Talcuiri la Vechiul Testament (LXXXVIII)

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil (LXXXVIII)

 

Episodul anterior

 

Deci haideţi să învăţăm, fraţii mei, să ne examinăm cu cercetare atentă intenţiile în tot ceea ce facem şi să nu căutăm ale noastre proprii dacă dorim să slujim Atotputernicului Dumnezeu. Dar de vreme ce noi am spus că fiii lui Saduc dintr-un popor credincios sunt acceptaţi pentru slujirea Atotputernicului Dumnezeu, nu există în acelaşi popor mulţi care vor fi găsiţi a trăi desăvârşit în poruncile lui Dumnezeu ? Fără îndoială există, pentru că se adaugă: ,,Şi a măsurat curtea, lungimea de o sută de coţi, şi lărgimea de o sută la patru părţi ale ei” (Iezechiil 40, 49).

17. Noi am spus deja adeseori că lungimea denotă îndelungă răbdarea nădejdii şi lărgimea plinătatea dragostei. Însă, numărul o sută, în care 10 este la pătrat, care indică suma desăvârşirii a fost discutat amănunţit mai sus. Prin urmare ce este curtea zidirii duhovniceşti dacă nu plinătatea popoarelor credincioase ? Apoi aceeaşi îndelungă răbdare a nădejdii şi lărgime a dragostei în inimile credincioşilor nu este goală deoarece orice foloseşte lucrează prin credinţă. De aici este spus de asemenea prin Pavel: ,,Că întru Hristos Iisus nici tăierea împrejur foloseşte, nici netăierea împrejur; ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5, 16).

Deci dacă în viaţa credincioşilor există într-o anumită măsură printre indivizi desăvârşită îndelungă răbdare a nădejdii, desăvârşită siguranţă a credinţei, desăvârşită lărgime a dragostei, desăvârşită râvnă a lucrărilor, curtea templului măsoară o sută de coţi pe cele patru laturi ale ei. Apoi în măsurătoarea pătratului nici o latură nu este mai mare şi alta mai mică, ci toate cele patru laturi ocupă un spaţiu egal deoarece noi găsim de asemenea că aceleaşi virtuţi pe care le-am menţionat – credinţă, nădejde, dragoste şi fapte – sunt egale una cu cealaltă printre noi atâta vreme cât noi trăim în această viaţă.

Dar se spune că dragostea este mai mare decât nădejdea şi credinţa deoarece după ce noi ajungem la vederea Ziditorului nostru nădejdea şi credinţa cu adevărat trec, dar dragostea rămâne. Căci acum noi iubim în măsura în care credem şi noi credem prin nădejde în măsura în care iubim. Ioan Apostolul vorbeşte de asemenea despre credinţă şi fapte, spunând: ,,Cel ce zice: l-am cunoscut pre dânsul şi poruncile lui nu le păzeşte, mincinos este” (I Ioan 2, 4). Cu siguranţă, cunoaşterea lui Dumnezeu aparţine credinţei, păzirea poruncilor Lui faptelor. Prin urmare când virtutea, timpul şi locul faptelor sunt la îndemână, omul lucrează pe cât de mult Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi arată că-L cunoaşte în măsura în care el săvârşeşte fapte bune pentru Dumnezeu.

Deci fie ca virtuţile poporului credincios să fie măsurate în cele patru laturi pentru că cel care este implicat în urmarea vieţii active crede în măsura în care el nădăjduieşte, iubeşte şi lucrează; nădăjduieşte în măsura în care el crede, lucrează şi iubeşte; iubeşte în măsura în care el crede, nădăjduieşte şi lucrează; şi lucrează în măsura în care el crede, nădăjduieşte şi iubeşte. Aşadar, întrucât în poporul Sfintei Biserici mulţi sunt puternici prin credinţă, îndelung răbdători prin nădejde, mărinimoşi prin dragoste, şi eficaci prin fapte, curtea templului măsoară o sută de coţi pe cele patru laturi ale ei.

18. Deoarece, pentru a tâlcui virtuţile lor, noi îi vedem adeseori chibzuiţi prin înţelegere, statornici în potrivnicii, drepţi în fapte, cumpătaţi în plăceri, şi ocârmuindu-se pe ei înşişi cu măsură în toată râvna discreţiei. Când aceştia ţin chibzuinţa, statornicia, dreptatea şi cumpătarea sau, cum cineva găseşte potrivit a le enumera, chibzuinţa, cumpătarea, statornicia şi dreptatea, ei au măsura zidirii duhovniceşti în cele patru laturi. Apoi iată, virtuţile însele pe care noi am spus că le au cei buni şi cei credincioşi sunt atât de cinstite (egale, asemenea laturilor unui pătrat) încât una nu o întrece pe alta.

Cu adevărat chibzuinţa este mare dar dacă nu este cumpătată în plăceri, statornică în primejdii, dreaptă în fapte, cu siguranţă ea nu va fi chibzuită. Cumpătarea este mare dar dacă nu înţelege de ce este cumpătată, dacă nu reuşeşte să îndure potrivnicia prin statornicie, ci pogoară sufletul în frică, dacă prin impulsivitatea sa izbucneşte uneori în acte de nedreptate, atunci ea nu este cumpătată. Statornicia este mare dar dacă nu înţelege ce bunătate păzeşte, cărui rău i se împotriveşte, dacă nu este cumpătată în plăceri ci cucerită de desfătare, dacă nu ţine faptele dreptăţii ci este uneori covârşită de dominaţia nedreptăţii, atunci nu este statornică. Dreptatea este mare, dar dacă deosebeşte mai puţin decât ar trebui între faptele drepte şi nedrepte, dacă nu îşi înfrânează inima de la desfătarea lumească, dacă nu este întărită împotriva potrivniciei, nu este dreaptă.

În consecinţă, fie ca viaţa credincioşilor desăvârşiţi să fie măsurată pe cele patru laturi, şi fie ca o latură a zidirii duhovniceşti să aibă la fel de mult ca fiecare dintre celelalte, deoarece fiecare este pe atât de chibzuit pe cât este el de sobru, statornic şi drept; la fel de sobru pe cât este de chibzuit, statornic şi drept; la fel de statornic pe cât este de chibzuit, sobru şi drept; tot atât de drept pe cât este de chibzuit, sobru şi statornic.

Însă, există foarte mulţi printre ei care duc încă o viaţă trupească. Şi dacă aceştia cumva nu cunosc epistolele lor şi nu pot citi învăţăturile lui Dumnezeu, ei cu siguranţă văd în conduita multor credincioşi binele pe care ei îl pot imita. Iată cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale Apostolului răsună în biserică. Iată exemplele celor care duc vieţi bune sunt aşezate zi de zi înaintea ochilor oamenilor. Nici nu se pot scuza ei spunând: ,,Noi nu am înţeles ce trebuie să imităm”. De aici este adăugat: ,,Şi jertfelnicul înaintea casei” (templului, casei lui Dumnezeu).

19. Ce este templul dacă nu poporul credincios ? Precum s-a spus ucenicilor săi prin Apostolul Pavel: ,,Casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). Şi ce este altarul lui Dumnezeu dacă nu mintea celor care duc vieţi bune ? Care, luând aminte la păcatele lor, îşi spală greşelile cu lacrimi, îşi chinuiesc trupul cu înfrânarea, nu iau parte la activităţile acestei lumi, împart bunurile lor celor săraci, şi nu poftesc ceea ce nu posedă. Este spus pe drept despre inima lor că este altarul lui Dumnezeu când din suferinţa lor focul mustrării de conştiinţă arde şi trupul este consumat.

Şi, preaiubiţi fraţi, nu vedem noi astfel de indivizi zi de zi în mijlocul acestui popor credincios sfânt ca în curtea templului ? Nu privim noi în mod constant la vieţile lor aşezate înaintea noastră ca un exemplu ? Aşadar, altarul este înaintea templului când mulţi sunt aşezaţi în văzul Sfintei Biserici care, atenţi la Judecata veşnică, zi de zi se aduc pe ei înşişi jertfă lui Dumnezeu în plângerea mustrării de conştiinţă. Aşa cum s-a spus mai înainte, ei îşi pedepsesc aspru trupurile astfel că pot împlini cuvântul rostit de învăţătorul neamurilor: ,,Să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). Cu siguranţă jertfa este ucisă ca să poată fi jertfită. Dar o jertfă vie este un trup chinuit pentru Dumnezeu. Este spus a fi atât jertfă, cât şi vie deoarece ea trăieşte în virtuţi şi este moartă pentru păcate. Într-adevăr o jertfă deoarece ea este deja moartă pentru această lume şi pentru faptele rele, dar vie deoarece face toate faptele bune care-i stau în putinţă.

20. Dar fiindcă mai jos de cuvântul altar apare un cuvânt despre focul mustrării de conştiinţă, cred că este necesar a arăta care este diversitatea acestei mustrări de conştiinţă. Cu adevărat, există o mustrare care este născută din teamă, şi alta care izvorăşte din dragoste, întrucât una este a fugi de pedeapsă şi alta a dori răsplăţi. De aceea Legea porunceşte să existe două altare în cortul mărturiei, un altar exterior şi unul interior, unul în curte, celălalt în faţa sicriului mărturiilor, unul care este acoperit cu aramă, celălalt care este poleit cu aur[1]. Şi carnea este jertfită pe altarul de aramă, dar aromatele sunt arse pe altarul de aur.

Deci de ce, preaiubiţi fraţi, carnea este arsă afară şi aromatele înăuntru decât că, aşa cum vedem zi de zi, există două feluri de mustrare şi unii încă plâng de teamă dar alţii deja se mâhnesc cu lacrimile dragostei ? Fiindcă sunt mulţi, atenţi la păcatele lor, care deoarece se tem de pedeapsa veşnică se îndurerează cu plângere zilnică. Ei îşi plâng faptele lor rele şi ard cu focul mustrării viciile prin care ei suferă încă ispite în inimile lor. Ce sunt aceştia dacă nu altarul de aramă pe care carnea este aprinsă deoarece faptele lor lumeşti sunt încă plânse de ei ?

21. Dar alţii, liberi de viciile lumeşti sau deja în siguranţă prin plângere îndelungată, iau foc cu flacăra dragostei în lacrimi de mustrare, aşază răsplăţile Împărăţiei Cereşti înaintea ochilor inimii lor, şi tânjesc deja să fie printre cetăţenii de sus. Robia şi lungimea pelerinajului lor par grele pentru ei. Ei tânjesc să-L vadă pe Împărat în slava Sa şi nu încetează să plângă zi de zi de dragoste pentru El. Ce sunt ei dacă nu altarul de aur, ei în ale căror inimi aromatele sunt aprinse deoarece virtuţile strălucesc ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

   [1] A se vedea Ieşirea cap. 27, Altarul jertfelor şi împrejmuirea cortului, unde este descris altarul exterior, acoperit cu aramă; şi Ieşirea cap. 30, Altarul tămâierii, unde este descris altarul interior, poleit cu aur.

Din aceeasi categorie...