Trebuie sa participe Biserica Ortodoxa Rusa la miscarea ecumenista (II)
Trebuie să participe Biserica Ortodoxă Rusă la mișcarea ecumenistă ? (II)
Cuvânt rostit în timpul lucrărilor Congresului Bisericilor Ortodoxe la prăznuirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, Rusia, 13 iulie 1948
de Sfântul Serafim al Sofiei
Prin urmare, ecumeniștii ortodocși nu au dreptate atunci când îi includ pe toți heterodocșii în Sfânta Biserică, sau când declară, așa cum au făcut prin intermediul unuia dintre conducătorii lor ecumenişti, că cei de alte crezuri, atât în mod individual, cât și ca grup (bisericile altor confesiuni), asemenea membrilor păcătoşi, individuali ai Bisericii Ortodoxe, „devin sfinți prin harul lui Dumnezeu și prin iubire în cadrul comunității”[1]. Aici, ecumeniștii ortodocși confundă membrii individuali ai Bisericii Ortodoxe – care sunt păcătoși și, în general, oameni slabi – cu oameni de alte crezuri creștine și „biserici”, și presupun că ambii pot dobândi sfințenia prin harul lui Dumnezeu și prin iubirea prezentă în comunitățile lor. Dar diferența dintre cele două [situaţii] este imensă. Membrii Bisericii Ortodoxe care sunt păcătoși, oricât de mari ar fi păcatele lor, sunt întotdeauna capabili prin taina pocăinței și cu ajutorul harului lucrător și mântuitor să devină sfinți; ei pot ajunge la o sfințenie adevărată și desăvârşit plină de har. Dar pentru heterodocși, ca indivizi sau ca grup, nu este cu putinţă să devină sfinți, deoarece harul tainei mirungerii şi harul tainei pocăinței nu sunt lucrătoare printre ei. Heterodocșii pot deveni sfinți doar dacă se pocăiesc, renunță la toate ereziile lor și se unesc cu Biserica Ortodoxă; numai atunci se pot include alți creștini în Sfânta Biserică a lui Hristos.
Dar ce fel de har este acesta, care, potrivit ecumeniştilor, permite creştinilor de alte crezuri să devină sfinţi ? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, harul Sfântului Duh se manifestă în două forme: în primul rând, ca un har exterior, proniator, care acționează în și de-a lungul vieţilor tuturor, dând posibilitatea oricui să accepte adevărata credință; și, în al doilea rând, ca un har lăuntric, mântuitor, care reînviorează, răscumpără și funcționează exclusiv în Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, în citatul anterior din ecumenistul ortodox, el nu avea în vedere harul exterior, deoarece atunci când acţionează în vieţile creştinilor de alte crezuri, şi chiar în vieţile necreştinilor, nu îi face pe ei sfinţi[2]. Rezultă deci că ceea ce avea în vedere era harul lăuntric, reînviorător. Dar acest har fie este cu totul absent la creștinii de alte crezuri, fie este prezent, dar nelucrător, incapabil de a mântui sau a face din ei sfinți. Deci nici unul, nici celălalt tip de har nu-i poate face pe creștinii heterodocși sfinți. Pe urmă, este nepotrivit ca ecumeniştii ortodocşi să vorbească cândva de har sau sfinţenie în ce-i priveşte pe creştinii de alte crezuri.
Mai mult, poate dragostea comunităţii să facă în realitate sfinți din creștini heterodocși sau din păcătoși în general ? Dacă ne-am imagina cel mai iubitor grup de creștini ortodocși – și aceștia ar trebui să fie creștini ortodocși cu opinii nedistorsionate și o înțelegere clară a Ortodoxiei – și creștini neortodocși, atunci din asocierea lor unii cu alții, creștinii neortodocși – cu condiția ca ei să nu fie eretici fanatici – ar rămâne doar cu sentimente plăcute, și asta este tot. Încă o dată, pentru a deveni sfinți, heterodocșii trebuie nu numai să se unească cu Biserica Ortodoxă și să se împărtășească de harul ei mântuitor, ci și să pornească pe calea unei adevărate vieți creștine, pe calea războiului fără compromis cu patimile și cu păcatul, prin împlinirea neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pe calea strâmtă, îndurerată și spinoasă. Doar atunci creștinii de alte crezuri pot deveni sfinţi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Prin urmare, discuția ecumeniștilor ortodocși despre posibilitatea ca ereticii să devină sfinți, trebuie spus, este cu totul neîntemeiată şi înșelătoare.
Cu toate acestea, interpretarea ecumeniștilor ortodocși a termenului „Sfânta Biserică”, ca interpretările altor termeni legaţi de ea, nu este doar o simplă greșeală. În esența ei, această eroare este o răsturnare a Bisericii noastre Ortodoxe. Biserica noastră cere de la noi să credem în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, atribuind aceste atribute în mod unic și exclusiv Bisericii noastre Ortodoxe. Ecumeniștii ortodocși refuză să asculte de Biserică, deformând articolul 9 al Crezului dincolo de recunoaștere. Aceasta are drept rezultat un amestec nefiresc de adevăr şi minciună, Ortodoxie cu erezii. Ecumeniștii ortodocși ajung la o denaturare extremă a adevăratei înțelegeri a Bisericii într-atât încât, deşi membri ai Bisericii Ortodoxe, ei sunt totodată membri ai bisericilor ecumeniste, sau mai precis, un fel de comunitate heterodoxă ecumenistă alcătuită din nenumărate erezii. Se cuvine să le reamintim mereu cuvintele lui Hristos: Şi de nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).
Neascultarea îi conduce pe ecumeniști la declarații precum următoarele: „Zidurile care despart bisericile nu ajung până la Cer însuși, la Hristos, Capul, și nu coboară până în însăşi inima Bisericii, la Sfântul Duh”[3]. Cu toate acestea, aceste ziduri despărțitoare – adică, separarea ereticilor de Biserica Ortodoxă – au fost instituite inițial de sinoadele ecumenice. Ele au fost instituite cu scopul de a apăra credința ortodoxă de ruină, de a o proteja de amestecarea cu erezii distrugătoare. Prin astfel de despărţiri s-au împlinit cuvintele lui Hristos: Au vi se pare că am venit să dau pace pre pământ ? Nu, zic vouă, ci împărţire (Luca 12, 51). La sinoadele ecumenice, cuvintele lui Hristos, pe care El le-a grăit apostolilor şi urmașilor lor, ierarhii, care stau la cârma Bisericii, s-au împlinit de asemenea: Amin grăiesc vouă: oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer; şi oricâte veţi dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer (Matei 18, 18). Deci, este limpede că aceste despărţiri ajung chiar până la Cer – şi cum ar putea hotarele ecleziastice să nu ajungă până la Hristos, când ele sunt întemeiate pe propriile Sale cuvinte ?
Apoi, hotărârile dogmatice statornicite la sinoadele ecumenice cu privire la anatematisirea ereticilor erau întemeiate pe următoarele cuvinte ale apostolilor: Pentru că s-au părut Sfântului Duh și nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). În consecință, aceste hotărâri împotriva ereziilor și-au avut izvorul, nu numai în Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, ci și în Sfântul Duh Însuși. Cuvintele pe care Hristos le-a grăit ucenicilor Săi când li S-a arătat după Învierea Sa sunt semnificative aici: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Prin urmare, este evident că anatemele sinoadelor ecumenice, întemeiate pe cuvintele lui Hristos, au fost puse asupra ereticilor în colaborare de Sfântul Duh şi de Biserică. Se pune astfel întrebarea: cum să nu poată ajunge hotarele dogmatice până la Sfântul Duh, de vreme ce El este izvorul aceloraşi hotare ?
Și aceasta nu este tot. Cuvintele lui Hristos: Oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer (Matei 18, 18) arată că anatematisirea ereticilor, adică excomunicarea lor, trece dincolo în viaţa următoare, și că toți ereticii după moarte merg în chinurile veșnice. Este demn de notat aici o revelaţie extrem de instructivă dată marelui nebun pentru Hristos Sfântul Simeon din Emesa (cca secolul al VI-lea). Dumnezeu i-a descoperit că sufletul lui Origen (cca 185-cca 254), faimosul învăţat teolog, pierise şi era în chinurile iadului din cauza învățăturilor sale eretice[4]. Monahul Teofan a avut o revelație asemănătoare, aşa cum este istorisită în cunoscuta scriere a Sfântului Ioan Moschos (cca 550-619), Livada duhovnicească. El l-a văzut şi pe Origen, ca şi pe Arie (cca 260-336), Nestorie (cca 351-cca 451), şi pe mulţi alţi eretici în flăcări de foc[5]. Următoarea vedenie a Sfântului Chiriac Sihastrul (448-557) demonstrează doar cât de urâtă Îi este erezia lui Dumnezeu: Maica Domnului i s-a arătat împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Teologul; cu toate acestea, ea a refuzat să intre în chilia lui, deoarece la sfârşitul uneia din cărțile de pe raftul lui erau două scrieri ale ereticului Nestorie[6].
Ecumeniștii ortodocși nu sunt numai neascultători faţă de Biserica Ortodoxă; ei o şi acuză deschis de păcatul dezbinării. Într-adevăr, ei atribuie acest păcat nu numai Bisericii Ortodoxe, ci și tuturor bisericilor de alte confesiuni[7]. Însă ereticii au fost cei care au creat erezia, nu Biserica Ortodoxă; dimpotrivă, Biserica Ortodoxă a apărat, cu sângele mucenicilor ei, curăția credinței ortodoxe de erezii. Dacă Biserica nu ar fi luptat astfel, atunci adevărul ortodox, amestecându-se cu minciuna eretică, ar fi încetat să existe și, odată cu el, Biserica Ortodoxă ar fi dispărut de pe fața pământului. Nu poate fi învinovăţită Biserica Ortodoxă pentru că nu s-a amestecat cu ereticii și s-a separat de ei; mai degrabă, trebuie binecuvântată pentru hotărârea ei mucenicească de a face o astfel de dezbinare, care a avut loc din cauza răzvrătirii ereticilor împotriva Bisericii, împotriva adevărurilor patristice și revelate de Dumnezeu, și chiar împotriva lui Dumnezeu Însuși.
Cu toate acestea, faptul că ecumeniștii chiar aduc o astfel de acuzație arată doar cât de mari sunt păcatele îndrăznelii, părerii de sine, şi mândriei în care au căzut: ei și-au însușit dreptul de a judeca Biserica Ortodoxă. Se pare că a venit vremea când nu se mai poate tăcea. Trebuie arătată ecumeniştilor toată eroarea lor de a pune pe picior de egalitate Ortodoxia cu alte crezuri. Și trebuie avertizaţi cu privire la calea primejdioasă şi distrugătoare pe care merg, o cale care i-a îndemnat la neascultare și chiar la acuzații publice împotriva mamei lor, Biserica. În sfârşit, trebuie să atragem atenţia asupra impactului negativ pe care îl are participarea reprezentanților ortodocși la conferințele ecumeniste. Prezența lor la aceste conferințe îi întăresc pe creștinii heterodocși în convingerea lor că toate confesiunile creștine aparțin Uneia Biserici Ortodoxe, Ecumenice.
În ce ne priveşte, noi nu considerăm că prezența ecumeniştilor ortodocși la adunările ecumeniste înseamnă câtuşi de puţin faptul că toţi creştinii de alte crezuri aparțin Adevăratei Biserici a lui Hristos. Exact pe cât de departe de adevărul credinței ortodoxe sunt ei din cauza erorilor lor religioase, pe atât de departe rămân. Reprezentarea ortodoxă la conferințele ecumeniste ne informează pur și simplu că ortodocșii au început să se îndepărteze de Ortodoxia lor. Este dificil a decide unde ortodocșii se îndepărtează mai mult de Biserica Ortodoxă – în scrierile lor sau prin prezența lor la conferințele ecumeniste ? Prezența lor la adunările ecumeniste este, în esență, o trădare a învățăturii ortodoxe despre Biserică, exprimată în cel de-al nouălea articol din Crez. Reprezentarea ortodoxă la astfel de întruniri – pe care ecumeniștii le numesc „conferințe ale întregii Biserici”, „întâlniri ale Bisericilor creștine” și „Una, Sfântă Biserică a lui Hristos” – este, în toate intențiile și scopurile, o confirmare a Bisericii Ortodoxe ca fiind „Una, Sfântă Biserică a lui Hristos” împreună cu fiecare eroare eretică. În consecință, fără un cuvânt, fără nimic scris, reprezentanții ortodocși, doar prin prezența lor la Conferința de la Amsterdam, vor contribui la subminarea credinței noastre în dogma Bisericii.
În plus, rugăciunea comună a ortodocșilor cu ereticii are loc la toate conferințele ecumeniste. Însă rugăciunile în comun sunt interzise de sfintele canoane ale Bisericii noastre. Canonul 10 apostolic spune: „Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească”. Iar canonul 45 apostolic spune: „Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. În comentariul său la acest din urmă canon, Episcopul Ioan de Smolensk (1818-1869)[8] scrie:
,,Canoanele se străduiesc nu numai să-i ferească pe ortodocși de a fi infectaţi cu un duh eretic, ci și să-i ferească de indiferența față de credință și faţă de Biserica Ortodoxă, care se naște cu ușurință din contactul cu ereticii în chestiuni de credință. Însă acest canon nu contrazice în nici un fel spiritul creștin de iubire și toleranță prin care se distinge Biserica Ortodoxă. Există o mare diferență între a-i tolera pe cei rătăciți în credința lor … și a trăi cu ei în pace într-o comunitate civică, și a intra fără discernământ în contact religios cu ei, deoarece cea din urmă acţiune vădeşte nu numai că nu încercăm să-i aducem la Ortodoxie, ci că noi înşine slăbim în credinţă”.
Cu privire la acest comentariu al Episcopului Ioan de Smolensk asupra rânduielilor canonice citate anterior, trebuie să nu uităm următorul cuget al Sfântului Chiprian al Cartaginei (cca 200-258), care susține că ereticii nu vor veni niciodată la Biserică dacă noi îi întărim în convingerea lor că ei sunt de asemenea membri ai Bisericii și deţinători ai tainelor.
Există o singură situație în care reprezentanții ortodocși pot fi prezenți la conferințele ecumeniste, și aceasta este dacă organizatorii conferinței ar declara Bisericii Ortodoxe, în numele tuturor așa-numitelor „Biserici creștine” (membrele mişcării ecumeniste), [că există] o bunăvoinţă de a renunța la toate iluziile lor eretice și de a se reuni cu credința ortodoxă. Dar, desigur, cei care organizează conferințele ecumeniste nu au făcut niciodată o astfel de declaraţie, nici nu o vor face vreodată, deoarece creștinii heterodocși, în general, pur și simplu nu se gândesc să renunțe la ereziile lor și să se reunească cu credința ortodoxă. Nu trebuie să uităm cât de încăpățânat și fanatic se țin ereticii de convingerile lor religioase. Reunirea cu Biserica Ortodoxă, așa cum arată realitatea, are loc doar în cazuri izolate, foarte rare și excepționale. Să ne amintim mereu cuvintele profetice ale lui Hristos: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Având în vedere toate acestea, noi nu avem temeiuri pe care să sperăm într-o reunire a altor așa-zise „Biserici creștine” cu credința Bisericii Ortodoxe; în schimb, ar trebui să anticipăm o scădere tot mai mare a numărului adevăraților credincioși.
Însuși conducătorul Consiliului Ecumenic nu are idee de reunire a creştinilor de diferite reunite cu credința ortodoxă. Prin asistentul său personal, [Willem Adolph] Visser’t Hooft (1900-1985)[9], el a anunţat clar că Consiliul Ecumenic nu va constitui o formă centralizată de unitate ecleziastică, în care confesiunile îşi vor pierde independenţa şi caracterul distinctiv[10]. Astfel, la conferințele ecumeniste nici măcar nu se ridică problema reunirii Bisericilor neortodoxe cu Biserica Ortodoxă. În programele conferințelor ecumeniste, această chestiune nu este niciodată pe ordinea de zi, nici nu este inclusă în ordinea de zi a viitoarei Conferințe de la Amsterdam[11].
Este adevărat că, la conferințele lor, ecumeniștii, atât heterodocși, cât și ortodocși, încearcă să găsească puncte comune în credințele lor pentru a atinge – în măsura în care este cu putinţă – unitatea. O scrisoare semnificativă semnată de toți participanții la Conferința de la Oxford a grupării Viaţă şi Acţiune (1937) afirmă:
,,Noi suntem una în credința Domnului nostru Iisus Hristos, ca [fiind] Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Noi suntem una în angajamentul nostru față de El, Capul Bisericii, Împăratul Împăraţilor, Domnul Domnilor. Noi suntem una în mărturisirea că acest angajament are prioritate față de toate celelalte angajamente … Noi suntem una, deoarece suntem cu toţii supuși ai Dumnezeului iubirii și harului”[12].
Dar toate aceste unități nu au nici o legătură cu chestiunea unei uniri autentice a ortodocșilor cu cei de alte crezuri. Însă ecumeniștii ortodocși, cel puțin în persoanele conducătorilor lor, atribuie o importanţă uriaşă acestor unități vagi, arătând spre cuvintele Sfântului Ioan Teologul: Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist (I Ioan 4, 2-3)[13].
Da, în vremurile apostolice, o astfel de mărturisire a credinței în Hristos era suficientă pentru a distinge cine era cu Biserica lui Hristos și cine era împotriva ei. La acea vreme, principalii oponenți ai apostolilor erau gnosticii, care, în știința lor cea cu nume mincinos (I Timotei 6, 20), nu admiteau un contact direct între Dumnezeu și făpturile Sale, de vreme ce ei negau Întruparea lui Dumnezeu – dogma de bază a creștinismului. Dar când alte erezii și-au făcut apariția după vremea apostolilor, dogmele creștine au trebuit să fie reafirmate în funcţie de noile erezii, şi cei care nu au acceptat aceste reafirmări au devenit eretici, oponenți ai Sfintei Biserici, așa cum se întâmplase mai devreme cu cei care nu a mărturisit că Hristos a venit în trup. De exemplu, iconoclaștii mărturiseau că Hristos a venit în trup, așa cum fac protestanții în zilele noastre, dar timp de 200 ani iconoclaștii au vlăguit Biserica. Nu există nici o erezie care să fi pricinuit mai mult rău Bisericii Ortodoxe decât iconoclasmul, pe care Sfânta Biserică l-a condamnat și l-a pus sub anatemă veşnică.
Arătând către cuvintele menționate mai sus ale Sfântului Ioan Teologul, ecumeniștii ortodocși dau motive heterodocșilor să creadă că ortodocșii sunt gata să se unească cu ei pe baza unei credințe comune în Hristosul Întrupat, chiar dacă heterodocșii păstrează încă credințele lor greșite. Prin urmare, dacă Biserica noastră Ortodoxă nu a primit de la organizatorii conferințelor ecumeniste o înştiinţare privind bunăvoinţa denominaţiunilor heterodoxe de a reuni cu credința ortodoxă, și dacă ei nu au discutat chestiunea unei astfel de reuniri la aceste conferințe, atunci apare întrebarea: de ce ar trebui Biserica noastră Rusă să le trimită reprezentanții noștri ? Ce rod va aduce participarea Bisericii noastre la aceste adunări ecumeniste ? Numai roade rele (Matei 7, 17-18) desigur, și unul din aceste roade, despre care am vorbit deja, va fi căderea ortodocșilor din credința lor prin încălcarea sfintelor canoane și a dogmei Bisericii așa cum este mărturisită în cel de-al nouălea articol al Crezului.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă” [Православное христианство, его сущность и его современный образ], Anuarul Facultății de Teologie a Universităţii din Sofia, Sofia, 1942-1943, p. 62-63.
[2] Scrierile Sfântului Ioan Cassian [Писанія преп. Іоанна Кассіана], Moscova, 1892, p. 404.
[3] Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă”, p. 63.
[4] Vieţile sfinţilor pe luna iulie [Книга житіи святыхъ на мѣсяцъ іулій], Moscova, 1898, 21 iulie, p. 489-490.
[5] Sfântul Ioan Moschos, Livada duhovnicească [Лугъ Духовный], Moscova, Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie, 1915, cap. 26, p. 32.
[6] Ibid., cap. 46, p. 61-62.
[7] V.V. Zenkovski, „Despre așa-numita chestiune ecumenistă” [О такъ называемомъ экуменическомъ вопросѣ], Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, nr. 6 (1930), p. 5; Protopresbiter Ştefan Ţankov, „Creștinismul ortodox: esența sa și forma sa modernă”, p. 116.
[8] N.ed.: Un predicator şi comentator al dreptului canonic renumit, episcopul Ioan rămâne o autoritate de primă importanţă în interpretarea sfintelor canoane. El s-a născut la Moscova pe 5 iunie 1818, în familia unui preot. După absolvirea Academiei Teologice din Moscova în 1842, a deținut catedra de drept canonic la Academia Teologică din Sankt Petersburg între anii 1844-1854, timp în care, pe când era încă arhimandrit, a scris cea mai importantă lucrare a sa, în două volume, Cursul practic de jurisprudenţă ecleziastică [Опыт курса церковного церковного задкого но закого но закого] (Sankt Petersburg, 1851-1852), prima încercare a unui cleric rus de a aborda în mod sistematic sfintele canoane, care i-a adus doctoratul în teologie în 1853; în această lucrare, el subliniază necesitatea plasării unui canon dat în contextul tradiției patristice, luând în considerare circumstanțele istorice care conduc la emiterea lui și comparându-l cu alte canoane similare și chiar cu legislația seculară paralelă. Numit rector al Academiei Teologice din Sankt Petersburg în 1855 și rector al Academiei Teologice din Kazan în 1857, el a deținut aceste posturi până în 1864. În 1865, a fost hirotonit episcop de Vyborg, un vicariat al Sankt Petersburg-ului, iar în 1866 a fost numit episcop de Smolensk; episcopatul său a fost însă scurt, deoarece el a trecut la Domnul pe 17 martie 1869.
[9] N.ed.: Indispensabil pentru înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor, el a servit ca cel dintâi secretar general al lui, între anii 1948-1966.
[10] Buletinul Bisericii, nr. 13-15 (1948), p. 18.
[11] Ibid., nr. 26-27, p. 14; a se vedea de asemenea nr. 5-6 (1947), p. 14.
[12] Protopresbiter Ştefan Ţankov, Două conferințe ecumeniste la Oxford și Edinburgh [Две всемирные конференции в Оксфорде и Эдинбурге]: Creştinismul Practic [Практического христианства] şi Unitatea Bisericilor [Единения церквей], 1937; Cultura Spirituală, nr. 8-9 (1938), p. 273-282; ibid., nr. 10, p. 303-310.
[13] Ilie Ţonevski, recenzie a celei de-a patra prelegeri a protopresbiterului Ştefan Ţankov, „Unitatea Bisericilor”.
