Trebuie sa participe Biserica Ortodoxa Rusa la miscarea ecumenista

Trebuie să participe Biserica Ortodoxă Rusă la mișcarea ecumenistă ? (I)

Cuvânt rostit în timpul lucrărilor Congresului Bisericilor Ortodoxe la prăznuirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, Rusia, 13 iulie 1948[1]

de Sfântul Serafim al Sofiei

 

A se vedea Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, arhiepiscopul Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia, părintele duhovnicesc al creştinilor ortodocşi de stil vechi din Bulgaria

Cugetarea rusă
de Sfântul Serafim Sobolev

Împărăţia lui Dumnezeu
Învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi
de Sfântul Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia

Notă: Acest articol de actualitate a fost publicat în cartea Sfântul Serafim al Sofiei: viaţa, învăţăturile, minunile şi canonizarea sa, tipărită de Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, Etna, California: CTOS 2008, p. 88-115, unde a apărut pentru prima dată în engleză. Notele de subsol notate n.ed. aparţin editorilor în limba engleză.

 

Recent, Biserica Rusă a fost supusă unei presiuni intense din partea ecumeniştilor pentru a lua parte la mişcarea ecumenistă[2]. Pe 22 august (stil nou), ecumeniștii vor convoca „Conferința întregii Biserici”, așa cum o numesc ei. Potrivit anunțului din Buletinul Bisericesc [Церковный вестник], publicat de sinodul bulgar, 136 așa-numite „Biserici creștine”, ca și reprezentanți ai Bisericilor Greceşti Răsăritene vor participa la această „Conferință a întregii Biserici”[3]. Fără îndoială, la adunare vor fi prezenți și reprezentanți ai organizațiilor bisericeşti ruse din străinătate. Ecumeniștii au invitat și întreaga Biserică Rusă să participe la lucrarea conferinței de la Amsterdam[4]. Până în acest moment, Biserica Ortodoxă a Rusiei nu s-a alăturat mișcării ecumeniste. Este de dorit ca ea să continue să nu aibă nimic de-a face cu această mișcare, din motivele prezentate aici.

Biserica Ortodoxă Rusă a fost invitată să participe la această conferință ecumenistă ca una dintre numeroasele organizații bisericeşti, care fiecare se înţelege pe sine a fi Biserica. Dar noi, creștinii ortodocși, mărturisim că, strict vorbind, o singură comunitate de creștini adevărați și credincioși poate fi numită „Biserica”, așa cum a fost întemeiată de Dumnezeu Însuși pentru mântuirea noastră. A numi fiecare comunitate eretică „Biserica” înseamnă a avea o înțelegere incorectă a cuvântului și a călca în picioare dogma Bisericii așa cum este predată în credința noastră, așa cum este prevăzut de articolul 9 din Simbolul credinței. Evident, ecumeniștii, arătând către numărul mare de denominațiuni – așa-numitele „Biserici creștine” – care sunt membre ale mișcării ecumeniste și ale căror reprezentanți vor lua parte la conferința de la Amsterdam, acordă o mare importanță numărului lor. Dar manifestarea unei minciuni mai degrabă în număr mare decât în număr mic nu o face adevăr; dimpotrivă, cu atât mai mult distorsionează și neagă adevărul.

Însă, cifrele nu sunt enigma problemei; [ea] este că ecumeniștii, și din păcate chiar unii creștini ortodocși, înțeleg în mod incorect conceptul de Biserică. Ei consideră că toți cei care au primit botezul creștin, de orice fel, aparțin Bisericii, prin aceasta aşezând atât pe creştinii autentici, cât şi pe eretici în acelaşi rând și recunoscându-i pe toți ca Trupul lui Hristos. De exemplu, haideţi să examinăm un articol al unuia dintre cei mai influenți ecumeniști ruși din Paris, profesor și rector adjunct al Institutului Teologic [Ortodox Sfântul Serghie] din Paris, [protopresbiter] V[asilie] V[asilievici] Zenkovski (1881-1962). El scrie următoarele în jurnalul YMCA ruseşti[5], Buletinul Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi [Вестник русского сту­денческого христианского движения], nr. 5, p. 17-18:

,,Trebuie să ne dezvățăm mereu și să creştem nedeprinşi cu gândul mândru că Duhul lui Dumnezeu este exclusiv în noi și cu noi [ortodocșii] … Însă … în afara Ortodoxiei, m-am simțit totuși a fi în Biserică. Am văzut că hotarele Bisericii erau infinit mai largi și mai cuprinzătoare decât am putea crede în mod normal că sunt. Și, cu adevărat, cine poate spune unde se termină gardul Bisericii și începe câmpul verde al lui Hristos ?

Cine îndrăznește să susțină că în afara gardului lui Hristos nu există Biserică, slujitori sau ucenici … ? Trebuie realmente să nu ţinem seama de alţii doar pentru că ei Îl slujesc într-un mod diferit de noi … ? Acum sunt convins că și protestanții stau în Biserică și lucrează pentru Biserică, chiar dacă fără să-şi dea seama şi fără să recunoască sau să numească lucrurile pe numele lor propriu… Nu, Biserica lui Hristos este mai largă decât înțelegerea noastră limitată despre ea; Biserica include în ea însăși pe toți credincioșii în Dumnezeu și iubitorii de El, indiferent de modul în care se manifestă credința și dragostea lor”.

Într-alt articol al său din aceeași revistă, intitulat „Principiile asociaţiei ecumeniste”, protopresbiterul Zenkovski exprimă idei încă mai bizare, idei cu totul inacceptabile pentru o conştiinţă ortodoxă. Definind asocierea diferitelor organisme bisericeşti și unirea lor „prin iubire”, în cadrul bazelor și scopurilor mișcării ecumeniste, el face următoarea declarație, cerând consimțământul total la aceasta din partea tuturor reprezentanților denominaţionali care caută unirea unul cu altul. El spune: „Mântuirea lor este posibilă numai prin Biserica căreia îi aparțin, şi în bisericile lor există adevăr absolut (dacă nu deplin)” (ianuarie-februarie 1935). Părintele Zenkovski spune aici că mântuirea este posibilă în fiecare crez. Și, dimpotrivă, dacă un creștin de un crez va părăsi propria confesiune și se va alătura altora de altă confesiune, sau chiar Bisericii Ortodoxe, atunci mântuirea pentru acea persoană nu mai este posibilă. Desigur, uniunea ecleziastică imaginată aici nu ţine seama deloc de diferențele dogmatice, făcând din aceasta o unire prin iubire, adică un soi de asociere amicală.

Protopresbiterul Ştefan [Stanchev] Ţankov (1881-1965), profesor la Facultatea de Teologie din Sofia (și o altă figură de mare autoritate pentru ecumeniști), exprimă o opinie similară în articolul său „Problemele și îndatoririle actuale ale unui teolog ortodox și ale Bisericii Ortodoxe”. El scrie:

,,Problema unității Bisericii a devenit extrem de complicată și nu mai poate fi luată în considerare … într-un mod nefolositor sau mulţumitor de sine, aşa cum a fost până acum … Chiar acum, relația reală a Bisericilor Ortodoxe de astăzi cu o serie de biserici de alte crezuri (recunoașterea botezurilor lor, a unora din ierarhiile lor, și alte chestiuni) și recunoașterea de către Biserica Ortodoxă a propriilor slăbiciuni și imperfecţiuni așa cum există printre membrii ei arată ca incorecţi pe cei care spun că doar creștinii ortodocși aparțin trupului mistic al lui Hristos (Biserica) și că dincolo de diviziunea vizibilă nu există o unitate mistică, invizibilă în Biserica lui Hristos”[6].

Recenzia profesorului Ilia Ţonevski (1903-1992), de la Facultatea de Teologie a Universității din Sofia, a cărţii părintelui Ţankov, Biserica Ortodoxă Răsăriteană din punct de vedere ecumenist (Zürich, 1946), este demnă de atenţie. În recenzia sa, profesorul Ţonevski afirmă:

,,Natura Bisericii și atributele ei fundamentale sunt, în cel mai intim mod posibil, legate de unitatea ei, deoarece ea este Trupul lui Hristos și Hristos este Capul ei. Biserica nu ar putea fi niciodată sfântă, nici sobornicească, nici apostolească, dacă nu ar fi una. Întreaga rațiune pentru și semnificația deplină a mișcării ecumeniste constau în unitatea Bisericii; aceasta este baza sa, ca și sarcina și scopul său. Însuși faptul că Bisericile Ortodoxe participă activ la mișcarea ecumenistă arată că deja vechea concepţie, că doar creștinii ortodocși sunt creștini adevărați și că numai ei aparțin Bisericii lui Hristos, este treptat respinsă”[7].

În acest fel, ecumeniștii ortodocși au ca obiectiv principal unitatea Bisericii, sau o singură Biserică. Cu toate acestea, înțelegerea lor despre „o singură Biserică” este incorectă, pentru că ei înțeleg prin aceasta că nu numai creștinii ortodocși, ci și toți creștinii din orice alt crez – adică ereticii – sunt incluși în ea. Acest punct de vedere ecumenist este în total dezacord cu o perspectivă ortodoxă. Punctul de vedere ortodox definește întotdeauna Biserica Unică ca fiind alcătuită numai din creștini ortodocși dreptcredincioşi. Biserica noastră nu a luat niciodată în considerare ca ereticii să fie incluși în rândurile ei, ca membri ai Trupului lui Hristos. Și cum altfel ar putea ortodocșii să privească această chestiune, având în vedere că Sinoadele Ecumenice i-au anatematisit întotdeauna pe eretici, adică i-au excomunicat ? În mod evident, în învăţăturile lor ecleziologice, ecumeniștii nu mai recunosc autoritatea Sinoadelor Oecumenice. Dar refuzul lor de a recunoaște autoritatea Sinoadelor este echivalent cu o negare a autorității întregii Biserici Ortodoxe și cu o recunoaștere, în acest caz, a raţiunii personale ca unic criteriu al adevărului – ceea ce este o negare a dogmei ortodoxe a Bisericii.

Folosind raționalizări și necredinţa lor în Adevărata Biserică a lui Hristos, ecumeniștii ortodocși dau în plus propria lor interpretare termenului „Biserică Sobornicească”. Împreună cu Sfinții Părinți, noi ortodocșii numim Biserica „Una” ,,Sobornicească” sau ,,Ecumenică” deoarece „ea nu este limitată la nici un loc, timp sau naţionalitate, ci cuprinde în ea însăși dreptcredincioși din toate locurile, timpurile și națiunile”[8]. Ecumeniștii înțeleg greșit că Biserica Ecumenică include nu numai pe toți creștinii ortodocși dreptcredincioşi, ci şi pe toţi creștinii heterodocși.

Ecumeniștii ortodocși greșesc de asemenea în utilizarea termenului „Biserică Apostolească”. Pe cât de ciudat ar părea, ei adoptă aceeași atitudine față de Biserica Apostolească pe care o au față de alte așa-numite „biserici creștine”, în pofida faptului că în mod indiscutabil acestea din urmă nu au origine sau succesiune apostolică. Ei consideră că toate confesiunile heterodoxe aparțin Bisericii Apostoleşti, chiar dacă marele Apostol Pavel îi separă pe eretici de creștinii ortodocși, anatematisindu-i pe cei dintâi când spune: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8).

Dar ecumeniștii ortodocși păcătuiesc cel mai mult împotriva articolului 9 din Simbolul credinței în înțelegerea lor a numelui de „Sfânta Biserică”, deoarece ei îi includ pe eretici ca membri ai ei. Biserica este numită „Sfântă” pentru că ea împarte harul Sfântului Duh, care este dat credincioșilor în taina mirungerii în timpul botezului.

Acest Har mântuitor, luminător şi reînviorător este cel mai prețios și cel mai înalt bine pentru noi. Dăruirea lui nouă a fost scopul venirii lui Hristos pe pământ, al pătimirii Sale pe cruce și al morții Sale: Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49). Potrivit tâlcuirii acestui fragment de către Sfântul Antonie cel Mare (cca 250-356) și Sfântul Macarie al Egiptului, focul semnifică harul reînviorător al Sfântului Duh revărsat asupra noastră în taina mirungerii în timpul botezului (motiv pentru care harul este numit și „harul botezului”).[9] Ca o întregire a cuvintelor dumnezeieşti amintite mai sus, aceste cuvinte ale lui Hristos sunt de asemenea demne de atenția noastră: De folos este vouă ca să mă duc eu; că de nu mă voiu duce eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voiu duce, îl voiu trimite pre el la voi (Ioan 16, 7). Iată de ce Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) spune:

Acesta a fost scopul întregii iconomii a lui Hristos: ca cei credincioși să poată primi Sfântul Duh …, şi ca El să fie sufletul sufletului nostru …, și ca prin acțiunea harului Său să putem fi luminaţi, reînnoiți și rezidiţi în minte, conștiință și în toate simțurile noastre”[10].

Acest mare Sfânt Părinte al Bisericii este de acord cu învățătura lui Hristos și a Sfântului Pavel despre Împărăția lui Dumnezeu[11], împreună cu Sfinții Părinți Sfântul Antonie cel Mare[12], Sfântul Macarie al Egiptului[13] și Sfântul Efrem Sirul (cca 306-373)[14], care chiar învață că Împărăția lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne poruncește să o căutăm înainte de toate (Matei 6, 33), este harul reînviorător al Sfântului Duh și, ca atare, izvorul vieții sfinte[15]. Dar această binecuvântare prețioasă pentru noi, acest har reînviorător al Sfântului Duh cu sfințenia lui, nu este și nu poate fi prezent printre protestanți, deoarece ei nu au taina mirungerii. La botez, aşa cum se afirmă în Mărturisirea ortodoxă[16], noi ne curățim de păcat, murim pentru lume, și suntem renăscuţi în Sfântul Duh pentru o viață nouă și sfântă. Dar această viață nouă și sfântă este cu putinţă pentru noi numai cu ajutorul harului pe care-l primim în taina mirungerii. În această taină, Sfântul Duh, cu toate darurile Sale, ne este împărtășit, înnoindu-ne și întărindu-ne pentru o viață duhovnicească, sfântă[17]. Această viață sfântă, plină de har nu este nici măcar posibilă pentru creștinii de alte crezuri, care probabil au primit un botez de un fel, dar din cauza faptului că s-au lepădat de Biserica Ortodoxă pentru erezie, orice har care ar putea fi prezent în ei nu este nici lucrător, nici mântuitor de suflet.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.ed.: Congresul de la Moscova din 8-18 iulie 1948 a inclus delegați ai Bisericilor Ortodoxe autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei și Albaniei, și a abordat patru subiecte: 1. Vaticanul, 2. Ierarhia anglicană, 3. Mișcarea ecumenistă și 4. Calendarul Bisericii. A avut loc în ajunul înființării Consiliului Mondial al Bisericilor în Amsterdam, 22 august – 4 septembrie 1948, stil nou. Deși arhiepiscopul Serafim a citit două rapoarte la acest congres în calitate de ierarh al Patriarhiei Moscovei, apărarea sa teologică fără compromisuri a tradiției ortodoxe se aplică nu numai Bisericii Ortodoxe Ruse locale, ci Bisericii Soborniceşti, adică tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.

[2] N.tr.: În cele din urmă, Patriarhia Moscovei se va alătura mişcării ecumeniste. A se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

[3] Buletinul Bisericii [Церковный вестник], nr. 13-15 (1948), p. 17.

[4] N.ed.: Cu tema „Neorânduiala omului și planul lui Dumnezeu”, această conferință a avut loc în perioada 22 august – 4 septembrie 1948 (stil nou) și a constituit Prima Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, care a început oficial pe 23 august 1948 (Stil nou). La Prima Adunare, două mișcări ecumeniste anterioare – Viață și Muncă și Credință și Ordine – au fuzionat şi 147 Biserici – inclusiv câteva Biserici Ortodoxe – au devenit membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor.

[5] N.ed.: Prima Asociație Creștină a Tinerilor (Young Men’s Christian Association, YMCA) a fost fondată de Sir George Williams (1821-1905) la Londra în 1844, iar în 1855 YMCA a adoptat declarația sa de misiune, „Baza de la Paris”: „Asociațiile Creștine ale Tinerilor caută să-i unească pe acei tineri care, socotindu-L pe Iisus Hristos drept Dumnezeul și Mântuitorul lor, potrivit Sfintelor Scripturi, doresc să fie ucenicii Lui în credința și în viața lor și să-și alăture eforturile pentru extinderea Împărăției Sale printre tineri”. La origine, o organizație strict evanghelică, ea este acum cu totul interdenominaţională şi ecumenistă în orientarea ei şi se concentrează în primul rând pe problemele dreptăţii sociale.

[6] Anuarul Facultății de Teologie a Universității din Sofia [Ежегодник Богословского факультета при Софийском университете], Sofia, 1946-1947, p. 25.

[7] Cultura Spirituală [Духовная культура], nr. 6 (1947), p. 31.

[8] Mitropolit Filaret, Catehism creştin extins [Пространный христіанскій катихизисъ], Moscova, 1894, p. 48.

[9] Filocalia [Добротолубие], vol. I, Moscova, 1895, p. 29; Scrierile [Sfântu]lui Macarie Egipteanul [Творенія Макарія Египетскаго], Moscova, Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie, 1904, Cuvântul 25, p. 190.

[10] Omiliile Sfântului Simeon Noul Teolog [Слова преп. Сѵмеона Новаго Богослова], Pub. I, Moscova, 1882, Omilia 38, p. 291.

[11] A se vedea Matei 13, 33, 45-46; Luca 19, 12-27; Ioan 3, 5; Faptele Apostolilor 1, 3-8; Romani 14, 17.

[12] Filocalia, vol. I, p. 50.

[13] Scrierile [Sfântu]lui Macarie Egipteanul, p. 182-183.

[14] Filocalia, vol. II, Moscova, 1895, p. 358.

[15] Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog [Творенія св. Сѵмеона Новаго Богослова], Pub. II, Moscova, 1882, Predica 44, p. 335; ibid., Predica 81, p. 348.

[16] Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Soborniceşti și Apostoleşti a Răsăritului [Православное исповѣданіе Каѳолической и Апостольской Церкви восточ­ной], Pt. I, Sankt Petersburg, 1840, Răspuns la întrebarea 105, p. 80.

[17] Mitropolit Macarie, Teologie dogmatică [Догматическое богословіе], vol. II, Sankt Petersburg, 1868, p. 348-352; Mitropolit Filaret, Catehism creştin extins, p. 54; Episcop Teofan, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să fim în acord cu ea [Что есть духовная жизнь и какъ на нее настроиться], Moscova, 1904, p. 248; Sfântul Marcu Ascetul şi Sfinţii Calist şi Ignatie [Св. Маркъ Подвижникъ и св. иноки Каллистъ и Игнатіе], Moscova, 1889, p. 336.