Trebuie sa participe Biserica Ortodoxă Rusa la miscarea ecumenista ? (III)
Trebuie să participe Biserica Ortodoxă Rusă la mișcarea ecumenistă ? (III)
Cuvânt rostit în timpul lucrărilor Congresului Bisericilor Ortodoxe la prăznuirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, Rusia, 13 iulie 1948
de Sfântul Serafim al Sofiei
Există un alt rod rău care se naște din participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe la conferințe ecumeniste: o îndepărtare de Sfânta noastră Ortodoxie. Avem în vedere familiaritatea dintre ortodocși și creștini ai altor confesiuni care se dezvoltă din asocierea lor ecumenistă. Desigur, ecumeniștii, în special protestanții, sunt susținători puternici ai unei astfel de familiarități între creștinii heterodocși și creștinii ortodocși, pentru că fără prietenie între creștinii occidentali de diferite confesiuni și creștinii ortodocși răsăriteni ecumenismul nu va putea niciodată să-și atingă scopul. Un anunț făcut de dr. Visser’t Hooft, secretar general al Consiliului Ecumenic, dezvăluie că oficialii Consiliului Ecumenic sunt conștienți de acest lucru: el a spus că fără cooperarea Bisericilor Ortodoxe, ecumenismul nu poate fi un Trup cu adevărat ecumenic[1]. În consecință, Consiliul Ecumenic face tot posibilul la conferințele lor ecumeniste să întărească ferm prietenia dintre creștinii neortodocși și ortodocși. Nu există nici o îndoială că Consiliul oferă tot felul de asistență materială Bisericilor Ortodoxe având exact acest scop în vedere[2].
Luând în considerare toate acestea, putem spune că prietenia formată la conferințele ecumeniste devine tot mai trainică şi profundă, dar – vai ! – tot mai nocivă pentru Biserica Ortodoxă. Familiaritatea dintre reprezentanții ortodocși și omologii lor protestanți se duce în țările ortodoxe și produce acolo asocieri prietenoase între ortodocși și protestanți, mai ales între clerul ortodox, pe de o parte, și clerul protestant, pe de altă parte. Cât de departe merg uneori aceste asocieri prietenoase se poate vedea din cele ce urmează. În timpul călătoriilor lor misionare în țările ortodoxe, pastorii protestanți organizează întâlniri cu fast și ceremonie atât în sate, cât și în orașe, și îi invită pe ortodocși la ele, în special pe preoți. Au existat chiar cazuri când, în prezența unui mare număr de creștini ortodocși, pastori protestanți și preoți ortodocși s-au ținut de mână cântând: „O, ce dulce este unirea fraților adevărați; cum Domnul nostru Iisus Hristos ne ține în dragoste”. Foarte des, preoții ortodocși și pastorii protestanți slujesc împreună molitfe.
La Conferința de la Geneva (1920), reprezentantul Patriarhului Constantinopolului, Mitropolitul Ghermano de Thyateira (1872-1951)[3], și reprezentantul patriarhului Alexandriei, profesorul Loukaras, au adus în atenția conferinței prozelitismul care apare printre popoarele creștine. Ei au arătat clar, la acea vreme, că un asemenea prozelitism era inadmisibil și contrar ideii de apropiere și reunificare a Bisericilor creștine. (Trebuie să înțelegem aici cuvântul „prozelitism” ca un eufemism pentru răspândirea propagandei heterodoxe în țările ortodoxe.) Mitropolitul Ghermano a prezentat o declarație scrisă împotriva prozelitismului la conferință în numele tuturor participanților ortodocși pentru a pune capăt utilizării unei astfel de propagande în țările ortodoxe[4].
Ca și cum ar răspunde la aceasta, protestanții pornesc de la ipoteza că, deoarece au o prietenie ecumenistă cu ortodocșii, cei din urmă sunt gata să îmbrățișeze doctrinele protestante și, ca niciodată înainte, se complac fără nici o constrângere în propaganda lor protestantă, care are ca scop unirea Ortodoxiei cu protestantismul şi lichidarea logică a Bisericii Ortodoxe. Protestanții folosesc resursele enorme de care dispun pentru a răspândi propaganda prin intermediul presei, publicând cărți și ziare. În literatura lor, ei nu numai că târâie prin noroi cinstirea icoanelor de către noi, slujbele noastre dumnezeieşti, şi toată Ortodoxia, dar vorbesc de asemenea contrar Scripturilor. Ei resping istorisirea scripturistică despre crearea lumii de către Dumnezeu în 6 zile și nu acceptă ca autentice anumite minuni consemnate în Scriptură. Rezultatul acestei întregi propagande este că o multitudine de secte protestante au apărut în țările ortodoxe, precum adventiști, baptiști, metodiști, penticostali, evanghelici, precum și alții.
Înainte de ecumenism, nu exista o astfel de propagandă protestantă în țările ortodoxe, deoarece nu existau legături de familiaritate între ortodocși și protestanți. Aceste prietenii, care sunt stabilite ferm la conferințele ecumeniste, impun reprezentanților ortodocși o obligație morală de a nu împiedica propaganda protestantă în țările ortodoxe. Și în aceasta constă marele rău al ecumenismului: Că tot pomul – a spus Domnul – din roada sa se cunoaşte (Luca 6, 44). Dacă din această relaţie de prietenie Biserica Ortodoxă este vătămată, atunci este clar că relația este lucrarea adversarilor Sfintei Biserici. În cazul ecumenismului, acești adversari sunt francmasoni[5]. Ei sunt cei care încurajează dezvoltarea relațiilor de prietenie la conferințele ecumeniste, de vreme ce ei sunt cei care organizează aceleași conferințe, exact aşa cum organizează conferințele YMCA.
În 1928, la Sofia a avut loc o conferință între reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe și reprezentanți ai Comitetului Internațional al YMCA, inclusiv reprezentanți ai federațiilor naționale ale YMCA din țările ortodoxe, sub conducerea secretarului general al Comitetului Internațional al YMCA, dr. John [Raleigh] Mott (1865-1955)[6] —un binecunoscut francmason. La directiva sa, Congresul Protestant Pan-American alocă sume enorme de bani pentru propaganda protestant-masonică mondială. Cea de-a doua dintre aceste conferințe a avut loc în 1930 la Atena. Conferința de la Oxford desfășurată în 1937 l-a avut ca organizator și purtător de cuvânt pe nimeni altul decât pe același binecunoscut francmason, dr. John Mott. Ca membru al comitetului director al Consiliului Ecumenic, în ianuarie 1948, el a participat la elaborarea ordinii de zi pentru viitoarea Conferință de la Amsterdam și la toate aspectele organizării acesteia[7]. Și același dr. John Mott va fi unul din purtătorii de cuvânt la Conferința de la Amsterdam[8]. Având în vedere toate acestea, nu este surprinzător faptul că 80% dintre participanții la Conferința [Viață și Acţiune] de la Stockholm din 1925 și la Conferința [Credință și Organizare] de la Lausanne din 1927 erau membri ai YMCA, un organizaţie cu legături masonice şi condusă de acelaşi dr. John Mott[9]. Extrem de semnificativ pentru toate acestea este raportul făcut de participanții la Conferința de la Oxford la consiliul extern al ierarhilor cu clerici și laici din 1938 care dezvăluia că Conferința de la Oxford a fost dominată de francmasoni.
Din aceasta, este evident cine stă cu adevărat în spatele mișcării ecumeniste: francmasonii, dușmani de multă vreme ai Bisericii Ortodoxe. De asemenea, este clar pentru ce scop s-a străduit mișcarea ecumenistă, la toate adunările sale încă de la înfiinţarea sa: nu o unire dogmatică a tuturor așa-numitelor „biserici creștine” cu Biserica Ortodoxă, ci un amestec al amândurora, dobândit prin intermediul îndepărtării ortodocşilor de credința lor printr-o familiaritate ecumenistă cu ereticii, mai ales cu protestanții. Acest amestec este echivalent cu distrugerea Ortodoxiei. În cele din urmă, când abordăm problema ecumenistă, noi trebuie să recunoaștem că, întorcându-ne la însăși originea ecumenismului, în fața noastră se află, nu numai duşmanii vechi de secole ai Bisericii noastre Ortodoxe, ci și tatăl minciunii şi al ruinei însăşi – diavolul. În secolele anterioare, el a căutat să distrugă Sfânta Biserică atacând-o cu tot felul de erezii, anume încercând să-i amestece pe ortodocși cu ereticii. Și el face aceasta acum folosind ecumenismul și capitalul său masonic inepuizabil.
Însă, în vremurile anterioare existau mai multe obstacole pentru lucrarea sa decât există acum. Pe atunci, creștinii aveau o râvnă fierbinte pentru credința ortodoxă și o apărau până în punctul de a-şi da sângele ca mucenici. În zilele noastre, cei care îmbrățișează Ortodoxia sunt incomparabili în indiferența lor față de credință – o indiferență pe care Dumnezeu o detestă. Știu faptele tale, că nici rece eşti nici fierbinte; o de ai fi rece sau fierbinte ! Iar fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voiu arunca din gura mea (Apocalipsis 3, 15-16). Ca o consecinţă a râvnei lor pentru credinţă şi a vieţilor lor creştine curate, ortodocșilor li s-a dat cunoașterea de la Dumnezeu. Oameni neluminați din punct de vedere teologic, chiar femei simple, se certau în piață dacă Hristos era de aceeași esență [ὁμοούσιος (homooúsios)] sau de o esență asemănătoare [ὁμοιούσιος (homoioúsios)] cu Dumnezeu Tatăl[10]. În zilele noastre, printre ortodocși domnește o ignoranță în chestiunile de credință, şi dușmanul mântuirii noastre profită de aceasta. Mișcarea ecumenistă a crescut rapid pe fața pământului prinzând în mreje chiar Bisericile Ortodoxe în urzelile sale complicate. Dar Biserica Rusă, care deține 50 milioane de credincioși ortodocși, nu a devenit până acum membră a mișcării ecumeniste[11].
Aşadar, pentru moment, ecumenismul nu va prăznui victoria sa. Nu a cuprins toate Bisericile Ortodoxe în cercul său mondial[12]. Haideţi să nu-i dăm o asemenea victorie ! Haideţi să ne amintim esența și scopul ei și să respingem în totalitate mișcarea ecumenistă. Ea constituie o îndepărtare de credinţa ortodoxă, o trădare a lui Hristos, lucruri pe care trebuie să le evităm din toate punctele de vedere ca să nu se împlinească cuvintele Sfântului Serafim: „Vai de cel care doar într-o iotă se îndepărtează de Sfintele Sinoade Ecumenice”. Lumea este ostilă lui Hristos și Sfintei Sale Biserici Ortodoxe, și din acest motiv dragostea lumii acesteia, în cuvintele sfântului apostol, vrajbă este către Dumnezeu (Iacov 4, 4). Biserica Ortodoxă nu trebuie să se alăture niciodată celor de alte confesiuni. O astfel de unire este irealizabilă, utopică și extrem de dăunătoare și chiar dezastruoasă pentru Biserica Ortodoxă. Creștinii ortodocși ar trebui mai degrabă să se unească unii cu alții, și astfel să împlinească porunca lui Hristos: Nu numai pentru aceştia mă rog [adică, apostolii], ci și pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toți una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, și eu întru tine, ca și aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 20-21).
În acest context, cuvântul toți înseamnă credincioși, şi cuvântul credincioși aici nu înseamnă ortodocși împreună cu ecumeniști și creștini heterodocși; se poate înțelege doar că cuvântul înseamnă adevărați credincioși, adică creștini ortodocși. Aşa cum a afirmat Dumnezeu: „Eu sunt … Adevărul (Ioan 14, 6). El nu Se putea referi aici la creștini eretici, ci mai curând doar la cei drept-credincioşi.
Haideţi să nu fim tulburaţi de acuzaţia pe care ecumeniştii ne-o aduc nouă, creştinilor ortodocși, de lipsă de dragoste față de creștinii de alte crezuri, fiindcă părem că nu vrem să-i includem în credința noastră. Mai înainte de toate, această acuzație nu se întemeiază pe realitate. Sfânta noastră Biserică a luptat întotdeauna împotriva ereziilor, chiar până la sânge (Evrei 12, 4), însă ea s-a îndurat întotdeauna de cei care, la îndemnul diavolului, cad în erezii, şi mişcată de dragoste pentru ei, ea pune asupra lor o ἐπιτιμία [epitimía, pocăinţă][13], care merge chiar până la a-i excomunica din Biserică. Însă, Biserica nu a încetat și nu va înceta niciodată rugăciunile ei – această suflare de dragoste adevărată, plină de har – pentru întoarcerea şi reintegrarea ereticilor pe calea adevărului mântuitor. Iată cum ne învață Biserica să ne rugăm pentru eretici: „Cei care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă și au fost orbiți de erezii distrugătoare, luminează-i cu lumina cunoașterii Tale și adu-i înapoi la Sfânta Ta, Apostolească, Sobornicească Biserică”. În acest fel, Sfânta Biserică deosebeşte heterodoxia de adevăr, cerând celor care au căzut în erezii o luptă fără compromis împotriva credințelor lor greșite și întinzând mereu către ei braţele sale iubitoare, materne.
Fiindcă nu ne-am alăturat mișcării ecumeniste așa cum au făcut-o ecumeniștii ortodocși, suntem acuzați de o lipsă esențială de dragoste față de creștinii neortodocși. Cu toate acestea, prin implicarea lor în mișcarea ecumenistă, ecumeniștii ortodocși încalcă sfintele canoane; încalcă dogma ecleziologică ortodoxă; stabilesc prietenii cu protestanți și francmasoni la adunările ecumeniste, ceea ce îi face îngăduitori față de protestanții care fac propagandă în țările ortodoxe; și îi ajută pe duşmanii Bisericii Ortodoxe în lucrarea lor pentru eliminarea ei. Conduita ecumeniştilor ortodocşi faţă de ecumenism este o fărădelege totală; este un comportament extraordinar de scandalos, în care, potrivit învățăturii Sfântului Pavel, nu există dragoste: Dragostea – spune el – nu se poartă cu necuviinţă (I Corinteni 13, 5). Însă este evident că lipsa de dragoste nu va fi găsită la noi, ci la ecumeniştii ortodocși, întrucât ei nu exprimă dragoste, ci mai curând se poartă scandalos. Să-și întrebe conștiința, ea le va spune adevărul: la baza activităților lor ecumeniste și a relațiilor lor cu heterodocșii, există iubire autentică față de aproapele, sau există altceva ?
Fie ca Dumnezeu să ne ferească de o astfel de „dragoste”, de o astfel de relație cu mișcarea ecumenistă. Fie ca Dumnezeu să îngăduie ca Biserica noastră Rusă să mențină de acum încolo cursul izolării în relația sa cu ecumenismul și conferințele sale – un curs pe care l-a menținut până acum. Da, suntem singuri. Dar în singurătatea noastră, în această izolare a noastră, stă siguranța mântuirii de atacul distrugător împotriva Bisericii Ruse dus de francmasoni, și siguranța mântuirii nu numai pentru Biserica Rusă, ci poate pentru întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească.
Deci, haideţi să nu participăm la mișcarea ecumenistă. Trebuie să stăm cât de departe este posibil de ea. Sunt unii care speră ca, în loc ca Biserica Rusă să se alăture imediat ca membru cu drepturi depline la Conferința de la Amsterdam, să trimită mai degrabă reprezentanți pentru a acţiona în calitate de observatori ai Bisericii noastre[14]. Dar nu rezultă că prezența noastră, chiar ca simpli observatori, va păta cumva marea noastră Biserică Rusă ? Prezența noastră în societățile eretice și masonice va avea, într-o anumită măsură, natura unei aprobări a acelor societăți. Cuvintele Apostolului Pavel ar trebui să fie pe deplin aplicabile Bisericii noastre Ruse: Precum şi Hristos au iubit biserica, și pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfințească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 25-27).
Prin urmare, haideţi să nu avem absolut nimic de-a face cu vreo asociere cu mișcarea ecumenistă; haideţi să ne călăuzim în această chestiune de cuvintele Sfintei Scripturi: Nu vă înjugați întru alt jug cu cei necredincioși; că ce împărtășire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15). Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor (Psalmi 1, 1).
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Buletinul Bisericii , nr. 16-17 (1947), p. 15; ibid., nr. 38-39, p. 1.
[2] Ibid.
[3] N.ed.: El a fost autorul principal al „Enciclicei Sinodului Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos de pretutindeni” (1920), salutată atât de ecumeniștii ortodocși, cât și de protestanți ca un document de temelie al mișcării ecumeniste. Enciclica din 1920 marchează prima dată când o Biserică Ortodoxă, în calitate oficială, a recunoscut implicit ca validă distincția ecleziologică protestantă dintre „Biserica văzută” și „Biserica nevăzută”.
[4] Protopresbiter Ştefan Ţankov, Conferința de la Geneva pentru unirea Bisericilor [Женевская конференция для соединения церквей], p. 15, 20.
[5] N.ed.: Cu jurămintele ei înfricoşătoare, ritualurile secrete, și atmosfera de discreţie, francmasoneria a stârnit de multă vreme suspiciuni și temeri printre cowan-i (cum îi numesc masonii pe cei care nu sunt masoni) că este o mișcare sinistră și infamă care orchestrează conspirații și revoluții în întreaga lume. În timp ce adevărul acestei reputații senzaționale este supus dezbaterii, nu este nici o îndoială că francmasoneria, deși pretinde că nu este o religie în sine, necesită o filozofie religioasă specifică a adepților ei, așa cum afirmă James Anderson (cca 1679-1739): „[Masonii sunt] … obligați … față de acea religie în care toți oamenii sunt de acord, păstrând opiniile lor particulare pentru ei înșiși; adică să fie oameni buni și adevărați, sau oameni de onoare și onestitate, indiferent de confesiunile sau convingerile prin care ei se pot deosebi; prin care masoneria devine centrul unirii și mijlocul de consolidare a prieteniei adevărate între persoanele care au rămas la o distanță perpetuă. … Religia pe care noi o mărturisim … este cea mai bună care a fost vreodată, sau va fi sau poate fi …, pentru că este legea Naturii, care este legea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Natura. Este a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, și pe aproapele nostru ca pe noi înşine; aceasta este religia adevărată, primitivă, sobornicească și universală, convenită a fi aşa în toate timpurile și epocile” (citat în Jasper Ridley, Francmasonii: o istorie a celei mai puternic societăţi secrete din lume [The Freemasons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society], New York, NY: Arcade Publishing, 2001, p. 40-41). Ecumenismul împărtășește în mod clar angajamentul față de minimalismul dogmatic inițiat de francmasonerie. De asemenea, fără îndoială, este faptul că francmasonii, conduși de Patriarhul Meletie al II-lea al Alexandriei (1871-1935), sunt cei care au inițiat Biserica Ortodoxă în mișcarea ecumenistă – cea mai distrugătoare şi dezbinătoare experiență a Ortodoxiei din vremurile moderne.
[6] N.ed.: „Dacă s-ar putea spune despre un individ că personifică mișcarea ecumenistă modernă, acesta ar fi John R. Mott. În el convergeau în mod unic diversele fire din care este țesută mișcarea ecumenistă” (Dicţionarul mişcării ecumeniste [Dictionary of the Ecumenic Movement], ed. Nicholas Lossky, José Míguez Bonino, John Pobee, Tom Stransky, Geoffrey Wainwright și Pauline Webb, Geneva: WCC Publications, 1991, p. 703). Lui Mott i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace în 1946.
[7] Buletinul Bisericii, nr. 5-6 (1948), p. 14.
[8] Ibid., nr. 26-27 (1947), p. 14.
[9] Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi (iulie 1929), p. 27.
[10] N.ed.: A se vedea, de exemplu, remarcile Sfântului Grigorie de Nyssa (cca 331-cca 395) referitoare la modul în care în zilele sale subiectul consubstanțialităţii ipostaselor Sfintei Treimi era dezbătut la nesfârșit în „fiecare loc din oraș …: pe alei, în pieţe, în cartiere şi la răscruci; de croitori, schimbători de bani, vânzători de alimente” (Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 557BC).
[11] N.ed.: Din păcate, Patriarhia Moscovei s-a alăturat Consiliului Mondial al Bisericilor la cea de-a III-a Adunare din New Delhi în 1961 și de atunci a fost unul dintre cei mai activi membri ai săi.
[12] N.ed.: Bisericile Ortodoxe care sunt în prezent membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor includ Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Alexandriei și a întregii Africi, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Antiohiei și a întregului Orient, Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Ortodoxă Autocefală Polonă a Poloniei, Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei, Biserica Ortodoxă din Țările Cehe și Slovacia, Biserica Ortodoxă din America, Biserica Ortodoxă a Finlandei și Biserica Ortodoxă din Japonia. Bisericile Ortodoxe care au fost cândva membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (dar păstrează încă legături cu el) includ Biserica Ortodoxă Bulgară și Biserica Ortodoxă Autocefală Apostolică Georgiană.
[13] N.ed.: Epitimia este o pedeapsă pe care, potrivit canoanelor, un preot o dă unui creştin care se pocăieşte cu scopul de a tămădui slăbiciunile morale ale acestuia din urmă. Caracterul și durata unei epitimii depind de gravitatea păcatului și de pocăinţa creştinului (Canonul 102 al Sinodului din Trullo).
[14] Buletinul Bisericii, nr. 13-15 (1948), p. 18.
