Talcuiri la Vechiul Testament (XCIII)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare
la cartea Proorocului Iezechiil (XCIII)
Fragmentul IX
,,Despre o pasăre şi puii ei” (A Doua Lege 22, 6-7)
La discuţia despre menţinerea separării alegoriei de istorie este adăugat: ,,Iar de vei afla vreun cuib de pasăre înaintea feţei tale în cale, sau în vreun copac, sau pre pământ, cu pui sau cu ouă, şi mama lor şezând preste pui sau preste ouă, să nu prinzi pre mamă cu puii. Ci pre mamă să o slobozeşti; iar puii ia-i ţie, ca să fie bine ţie şi să trăieşti zile multe” (A Doua Lege 22, 6-7).
Noi mergem pe cale deoarece noi traversăm viaţa prezentă. Şi un cuib de pasăre este într-un copac sau pe pământ când cuvintele istoriei sunt despre viaţa contemplativă sau activă. Deoarece preceptele vieţii active sunt cuibul de pasăre de pe pământ; preceptele vieţii contemplative sunt cuibul din copac. Mama stă peste pui sau peste ouă când istoria însăşi hrăneşte înţelegerea duhovnicească şi una, cu desăvârşire elocventă, ca să spunem aşa, dă naştere la pui; alta, atât de insinuantă încât conduce duhul cititorului de acolo către înălţimi, ca să spunem aşa, păstrează sub ea ouăle din care ea naşte pui. Fiindcă ouăle sunt ouate până la sfârşit ca să iasă pui de găină din ele.
Şi există unele vieţi contemplative care sunt văzute acum prin imagini pentru ca mai târziu prin însăşi virtutea şi natura lor ele să poată fi percepute aşa cum sunt. Fiindcă Pavel a spus: ,,Vedem acum ca prin oglindă în ghicitură; iar atunci faţă către faţă” (I Corinteni 13, 12). Şi orbul, când prin punerea mâinilor Mântuitorului el a început să perceapă lumina, a fost întrebat ce vedea şi a răspuns: ,,Văz oamenii ca copacii umblând” (Marcu 8, 24). Fără îndoială, omul este raţional prin fire dar un copac nu este nici sensibil, nici activ. Şi ce semnifică orbul luminat dacă nu neamul omenesc, care atunci când Domnul i-a deschis ochii contemplaţiei a văzut mai întâi imagini în oglindă pentru ca mai târziu să fie capabil să perceapă acea mulţime adevărată şi raţională de ceruri aşa cum sunt ? De aceea este adăugat acolo: ,,După aceasta iarăşi şi-au pus mâinile pre ochii lui, şi l-au făcut de a văzut, şi s-a îndreptat şi a văzut luminat pre toţi” (Marcu 8, 25).
Prin urmare, el a văzut întâi ca prin oglindă din asemănare, pentru ca mai târziu să vadă limpede din desăvârşire. Astfel mama din acest fragment cloceşte ouăle pentru viaţa contemplativă deoarece istoria sacră la început în acest chip insinuează în obscuritate ca mai târziu să arate ceva mai precis pentru a naşte pui vii. Mai mult de atât, Apostolul Pavel, când a aflat că anumiţi oameni duc vieţi desfrânate i-a mustrat pe ei, zicând: ,,Iar pentru curvie, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2). Şi de vreme ce o soţie poate să nu fi fost cruţată de a naşte de la bărbaţi liberi, ca nu cumva cineva să cadă în păcatul curviei, el a făcut o concesie celor măritate prin care ele încă s-ar putea înălţa către lucruri mai bune. Aşadar, el a admis că duhul celor căsătoriţi ar putea fi îndrumat chiar către viaţa conjugală legiuită ca şi cum mama de pe pământ, adică istoria, şi-a făcut ouăle în viaţa activă.
Sfinţii propovăduitori înşişi de asemenea doresc ca Dumnezeu să fie mai mult iubit decât temut, dar dacă ei nu îndeamnă la frică ei nu călăuzesc câtuşi de puţin către dragoste. Astfel ei mai întâi grăiesc înspăimântător şi apoi îndulcesc cuvintele precum este spus prin psalmistul: ,,Şi puterea celor înfricoşate ale tale vor spune, şi slava ta vor povesti” (Psalmi 144, 6). Şi apoi este adăugat: ,,Pomenirea mulţimii bunătăţii tale vor vesti”. Prin urmare, când ei înfricoşează într-atât încât să provoace dragostea ei fac ouă. Fiindcă ,,dragostea desăvârşită izgoneşte frica” căci puii încep să trăiască când ei deja nu mor din cauza fricii. Mai mult, Legea de asemenea a făcut ouă când s-a spus: ,,Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Ieşirea 21, 24). Dar a scos pui mai târziu când a decretat: ,,Să nu-ţi izbândeşti cu mâna ta, nici să ţii mânie asupra fiilor poporului tău” (Leviticul 19, 18).
Dar trebuie remarcat ceea ce este spus despre mama puilor: ,,Să nu prinzi pre mamă cu puii. Ci pre mamă să o slobozeşti; iar puii ia-i ţie” (A Doua Lege 22, 6-7). Fără îndoială deoarece în anumite fragmente istoria trebuie trecută cu vederea, astfel încât doar puii acestei mame, adică percepţia înţelegerii duhovniceşti, să ajungă la noi ca hrană, nu mama, ci puii să ne repună în drepturi. Fiindcă noi nu trebuie să fim mulţumiţi de exemplul istoriei, ci de semnificaţiile înţelegerii duhovniceşti.
Deci când citim că aurul şi argintul egiptenilor a fost furat de israilteni printr-o cerere amăgitoare, şi din nou când aflăm că sacrificiile trupeşti erau oferite Atotputernicului Dumnezeu, ce este în acest cuib al cuvintelor decât că mama trebuie lăsată să plece şi puii păstraţi ? Fiindcă atunci când noi luăm de la anumiţi păgâni vigilenţa geniului pentru apărarea adevărului, şi întoarcem elocvenţa lor spre folosul dreptăţii, ce facem noi decât că răpim aurul şi argintul de la egipteni pentru ca noi să putem fi prin aceasta îmbogăţiţi şi ei să fie arătaţi a fi săraci ? Şi este scris: ,,Robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni 10, 5). Apoi când noi am supus trupurile noastre prin înfrânare ce facem noi decât că aducem jertfe trupeşti Atotputernicului Dumnezeu ? Astfel din nou este spus prin Pavel: ,,Să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie” (Romani 12, 1).
Aşadar, lăsând mama să plece noi mâncăm puii când îndepărtăm exemplele istoriei, dar în cugete păstrăm din ea înţelesurile alegoriilor. Apoi este adăugat pe drept: ,,Ca să fie bine ţie şi să trăieşti zile multe” (A Doua Lege 22, 7), fiindcă cel care stăpâneşte anii veşniciei prin înţelegere duhovnicească trăieşte zile multe.
Fragmentul X
,,Despre lână şi in” (A Doua Lege 22, 11)
Noi ştim că lâna este groasă, dar inul este subţire. Apoi un veşmânt care este făcut din lână şi in are întotdeauna lâna pe din afară şi ascunde inul înlăuntru. Deci ce semnifică lâna dacă nu simplitate, şi inul dacă nu subtilitate ? Şi adeseori un om subtil şi înţelept arată în exterior simplitatea blândeţii şi ascunde înlăuntru subtilitatea răutăţii. Prin urmare, un astfel de om poartă veşmântul faptei sale, ca să spunem aşa, din lână şi din in când el manifestă atât simplitate la suprafaţă, şi păstrează subtilitatea răutăţii în cugetul său.
Fragmentul XI
,,Despre ziua necazului” (IV Împăraţi 19, 3)
La discuţia despre greutatea scopului urmărit în menţinerea lucrării (duhovniceşti) este adăugat: ,,Ziua necazului şi a certării şi a mâniei este ziua aceasta, că a venit vremea să se nască fii, şi ceea ce naşte nu are putere” (IV Împăraţi 19, 3).
Noi vedem aceste lucruri în sens strict când sunt comise păcatele, deoarece atunci când duşmanul atacă apărătorii noştri sunt pregătiţi, dar nu dobândesc defel putere potrivit pregătirilor lor. Fiindcă într-adevăr este scris: ,,Şi va odihni preste dânsul … Duhul sfatului şi al puterii” (Isaia 11, 2). Ambele atribute trebuie să fie îmbinate în el, deoarece nici virtutea fără sfat nu va reuşi să fie folositoare, nici sfatul fără virtute. Căci ce folos au cei care sunt pregătiţi prin sfat când ei nu purced prin putere la luptă ?
Prin urmare, mâhnit, împăratul Ezechia grăieşte spunând: ,,Ziua necazului şi a certării şi a mâniei este ziua aceasta, că a venit vremea să se nască fii, şi ceea ce naşte nu are putere”. Neîndoios, copiii ajung să se nască când sfaturile potrivite purced către dorinţa de a săvârşi lucrarea. Dar ceea ce naşte nu are putere deoarece, cu toate că cel slab primeşte sfat, el nu-l urmează până la capăt către ceva folos prin naşterea faptei.
Fragmentul XII
,,Despre Înălţarea Domnului” (Psalmi 17, 12)
Domnul S-a înălţat pe heruvimi şi El a zburat, fiindcă pe plinătatea cunoaşterii care ar putea exista între oameni El a binevoit să înalţe slava Întrupării Sale astfel încât aceasta să poată fi zborul Său, ridicând taina puterii Sale de la înţelegerea omenească. Fiindcă oricât de mare (este) plinătatea cunoaşterii cu care străluceşte viaţa fiinţelor duhovniceşti, ea nu reuşeşte să înţeleagă cum a fost zămislit Cel care S-a arătat, şi cum S-a născut Om la sfârşitul vremii Făcătorul omenirii dinainte de veci. Dumnezeu S-a făcut trup, Cuvântul a devenit fără grai (un copil). De aceea este adăugat acolo pe drept: ,,Zburat-au pre aripile vânturilor” (Psalmi 17, 12), fiindcă negreşit El a transcens orice înţelegere a sufletelor. Noi înţelegem în chip potrivit că vânturile semnifică sufletele datorită vitezei cugetului lor.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
