Tot ceea ce credem despre educatie este gresit (III)

Tot ceea ce credem despre educaţie este greşit (III)

Un interviu cu John Taylor Gatto

 

Partea a II-a

Michael Mendizza: Imaginaţia este cheia. Ai spus că sistemul îi împiedică pe indivizi să-şi dezvolte capacitatea de a gândi critic sau creativ.

John Taylor Gatto: Pot să-ţi dau un considerent raţional solid, separat de demonologia uzuală, pentru care imaginaţia trebuie distrusă. Capitalismul este un mod de a organiza activităţile economice. El suferă de anumite boli, care au fost înţelese bine de câteva sute de ani. Cea mai periculoasă este ceea ce se obişnuia a se numi supra-producţie, acum pe pieţele financiare este numită supra-capacitate. Dar hai să folosim termenul de supra-producţie.

În capitalism, dacă se produce mai mult decât cumpără consumatorii, nu poate fi menţinut preţul. Mai rău, devine dificil a aduna capital deoarece investitorii se sperie. Cea mai simplă cale de a reduce producţia este de a-i face pe cei mai mulţi oameni neproductivi.

Faci aceasta eliminând imaginaţia care poate îmbunătăţi procesul de producţie. Fă aceasta şi tu vei elimina voinţa de a duce un trai independent, vorbind neîncetat, încă de la grădiniţă, despre ,,slujbe bune”.

 

Michael Mendizza: Cum frânează imaginaţia structura pe care noi o numim şcolarizare în masă ?

John Taylor Gatto: Încă din vremea colegiilor romane, se ştia că dacă îi cufunzi pe oameni într-o existenţă marcată de reguli, imaginaţia lor, partea lor creativă, se va atrofia sau va dispărea în mod natural. Nu mai există loc pentru manifestarea ei. Şi acele proceduri de instruire menite să frâneze imaginaţia au fost utilizate de armate şi biserici de-a lungul istoriei.

Când ajungem în secolul al XIX-lea, statele militare germane – ca Prusia – au promovat aceasta ca o ştiinţă. Priveşte la filozoful liberal Spinoza. El spunea că modalitatea de a scăpa de imaginaţie este de a-i prinde pe oameni în reguli fără sens, competiţii, de a le umple minţile cu informaţie inexactă şi în cele din urmă vor face atât de multe greşeli sau vor fi atât de frustraţi, încât ei pur şi simplu vor ceda luarea de decizii altcuiva. Şi aceasta, desigur, se face prin şcolarizare.

Am făcut un mare progres când am dat, chiar întâmplător, peste o carte a unui istoric internaţional de seamă, Carol Quigley, şeful Departamentului de Relaţii Internaţionale al Universităţii Georgetown. Am o înclinaţie de a citi printre altele discursuri politice publicate în ziare. Le citesc cuvânt cu cuvânt să văd dacă pot pătrunde cumva în mintea persoanei care vorbeşte dincolo de retorică. Şi atunci, în ultimul sau penultimul rând al discursului lui Bill Clinton, de acceptare a candidaturii la preşedinţie din partea democraţilor, numele lui dr. Quigley a apărut de nicăieri. Clinton spunea că doreşte să-i mulţumească lui dr. Carol Quigley care a fost mentorul său la Georgetown şi ,,vedea viitorul mai limpede ca oricine altcineva”.

Citesc în mod obsesiv de la vârsta de 5 ani şi nu am auzit niciodată de numele lui Carol Quigley. Aşadar m-am dus la Biblioteca Publică din New York, care are 11 milioane de volume, destul de încredinţat de faptul că Quigley se afla în catalogul ei. Am comandat cartea şi mi s-a spus că fusese furată din colecţie şi era epuizată. Zbor prin ţară în mod constant, aşa că am fost la San Francisco, şi am mers la biblioteca lor, şi cartea fusese furată din colecţie. Câteva zile mai târziu, am fost în Dallas, cartea fusese furată din colecţie ! Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.

Iată-l pe probabil viitorul preşedinte al SUA spunând că există un individ care cunoaşte viitorul şi cartea lui nu este disponibilă. Am reuşit să obţin o copie de la secţia de cărţi rare a unei universităţi din New York. Am citit-o şi mi s-a ridicat părul în cap.

Într-o carte de 1.300 sau 1.400 pagini, scrisă magistral şi doar pentru un public erudit, Quigley spune că nu a existat nici măcar un singur eveniment major în secolul XX care să nu fi fost regizat şi aranjat. Primul război mondial, cel de-al doilea război mondial etc. Regizate şi aranjate mai exact de cine ? Şi cu ce scop ?

Se dovedeşte că în ultima parte a secolului al XIX-lea, răsărind din Universitatea Oxford din Anglia, un grup mic de oameni foarte, foarte influenţi a decis că progresul rasei umane a încetat, şi că războiul şi foametea şi toate aceste lucruri rele vor continua să aibă loc la nesfârşit dacă nu va exista un guvern mondial.

Ei i-au atras pe orbita lor pe Andrew Carnegie şi John D. Rockefeller, familia Rothschild din Europa, şi în aceste comisii de nivel înalt (gândeşte-te la ele ca la întrunirile de la Aspen sau Bilderberg ale vremurilor lor), au hotărât că nici un stat nu va ceda suveranitatea sa naţională de bunăvoie. Ea va trebui luată de la ele prin vicleşug.

Una dintre strategii era garantarea şi finanţarea războiului – peste tot în lume –, deoarece războiul tinde să slăbească şi să distrugă suveranităţile naţionale. Şi uneltitorii ştiau că pentru a nimici loialitatea naţională trebuia să nimiceşti loialitatea populaţiei faţă de guvernul său. Războiul era una dintre cele mai bune strategii pentru a face asta.

Există o varietate de alte metode, dar cea pe care a propus-o John D. Rockefeller (şi pe care şi-a asumat-o) era de a infiltra orice organizaţie subversivă pe care o puteau localiza oriunde pe planetă. Nu pentru a destabiliza aceste organizaţii, ci chiar opusul. Alimentarea organizaţiei cu resurse suficiente astfel încât să poată supravieţui şi modul de a gândi, strategiile şi planurile sale să poată fi studiate fără ca organizaţia să fie conştientă de aceasta.

 

Michael Mendizza: Ceea ce spui descrie globalizarea.

John Taylor Gatto: Absolut. Iată preţul pe care-l plătim. Principalul cui pe care-l avem împotriva populaţiei islamice este că ea solicită exact opusul unei separări a Bisericii de stat. Orice fel de devotament faţă de altă sursă de înţelepciune decât statul politic nu poate fi acceptat în societatea noastră – decât pe 4 iulie. Şi aceasta include devotamentul faţă de părinţi, familie, copii. Statul sau noua ordine mondială trebuie să slăbească în mod constant aceste legături.

 

Michael Mendizza: Toate acestea se află în spatele răspunsului nostru profund condiţionat de şcolarizarea obligatorie. Clopoţelul, privarea de libertate, orarele nebuneşti, segregarea pe vârste, lipsa intimităţii şi supravegherea constantă au fost concepute în mod deliberat pentru a preîntâmpina gândirea critică şi a promova dependenţa.

John Taylor Gatto: Trebuie să ai oameni dependenţi de cumpărarea de materiale şi consum pentru a păstra pe şine o economie bazată pe producţia de masă.

Uitaţi-vă la tradiţiile puternice care există în istoria omenirii, dintre care cea mai puternică îmi pare a fi tradiţia istorică care vine în mod predominant de la împăratul roman Marcus Aurelius, care învaţă: ,,Nici un lucru pe care îl poţi cumpăra sau nici un ordin pe care ­îl poţi da nu-ţi va face viaţa mai bună, sau nu-ţi va aduce fericirea”. Vrei să răspândeşti efectiv această idee în jurul tău când eşti pornit să faci afaceri ? Partea cu imbecilizarea este pentru a preîntâmpina supra-producţia.

Imbecilizarea începe cu note şi cu mângâieri pe cap. Sistemul este conceput pentru a crea o secvenţă infinită de consum. Plictiseala este esenţială deoarece tu nu vrei oameni care să cumpere lucruri care aduc efectiv mulţumire pentru o perioadă lungă de timp. Maşini, costume, totul trebuie să fie aruncat cât mai repede cu putinţă. În mod ideal tu vrei să creezi o economie a „coşului de gunoi” şi pentru aceasta ai nevoie de o populaţie care să se plictisească uşor şi să fie infantilă.

De exemplu, îţi cumperi cel mai nou calculator. Citeşte Sufletul unei mari maşini de Tracy Kidder. Nu va trece un an până când vei începe să auzi, nu în atât de multe cuvinte, că ai făcut o mare greşeală deoarece de pe conducta de producţie vine un model mai bun. Nu se termină niciodată.

Nu ajungi în nirvana[1] la cumpărături fiindcă, dacă ai făcut-o, întreaga economie s-ar prăbuşi. Trebuie să devii nemulţumit, plictisit de toate. Acum dacă te înveţi să fii plictisit de lucrurile materiale, curând te vor plictisi şi prietenii, tovarăşul de viaţă, loialităţile de orice fel. Te vei dispensa de ele. Vei fugi de ele. Şi aceasta este aproape definiţia unui proletariat, un termen utilizat pentru a-i identifica pe membrii unei clase sociale inferioare, clasa muncitoare. Proletariatul nu are un teren ferm pe care să stea.

 

Michael Mendizza: În ce mod determină condiţionarea care are loc în şcoli această stare de dependenţă şi plictiseală ?

John Taylor Gatto: Vrei un exemplu concret ? Ce zici de acesta ? Nu îţi este permis să termini nimic din ce-ai început. Cât de des trebuie să întrerupi secvenţa naturală a finalizării unui lucru înainte de a începe unul nou ? Acestea sunt mecanismele interne ale şcolarizării. Ele nu au fost concepute de profesori, directori, inspectori. Aceste strategii au fost perfecţionate de-a lungul întregii istorii a omenirii ca procedee care produc anumite rezultate comportamentale. Abuzul pe care nu-l mai putem tolera are loc timp de 12 ani. Nu sunt necesari 12 ani. Dar ei au vrut să fie siguri că nu exista nici o şansă ca această condiţionare, plictiseală şi dependenţă să nu prindă.

 

Michael Mendizza: Haideţi să ne uităm la personal.

John Taylor Gatto: Profesorii au cele mai grele slujbe din lume. Aş face mai degrabă muncă de slugă decât să predau. Dar adevărul este că găseşti cu greu un singur profesor de ştiinţele naturii în SUA. Aceasta-i ca o provocare. A fi profesor de ştiinţele naturii înseamnă să-ţi dedici timpul liber şi resursele pentru a pătrunde secretele naturii. Toţi aşa-zişii noştri profesori de ştiinţele naturii sunt funcţionari.

Dacă cercetezi domeniile de studiu, singurele excepţii rezonabile de la această regulă sunt profesorii de muzică şi artă care adeseori se dovedesc a fi chiar muzicieni şi artişti. Slujba de profesor le permite să-şi practice profesia. Crezi că copiii îşi dau seama de acest lucru ? Bineînţeles. De aceea există această lipsă de respect uriaşă faţă de minciunile autorităţii.

Hai să ne uităm la manuale. Ele nu sunt nici foarte precise, nici nu urmează succesiunea prin care oamenii învaţă cu adevărat.

Am luat masa de câteva ori cu John Saxon care a inventat programul Saxon Math. El era locotenent-colonel al forţelor aeriene şi picase de trei ori la examenul de analiză matematică. Saxon mi-a spus: „Ştiam că nu eram atât de prost. Era ceva greşit în modul în care era predată materia. Deci când Saxon a ieşit la pensie, el şi-a ipotecat casa cu acordul soţiei şi a rescris manualul de analiză matematică. Acesta a fost începutul celui mai de succes program de matematică din câte am auzit vreodată.

Când auzi cuvintele de laudă la adresa lui Jaime Escalante, profesorul de matematică din California care i-a luat pe elevii mexicani din Liceul Garfield şi i-a făcut vedete ale testului avansat de analiză matematică din California (incluzând şcolile particulare), ridicând liceul pe locul 3 în topul celor mai bune şcoli pentru învăţarea analizei matematice din SUA, înţelegi ceva din povestea reală din spatele filmului[2].

Escalante folosea metoda Saxon Math. Filmul ar fi trebuit să fie despre John Saxon şi despre cum, în 2 ani de zile, copii care nu au mâncat niciodată în viaţa lor pe o faţă de masă au devenit cele mai agere minţi matematice din statul California. Despre asta ar fi trebuit să se scrie, nu despre tipul care tuna şi fulgera în jur cu o şapcă de golf în cap, urlând.

Nu vreau să spun că entuziasmul este o calitate demnă de dispreţ, entuziasmul este minunat, însă Saxon a fost cel care a văzut cum, în mod deliberat, manualul de analiză matematică a fost alcătuit pentru a elimina pe aproape oricine din competiţie.

Ştiam din copilărie că The Bell Curve[3] este o prostie. Ştiam deoarece bunicul meu german mi-a băgat în cap că poţi face orice dacă te concentrezi. Nu vorbesc ca un romantic.

Cei 30 ani petrecuţi în sala de clasă m-au învăţat că diferenţele în calitatea umană sunt atât de mici, încât ele ar putea la fel de bine să nu existe. Obţii rezultate mai bune când presupui că un puşti din ghetoul Harlem poate face o lucrare la fel de inteligentă despre Hamlet ca fiul unui judecător. Obţii rezultate mai bune dacă nu ai toate aceste gradaţii fine ale calităţii: educaţie pregătitoare, educaţie specială şi aşa mai departe.

Deci personalul este nepotrivit. Manualele sunt proaste. Succesiunile [de predare] sunt eronate. Frustrarea constantă a iniţiativei începe de la grădiniţă, frustrarea iniţiativei nu poate sfârşi decât cu oameni cărora le lipseşte iniţiativa, care vor să li se spună ce să facă. Dacă nu le spui ce să facă, disperă sau se înfurie.

 

Michael Mendizza: Noi vorbim mult despre deficit de atenţie. Pune la socoteală condiţionarea profundă pe care o descrii la impactul televiziunii şi mass-media. Devine destul de limpede ce fel de minţi creăm, în mod intenţionat.

John Taylor Gatto: Televiziunea şi şcoala – amândouă fac exact acelaşi lucru în moduri uşor diferite – chiar lucrurile minunate.

Mă uit la o emisiune de pe postul PBS intitulată ,,Cerbul roşu al Scoţiei” şi sunt absolut fermecat de ea. Şi soţia mea, care este scoţiană, stă lângă mine. Tot restul vieţii mele îmi voi imagina cerbul roşu scoţian în modul în care mi l-a descris regizorul şi nu voi vedea niciodată cerbul roşu scoţian. Cred că o parte din efectul nociv al acestei condiţionări profunde s-ar disipa dacă dezvolţi o gândire critică astfel încât să poţi aprecia că aceasta este viziunea unui singur om asupra cerbului roşu şi să nu crezi pentru restul vieţii că aceasta este viziunea definitivă asupra cerbului roşu.

 

Michael Mendizza: Dar aceasta necesită ceva ce şcoala contracarează.

John Taylor Gatto: Aşa este.

 

Michael Mendizza: Televiziunea şi şcoala – amândouă fiind abstracţiuni, frânează capacitatea de a examina critic.

John Taylor Gatto: Da. Una dintre pedepsele care mi-au fost administrate a fost repartizarea timp de aproape un deceniu la cele mai rele şcoli de tip Harlem; era o încercare de a scăpa de mine. Nu aş vorbi cu atâta convingere când îţi spun că acei copii, cu vieţile lor pervertite, sunt la fel de capabili de a ajunge la idei foarte înalte ca oricine altcineva, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei – şi asta timp de mulţi ani.

Dacă nu vrei să accepţi ce-ţi spune un bătrân profesor de liceu, citeşte-l pe Adam Smith, filozoful capitalismului. Citeşte Avuţia naţiunilor. Nu citi un manual care-ţi spune despre ce este vorba în carte, citeşte cartea. Vei vedea că în primele 15 pagini Adam Smith spune clar: copiii ţăranilor sunt la fel de capabili să facă politică şi să ia decizii la nivel înalt precum copiii ducelui.

Minţile lor au capacitatea de a trata conţinut serios, dar această abilitate este îndepărtată de obiceiul învăţat foarte devreme. Astfel copiii ajung într-un stadiu în care ei nu pot nici măcar să poarte o conversaţie fără mormăieli. Fiindcă aşa au fost învăţaţi.

 

Michael Mendizza: Ai început Cum suntem imbecilizaţi cu afirmaţia că geniul este extrem de comun şi natural. Care este atunci scopul şcolarizării ? Noi presupunem că scopul şcolarizării este de a citi şi a scrie. Este nevoie doar de 100 de ore pentru a transmite aceste deprinderi, dacă persoana este interesată şi dispusă să înveţe. Ce facem cu restul de 12 ani pe care îi petrecem în maşinărie, în sistem ? Ceva nu se leagă.

John Taylor Gatto: Nu se leagă pentru copii, dar se leagă pentru profesori, directori şi inspectori. Se leagă pentru cineva care scrie manuale, distribuie manuale, tipăreşte manuale, vinde nimicuri la bufet. Se leagă pentru o mulţime de oameni. Doar că nu se leagă ca un mod perceptibil de a spori calitatea vieţii umane.

Nu voi trăi să văd asta, dar prima naţiune care începe în mod deliberat destandardizarea populaţiei sale va sfârşi în 20-30 ani prin a stăpâni lumea. Ideile vor ceda.

Am fost cu toţii într-un oraş precum Ithaca sau Aspen seara când oamenii se mişcă, discută însufleţit. Fiecare are un scop, o agendă. Cred că este o lipsă de imaginaţie faptul că noi nu putem crede, nici măcar nu putem visa cum ar fi viaţa într-o lume în care fiecare are o agendă. Şi totuşi, oamenii care au avut marele noroc să trăiască într-unul din acele locuri timp de câţiva ani îşi amintesc cât de antrenant era. Şi aşa cum spune Adam Smith, de îndată ce aşezi pe toată lumea la masa tratativelor, ideile cedează, ele se clădesc una pe alta şi se ivesc posibilităţi depline de creare a avuţiei care nicicând altminteri nu ar fi fost concepute.

 

Michael Mendizza: Imaginaţia – capacitatea de a crea imagini care nu sunt prezente în sistemele senzoriale, aceasta este definiţia clasică. Aceasta este capacitatea minţii de a crea şi de a inventa. Televiziunea subminează această capacitate. Colapsul limbajului descriptiv subminează aceasta. Dacă nu-l foloseşti, îl pierzi. Adevărata educaţie nu se bazează pe cunoaştere. Adevărata educaţie este dezvoltarea acestei capacităţi. Mi-ar plăcea să mă ajuţi să reformulez această idee a diferenţei dintre condiţionare/şcolarizare şi dezvoltarea capacităţii care este educaţie. Diferenţele dintre cele două sunt enorme.

John Taylor Gatto: Mai mulţi observatori sociali au spus că moartea este în centrul unei vieţi bune. Doar ştiind că tu îmbătrâneşti şi vei muri relativ curând conferă acea electricitate şi magie a fiecărui moment. În acest fel tu vrei să obţii de la viaţă tot ceea ce se poate.

În anii ’1960, un antropolog, Carlos Castaneda, a publicat o serie de cărţi best-seller despre ucenicia sa cu şamanul indian Yaqui, Don Juan în nordul Mexicului.

Şamanul spunea că cheia tuturor lucrurilor este a vedea întotdeauna moartea stând pe umărul tău stâng, ca un şoim sau corb urmărindu-te. Atunci fiecare clipă înseamnă ceva.

Dacă s-ar inventa mâine o pastilă care ne-ar permite să trăim două milioane de ani, ar mai avea ceva vreun sens ?

Unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat copil fiind a fost acela că bunicul meu nu citea niciodată rubrica de sport. El citea necrologurile. Am presupus că făcea aceasta deoarece socotea vremea sa. Dar acum citesc necrologurile în mod obsesiv deoarece văd într-un ocol scurt arcul unei vieţi şi ceea ce caut sunt punctele de răscruce de la care s-ar fi putut merge într-o direcţie sau alta.

Cred că trebuie să aflăm ce anume aduce valoare unei comunităţi. În primul rând, trebuie să ne îmbunătăţim pe noi înşine, astfel încât oricare ar fi circumstanţele noastre, inclusiv de a ne afla într-o cameră de tortură, să avem cea mai mare şansă de a fi mulţumiţi. Şi în al doilea rând, fiindcă suntem animale sociale, noi trebuie să aducem valoare comunităţii din jurul nostru, altfel suntem paraziţi. Extragi valoare, dar nu plăteşti cu aceeaşi monedă.

Nu cred că banii sau celebritatea pot compensa faptul că nu eşti o persoană productivă – nu o persoană consumatoare, ci una productivă. Cum poţi fi productiv într-o lume în care totul a fost asigurat ? Ce poţi face este să te pui în slujba unei idei productive. Trebuie să ai o înţelegere imaginativă a ceea ce sunt oamenii, ce nevoi au, şi apoi să vii cu propriile daruri în întâmpinarea acelor nevoi.

Nu cred că poţi trăi fără imaginaţie pentru că atunci eşti redus la viaţa senzuală, la a consuma. Şi noi cu toţii am mâncat prea mult, am băut prea mult, probabil am consumat narcotice ocazional şi în timp ce este grozav pe moment, toate aceste lucruri se sting foarte repede.

Am 75 ani acum, pot spune că am ajuns în cele din urmă în punctul în care nu sunt dornic să călătoresc, nu pentru că nu vreau să mă distrez. Ci pentru că am o bucată de pământ, teren sălbatic, în nordul statului New York şi am o verandă mare în spatele unui hambar vechi şi pun sute de kilograme de hrană pentru căprioare, păsări şi veveriţe în fiecare săptămână.

Sunt înconjurat de creaturi din specii diferite şi ele nu se mai sperie de prezenţa mea. Este pur şi simplu fascinant. Mă trezesc dimineaţa acum la ora 6, primul lucru pe care-l văd sunt păsările colibri. Şi aproape imediat după aceea sticleţii. Şi apoi vin cintezele cu cap roşu, curcanii sălbatici, şi apoi veveriţele încep să dea buzna şi să şterpelească ceva mâncare pentru păsări, şi o turmă mică de căprioare încep să-şi iţească capetele. Este absolut magic. Nu mă plictisesc niciodată de privelişte. Există pentru fiecare o cale de a fi util.

Buckminster Fuller spunea că avuţia care ne binecuvântează vieţile se află pretutindeni. Condiţionarea pe care o creează în mintea noastră şcolarizarea, televiziunea şi cultura corporatistă a consumului – că trebuie să avem acest lucru sau altul – ne împiedică să vedem că, de fapt, există suficient pentru toată lumea. Cred că va trebui să abandonăm şcolarizarea forţată pentru a înţelege în cele din urmă acest lucru, pentru a-l trăi cu adevărat.

 

Michael Mendizza: Mulţumesc, John.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Stare de fericire totală.

[2] Stand and Deliver, 1988, regia Ramon Menendez.

[3] Este vorba despre cartea The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American Life, de Richard Herrnstein şi Charles Murray, apărută în 1994, care susţine că inteligenţa umană este influenţată de factori ereditari şi de mediu, fiind un indicator mai bun al evoluţiilor individuale (venit, performanţă la locul de muncă, comiterea de infracţiuni etc) decât statutul socio-economic al părinţilor.