. Şi asemănare preste capul hiarelor ca o întărire (Iezechiil 1, 21, 22). Iar aceasta arăta că Acela care şedea pe ele este cel ce s-au suit preste cerul cerului (Psalmi 67, 34).
13. Ca vederea cristalului (Iezechiil 1, 22), iar după puţin: ca vederea pietrei sapfirului (Iezechiil 1, 26). Aceasta deoarece, întrucât cuvântul despre Mântuitorul este dublu – unul spre care se mişcă mintea omenească, altul mai presus de orice cuvânt –, cristalul fiind străveziu îl arată pe primul, iar safirul care nu este aşa, pe al doilea; dar amândouă sunt pietre, pentru că Îl prefigurau pe Domnul pe care Scriptura L-a numit Piatră în capul unghiului (I Petru 2, 6).
14. Şi asemănare de scaun pre dânsul, şi preste asemănarea scaunului, asemănare ca un chip de om deasupra (Iezechiil 1, 26) – aceasta era o icoană a lui Hristos Însuşi, ale căruia sunt şi toate celelalte simboluri, cu închipuirea aflându-se ca omul (Filippeni 2, 8) – şi care ca o vedere de chihribar, şi ca o închipuire de foc dinlăuntrul lui împrejur, de la vederea mijlocului şi în sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc (Iezechiil 1, 27). Fiindcă prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni şi nu a avut nimic înfricoşător, că nu am venit ca să judec lumea (Ioan 12, 47), dar a doua va fi înfricoşătoare şi-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Matei 25, 31), atunci când văpaia focului îi va mistui pe cei potrivnici.
15. Şi lucirea lui împrejur. Ca vederea curcubeului când este pre nori în zi de ploaie (Iezechiil 1, 27-28). Acest curcubeu s-a făcut după potopul acela semn al împăcării lui Dumnezeu cu oamenii, astfel încât El să nu mai aducă această pedeapsă asupra oamenilor, precum stă scris: Şi au grăit Dumnezeu lui Noe […]: Iată eu pun legătura mea cu voi […]; şi nu va mai muri nici un trup (Facerea 9, 8-11), după care a adăugat: Acesta este semnul legăturii, […] curcubeul meu îl pun în nori (Facerea 9, 12-13). Iar Domnul, împăcându-i pe oameni cu Tatăl, a dat drept semn credincioşilor sângele Său, ca ei să fugă de la faţa arcului (Psalmi 59, 4) şi să scape de pierzătorul care vine; lucru pe care primindu-l şi profetul [David] a zis: Fă cu mine semn spre bine (Psalmi 85, 16). Iar drept semn care se va arăta pe nori (Matei 24, 30) Domnul numeşte crucea Sa, care este semn al împăcării lui Dumnezeu cu oamenii. Ne-am împăcat cu Dumnezeu prin cruce (Romani 5, 10), zice apostolul [Pavel]. Acest lucru îl însemna curcubeul din jurul norului.
16. Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului (Iezechiil 2, 1). Căci slavă a lui Hristos este iconomia Lui; fiindcă atunci când a fost împlinită de El iconomia, a zis: Acum s-au preaslăvit Fiul Omului (Ioan 13, 31). Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
