Ultimele aparitii legate de istoria Bisericii Ortodoxe Romane

Ultimele apariţii legate de istoria Bisericii Ortodoxe

de monah Partenie 

1. George Enache, Adrian Nicolae Petcu

Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964

Odată cu această carte, Editura Partener lansează o colecţie intitulată ,,Biserica Ortodoxă în dosarele Securităţii”. Această lucrare abordează câteva probleme de interes din punct de vedere istoric: stat, societate şi culte înainte de 23 august 1944, ascensiunea preotului Ioan Marina în ierarhia ortodoxă, BOR între ‘apostolatul social’ şi loialitatea faţă de regimul comunist, patriarhul Iustinian şi problemele Bisericii, şi altele. Însă toate aceste aspecte au fost deja prezentate pe larg în cărţile anterioare. Iată câteva dintre cele care mi-au căzut în mână:

– Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul comunist, Editura  Compania, Bucureşti 2001

– George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti 2005

– Partidul, Securitatea şi Cultele. 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti 2005

– Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2005

– Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română – stat şi societate în anii ’30, Editura Polirom, Iaşi 2007

2. George Enache, Adrian Nicolae Petcu

Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ‘50

O lucrare inedită, care prezintă o perspectivă asupra monahismului românesc din perioada modernă până în 1949. Extrem de interesant mi s-a părut faptul că în perioada interbelică, marii ierarhi ai momentului erau foarte preocupaţi de reforma monahismului. Era de înţeles dorinţa lor de a schimba o anumită stare de lucruri: mânăstirile şi schiturile, ca şi vieţuitorii lor intraseră într-un declin, însă ceea ce doreau ei să schimbe nu avea cum să îmbunătăţească situaţia. De fapt, se urmărea o modernizare a lumii monahale, în sensul cel mai rău al cuvântului. Această modernizare începea de la selectarea celor care vin la mânăstire – socotindu-se că nu oricine poate intra în cinul monahal, dar pe baza unor principii care nu au nici o legătură cu creştinismul – până la impunerea unei educaţii (mă refer la absolvirea unui seminar sau chiar studii superioare) şi a unor concepte care, de asemenea, nu aparţin mediului creştin.

Neîndoios, ierarhii momentului aveau motive întemeiate să se gândească la o reformă, însă starea de lucruri nu fusese cauzată de neselectarea celor care intrau în cinul monahal, nici de lipsa educaţiei, ci de degenerarea vieţii bisericeşti în general. Cine a mai citit cărţi care zugrăvesc diverse aspecte din viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române – şi nu numai, fiindcă a fost un fenomen general, la nivelul întregii Ortodoxii – ştie că viaţa bisericească cunoştea un declin serios la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX. Naşterea mişcării ecumeniste la începutul secolului XX, împreună cu o sumă de modernisme care au pătruns adânc în viaţa internă a Bisericii – promovate de ierarhi care au intrat în rândurile masoneriei – au agravat acest declin. Prin urmare, ceea ce se petrecea în viaţa monahală interbelică era doar urmarea firească a îndepărtării de duhul autentic ortodox, iar reformele dorite se întemeiau tocmai pe principiile străine care penetrau Ortodoxia şi nu-i pricinuiau decât mai mult rău.

Patriarhul Iustinian chiar a încercat să reformeze viaţa monahală românească, însă situaţia doar s-a agravat. Totul s-a finalizat cu adoptarea decretului 410 din 1959, prin care puterea comunistă lua măsuri drastice împotriva monahismului. Cartea prezintă şi celebrul decret 410, care proclama că doar bărbaţii peste 55 ani şi femeile peste 50 ani pot intra în monahism. Urmările acestui decret sunt cunoscute: ele s-au soldat cu închiderea unor mânăstiri şi alungarea din mânăstiri a numeroşi monahi şi monahii. Ierarhia bisericească s-a opus acestei măsuri samavolnice.

Cartea mai prezintă fenomenul Vladimireşti şi ,,Rugul Aprins”, manifeste tot în mediul monahal.

3. George Enache, Adrian Nicolae Petcu

Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei

Lucrarea prezintă un ierarh din perioada interbelică, Nicolae Popovici, o personalitate marcantă care a avut un cuvânt greu de spus în perioada interbelică şi cea imediat următoare. Cartea oferă diverse informaţii despre pensionarea episcopului, anii de exil şi problemele cu care s-a confruntat din partea regimului comunist. Imaginea conturată este interesantă, voi puncta câteva lucruri care m-au frapat.

M-a mirat foarte tare faptul că episcopul Nicolae Popovici, ca mulţi alţi români din perioada interbelică, au crezut şi au nădăjduit cu putere că americanii vor veni să ne ajute să scăpăm de jugul sovietic. Pentru un om ca el, erudit, cu o educaţie aleasă, un cunoscător al vremurilor şi tendinţelor, o astfel de ‘aşteptare’ pare a ţine de domeniul ridicolului. În plus, fiind un om al Bisericii, nădejdea lui în ajutorul americanilor este un alt aspect care lasă de dorit.

O altă informaţie inedită o constituie legătura dintre episcop, părintele Arsenie Boca şi părintele Ioan Iovan şi fenomenul Vladimireşti. Este bizară această relaţie, care – după cum sugerează documentele vremii – este departe de a fi o simplă amiciţie; este vorba de ceva ce au în comun toate aceste personaje, şi anume amestecul în viaţa politică a ţării. Ştim că în perioada interbelică, în Biserica Ortodoxă Română, clericii făceau politică, erau membri ai diferitelor partide ale momentului, făceau parte din parlament, senat, şi alte structuri guvernamentale, deţineau bănci şi chiar sindicate ale preoţimii.

În plus, personaje ale vremii, şi în speţă episcopul Nicolae Popovici, sprijineau mişcarea legionară. Personal, socotesc această mişcare un fel de plagă pe trupul ortodox român, o plagă a mândriei pur şi simplu. Nu socotesc că este un lucru rău să-ţi iubeşti patria şi să ţii la naţiunea ta, ca şi la credinţa ta. Din contră. Dar mişcarea legionară era doar o manifestare extremistă, bolnăvicioasă a acestor sentimente vrednice de laudă. În plus, o plagă pe trupul creştin, fiindcă din punct de vedere al credinţei, legionarismul promova un soi de misticism care nu avea nici o legătură cu duhul autentic ortodox. O plagă ca multe altele: Petrache Lupu, Verginica de la Noul Ierusalim, Oastea Domnului, Vladimireşti, Rugul Aprins şi altele, poate unele necunoscute publicului. Devieri de la gândirea ortodoxă, care au fost bine puse în evidenţă de simplul fapt că au dat naştere unor curente altminteri neroditoare duhovniceşte.

4. George Enache, Adrian Nicolae Petcu

Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice din România

Cultul creat în jurul personalităţii părintelui Arsenie Boca se înscrie în aceeaşi categorie ca mişcarea legionară. Este tot un soi de plagă, o deviere de la Ortodoxie aşa cum o cunoaştem din istoria Bisericii şi scrierile Sfinţilor Părinţi, deşi pare pe alocuri autentică. Nu mă sfiesc să spun că deşi comuniştii ne-au făcut extrem de mult rău nouă, credincioşilor, prin convingerile lor fără de Dumnezeu, pe unii dintre clerici nu i-au prigonit chiar fără rost. Să nu se înţeleagă din această afirmaţie că aş încuviinţa câtuşi de puţin ca un cleric – oricine ar fi el ! – să fie prigonit, sau că aş crede că autorităţile civile au vreun drept să se amestece în treburile Bisericii. Nici una, nici alta. Dar nici clericii nu au dreptul să se amestece în lucruri care nu ţin de ‘parohia’ lor, cum de altfel şi canoanele bisericeşti interzic clericilor şi monahilor  amestecul în problemele civile.

De ce am spus că unii nu au fost prigoniţi fără rost ? Fiindcă ei s-au amestecat, într-adevăr, în unele probleme ale vremii, în care mai bine ar fi fost să nu se amestece. Se  merită amintit faptul – nu spre lauda cuiva, ci spre o înţelegere mai aprofundată a realităţii acelor vremuri – că se putea supravieţui pe atunci fiind cleric sau monah, dacă îţi vedeai de problemele duhovniceşti şi atât. Chiar şi cei pe vechi care au trăit pe atunci şi care erau mai prigoniţi decât cei din Biserica oficială – dintr-un motiv lesne de înţeles: nu eram cult recunoscut de stat, aşa cum nu suntem nici astăzi ! – au putut trăi, merge înainte şi chiar ajunge în timpurile noastre, mulţi dintre ei fără să fie hăituiţi de securitate.

Cine vrea să înţeleagă aceste lucruri, înţelege; cine nu, va spune că vorbesc prostii sau încerc să denigrez personalităţi precum episcopul Nicolae Popovici sau părintele Arsenie Boca. Un studiu realist al modului în care procedau comuniştii arată că atâta vreme cât cineva nu se amesteca în probleme politice – cu alte cuvinte, nu era disident, nu vocifera faţă de regim şi nu manifesta idei contrare sau periculoase regimului – era tolerat. Avea parte de niscaiva necazuri din pricina credinţei, mai cu seamă dacă era cleric, dar era tolerat. Restul se înţelege de la sine.

În final, o opinie personală. Din toate cărţile care prezintă istoria Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din perioada comunistă reiese aceeaşi idee, anume că ierarhii BOR s-au străduit să salveze Biserica în acest răstimp în care a fost atacată vehement de comunişti. Neîndoios, comuniştii au vrut să facă Biserica una cu pământul, dar, în ciuda opiniilor acestor istorici, chiar au făcut-o ! Nu singuri, ci cu ajutorul ierarhiei. Fiecare a avut partea sa de vină. Nu ne interesează vina comuniştilor, este de notat doar faptul că toate compromisurile pe care le-au făcut ierarhii ortodocşi au sfârşit prin a-i compromite pe ei înşişi, dar şi Biserica ca instituţie. Este o idee fundamental greşită să crezi că poţi salva ceva făcând un compromis, sau chiar un pact cu duşmanul …