Un interviu cu Meletie Metaxakis

Un interviu cu Meletie Metaxakis

Dintre articolele mai noi
Prestigiul Patriarhiei Ecumenice
O opinie privind recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920

Meletie Metaxakis a eşuat în lovitura sa de stat de la Ierusalim

În primăvara anului 1919, Meletie Metaxakis era mitropolit al Atenei şi întâistătător al Bisericii Greciei. Primul război mondial se încheiase cu un an înainte, şi Marile Puteri încă aranjau cum va arăta lumea de acum înainte. Pe 27 aprilie 1919, Atlanta Constitution publica un articol lung rezumând un interviu pe care îl luase un jurnalist american mitropolitului Meletie, despre care, deja în 1919, se vorbea ca despre următorul patriarh ecumenic. Este un interviu remarcabil care dezvăluie multe despre Meletie şi despre acel moment unic din istorie. Trei săptămâni mai târziu izbucnea războiul greco-turc care avea să dureze 3 ani şi avea să conducă în final la catastrofa din Asia Mică, deportarea a aproape tuturor grecilor din Turcia, şi naşterea unei noi Patriarhii Ecumenice.

Aceasta este o nouă pagină de istorie inedită, necosmetizată, care ni-l înfăţişează pe marele Meletie Metaxakis aşa cum era. În fruntea Patriarhiei Ecumenice se afla o faţă bisericească căreia îi era cu totul străin adevăratul cuget ortodox. Comentariile jurnalistului sunt cu atât mai izbitoare cu cât aparţin unui american, un om din afara Ortodoxiei, care se arată uluit de concepţiile marelui Meletie.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei.

Sfânta Sofia, 1919

 

* * *

 

Credinţele creştine invitate de greci la prima slujbă în moschee

O discuţie interesantă de religie şi dramă umană fascinantă a Orientului Apropiat – Papa poate fi invitat să conducă la jubileul Bisericii Ortodoxe – Prelaţii ruşi măcelăriţi de bolşevici şi comorile istorice furate

de William T. Ellis

 

Atena, 30 martie – Cât de mult s-a mişcat lumea pe tărâmul religiei de când a început războiul a fost limpede când mitropolitul Greciei mi-a spus, cu seriozitate şi entuziasm, că la prima slujbă creştină în Biserica restaurată a Sfintei Sofia din Constantinopol – acum o moschee musulmană – vor fi invitate nu numai toate diviziunile Bisericii Ortodoxe Greceşti, Ruse, Române, Sârbe, Siriene, Bulgare şi celelalte, ci şi episcopul Romei (titlu prin care el l-a desemnat pe papă), variatele Biserici Răsăritene şi toate Bisericile protestante ale creştinătăţii. Aprinzându-se pe tema sa, el a declarat că episcopul Romei va fi invitat să conducă acest eveniment extrem de important din istoria creştinătăţii moderne.

Toate acestea pot suna firesc şi adecvat şi simplu pentru un american. Cu adevărat, este senzaţional. Fiindcă trebuie amintit că prăpastia care îi separă pe protestanţi de catolici este doar o vale plăcută şi prietenoasă comparativ cu abisul, negru şi amar, care s-a căscat de veacuri între Bisericile Greacă şi Romană, cunoscute ca dezbinările răsăritene şi apusene ale creştinătăţii, sau grecii şi latinii aşa cum sunt ei numiţi în limba vorbită în tot Orientul Apropiat.

Protestantismul este din punct de vedere numeric un factor neglijabil la est de Alpi. Chiar Bisericile copte, nestoriene şi gregoriene vechi, cu cel puţin 1.500 ani de istorie separată în contul lor, nu figurează în politicile şi viaţa acestei părţi a lumii precum latinii şi grecii. În sute de sate şi oraşe şi chiar în Constantinopol, această rivalitate este exprimată în mod recurent prin conflict armat. Religia, chiar mai mult decât limba sau naţionalitatea, figurează în problema Balcanilor. Toleranţa religioasă este o idee nouă acolo.

 

Puterea Bisericii Greceşti

În spatele tuturor planurilor şi activităţilor guvernului grec este Biserica Greacă, păstrând aprins spiritul naţionalităţii şi al ambiţiei. Pentru a înţelege cum gândeşte Grecia, şi unde este legată ea, cineva trebuie să cunoască câte ceva din cugetul Bisericii – Biserica răbdătoare, omniprezentă, statornică şi puternică care pretinde continuitate neîntreruptă a vieţii ecleziastice din zilele apostolilor [până astăzi]; şi care menţine încă 4 din cele 5 patriarhii în care a fost împărţită Biserica timpurie, cea de-a cincea, patriarhia Romei, dezvoltându-se în marea Biserică a Apusului, pretinzând întâietate peste toate celelalte.

Această separare, cauzată iniţial de un punct dogmatic tehnic, numit de teologi ,,purcederea Sfântului Duh” – dacă Duhul purcede doar de la Tatăl, sau de la Tatăl şi Fiul –, înfăţişează de fapt două tipuri de organizare şi gândire, pe care mulţi le-au apreciat ca fiind la fel de ireconciliabile ca Răsăritul şi Apusul. A fi o faţă bisericească ortodoxă a fost socotit [ca] inima şi sufletul de a fi grec. Oameni care nu erau în nici un chip dispuşi să-i practice învăţăturile au fost gata să lupte pentru Biserică.

Prim-ministrul Venizelos mi-a sugerat în Paris că voi întâlni o nouă deschidere către un orizont larg şi spiritualitate în Biserica Greciei. El mi-a dat o scrisoare către mitropolit, sau conducătorul bisericesc al ţării, care fusese recent în Europa şi America, şi care este un om al noii zile.

Făcând cercetări în plan local, am auzit că este probabil ca mitropolitul să-l succeadă pe ultimul patriarh al Constantinopolului ca conducător al întregii comunităţi ortodoxe, care a fost îndepărtat pentru simpatii pro-germane. Deci când mitropolitul vorbea într-un mod care este foarte radical, având în vedere precedentele, am avut în minte în mod firesc că cel care vorbea era patriarhul potenţial al întregii comunităţi ortodoxe.

 

Nădejdi pentru unitate creştină

Mitropolitul Meletie este un bărbat robust şi viguros, între 50-60 ani, aş spune, cu păr şi barbă stufoasă gri, ai cărui ochi scapără când vorbeşte, şi al cărui chip se însufleţeşte. El vorbeşte aproape impetuos, şi a-i lua un interviu constă doar din a introduce un subiect.

După expresiile politicoase uzuale, am abordat chestiunea efectului războiului asupra Bisericii sale, la care el numaidecât a ajuns la tema care trebuie discutată indiferent de ce fază a războiului sau păcii sau evenimentelor mondiale este atinsă oriunde la est de Oceanul Atlantic – idealurile Americii şi preşedintele Wilson. Acasă, politicienii pot fi cinici şi critici, dar în străinătate sinceritatea simplă a încrederii oamenilor de tot soiul în afirmaţiile preşedintelui mişcă un american către un sens cu adevărat solemn al noului loc pe care noi ni l-am asumat în cugetarea lumii.

În fond – fiindcă nici un om care vorbeşte printr-un translator nu poate fi citat vreodată cu exactitate – mitropolitul a spus că idealurile preşedintelui Wilson sunt pur şi simplu idealurile creştinismului. Ele sunt ceea ce Biserica sa reprezintă şi învaţă[1]. Acum că ele au triumfat în război, ele fac o nouă eră pentru religie, ca şi pentru politică. Totul este acum diferit.

După care el a precizat, pe foarte larg, că Biserica Greacă a susţinut întotdeauna democraţia, în dogma şi practicile ei[2], şi că neînţelegerea ei esenţială cu Biserica Romană este că cea din urmă este imperialistă, în timp ce Biserica Ortodoxă a reprezentat întotdeauna domnia populară[3]. Mult din ceea ce a spus în această chestiune nu trebuie să fie citat, fiindcă va aduce a controversă religioasă. Spre uluirea mea, mitropolitul a declarat că Biserica Greacă a trimis emisari în sprijinul lui Luther, Calvin, Huss şi celorlalţi lideri ai Reformei; deoarece ea a văzut în ei mesagerii spiritului democraţiei şi luminării[4].

Acum, în această nouă zi, el speră la o împăcare a creştinilor de toate confesiunile, şi convingerea sa este că Biserica Greacă poate fi locul de întâlnire pentru romano-catolicii şi protestanţii din toată lumea ca prieteni şi fraţi.

 

Consiliul Mondial al Bisericilor

El nu are în vedere o unire organică. Exact cum în America, remarca el, felurite organisme protestante sunt unite într-un Consiliu Federal al Bisericilor, tot aşa ar trebui să existe un consiliu federal al Bisericilor lumii, nici una pretinzând supremaţie asupra celeilalte. El a primit asigurări de la liderii protestanţi din America că nu va mai exista propagandă sectantă condusă de ei printre membrii Bisericii Ortodoxe.

Cu seriozitate tragică, mitropolitul a istorisit (şi greaca sa, cu cuvintele sale ocazional familiare, amintea de o citare din Homer la o oră de clasă de către un profesor pasionat) cum Biserica sa a avut, mai presus de altele, darul muceniciei. Din zilele lui Nero până acum, doar cu perioade ocazionale de linişte, a fost sub ascuţişul sabiei. Dintre toate persecuţiile de care a suferit, cea mai rea, incomparabil, a fost din mâinile Turciei.

Pe măsură ce ascultam această istorisire pasionată, de la un părinte duhovnicesc cu ochii aprinşi al unui întreg popor, despre cruzimea şi asuprirea care s-a abătut asupra purtătorilor numelui şi simbolului creştine din partea fiilor lui Osman, mi-am amintit conversaţii cu diplomaţi diletanţi care ar păstra Turcia ca o entitate şi i-ar permite încă să exercite suveranitatea asupra ucenicilor lui Hristos. În mod limpede, o explicaţie pentru întreaga situaţie din Orientul Apropiat este trecutul sângeros care a fost imprimat în toată această regiune de Turcia. Indiferent de ceea ce îşi pot dori sau de ce se pot teme, popoarele din Balcani şi populaţia creştină a Imperiului Otoman cer distrugerea acestei puteri teribile şi se tem de rămânerea ei în suveranitate.

 

Când crucea se întoarce

În mod inevitabil, pe pereţii camerei mitropolitului, ca în casele celor mai cultivaţi greci, atârnă imagini cu Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, sfântul lăcaş central al creştinismului răsăritean, ridicat de Iustinian în secolul al VI-lea, dar din 1453 ocupat de musulmani. El a făcut aluzie la acestea în conversaţia noastră când a ajuns la ambiţia supremă a tuturor creştinilor ortodocşi de a vedea crucea înlocuind semiluna deasupra acestui dom fără pereche. Când va fi intonat primul Te Deum în biserica restaurată, el a promis să păstreze un loc special pentru mine, aşa cum a promis episcopului Londrei şi altora din apus.

Deoarece noi am vorbit despre cea mai mare întrunire ecumenică apropiată a creştinismului din Evul Mediu încoace, în mod inevitabil s-a ridicat chestiunea controlului politic al oraşului Constantinopol.

Mitropolitul nu auzise de rapoartele din Paris că Americii s-ar putea să i se ceară să-şi asume această responsabilitate, dar el a comentat că în propria analiză repetată a subiectului ajunsese la concluzia că aceasta este singura soluţie permanent satisfăcătoare a problemei. Nici o altă naţiune nu putea exercita mandatul Ligii Naţiunilor în acest loc central fără a atrage asupra sa suspiciune şi gelozie; dar ,,toată lumea are încredere în America”.

El nu ştie mai deloc cât de neînsemnat este interesul americanului de rând pentru Constantinopol, Sfânta Sofia sau problemele de veacuri care se învârt în Cornul de Aur.

 

Importarea agenţiilor religioase americane

Educaţia populară şi liberalismul trebuie să intre în Biserica Greacă acum că se va sfârşi coşmarul turc. Pentru acest scop este necesar ajutorul Americii. Mitropolitul însuşi sugera că agenţii precum Asociaţia Tinerilor Creştini (Young Men’s Christian Association, YMCA) şi Asociaţia Tinerelor Creştine (Young Women’s Christian Association, YWCA) ar trebui să vină în Grecia. El a purtat discuţii cu liderii acestora.

Deoarece aceste grupuri nu sunt Biserici şi nu au ambiţii ecleziastice, ele nu vor stârni nici un antagonism sau suspiciune în timp ce promovează bunăstarea spirituală şi morală a tinerilor şi tinerelor din Biserica Greacă[5]. Am aflat mai târziu că dl. Venizelos însuşi a acceptat preşedinţia onorifică a YMCA în Grecia.

De asemenea, am auzit de la o persoană cu autoritate, deşi nu de la mitropolit, că liderii misionari americani au cerut să înfiinţeze o universitate în Atena după modelul Colegiului Robert din Constantinopol şi Colegiului Protestant Sirian din Beirut, guvernul grec fiind de acord să plătească toate cheltuielile dacă americanii vor prelua întreaga sarcină a proiectului şi vor alege personalul.

 

Ştiri sumbre din Rusia

Nici măcar ministerele de externe ale guvernelor nu sunt mai bine informate despre condiţiile din Rusia ca autorităţile cele mai înalte ale Bisericii Greceşti, aşa că l-am întrebat pe mitropolit care sunt noutăţile. Deoarece cunoşteam deja situaţia, el mi-a spus că bolşevicii devastează bisericile, profanând, jefuind şi ucigând.

Edificiile istorice din Kremlin, precum Biserica Înălţarea Domnului, unde erau încoronaţi ţarii şi sunt înmormântaţi patriarhii, cu colecţia sa neasemuită de icoane aurite şi împodobite cu bijuterii, a fost jefuită. Am întrebat de Biserica Învierea Domnului din Petrograd, care are de asemenea ornamente inestimabile şi icoane împodobite cu bijuterii, dar mitropolitul nu avea detalii despre ea, decât că jefuirea bisericilor în zonele în care domnesc bolşevicii a fost generală.

Mai rău încă ! Pierderea proprietăţii nu este ireparabilă, dar mai mult de 100 episcopi şi mai mult de 1.000 clerici au fost ucişi de bolşevici. Enormitatea crimei împotriva unei clase de conducători cruţată de obicei de vătămare fizică este una din acuzaţiile cele mai grele împotriva regimului bolşevic. Patriarhul Bisericii Ruse, Tihon, liberal, care odinioară a fost în America şi pe care l-am cunoscut la Moscova, este acum prizonier în reşedinţa sa.

Gazda mea însăşi este dornică să meargă în Rusia cu un mesaj duhovnicesc, încredinţată că oaia rătăcită a Bisericii poate fi rechemată şi Rusia reabilitată ca naţiune creştină.

În general, interviul meu lung cu mitropolitul grec m-a convins că el este un om care priveşte înainte şi va fi un factor în stabilizarea condiţiilor furtunoase din Orientul Apropiat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Aceeaşi gândire degenerată vom întâlni la patriarhul Athenagora, care va ridica în slăvi democraţia americană, a se vedea serialul Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi relaţiile sale cu Lumea Nouă. Nişte greci crescuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, în cugetarea cu adevărat ortodoxă, au ajuns să ridice în slăvi mentalitatea protestanto-masonică a Americii …

[2] Nu există democraţie în Biserică, ci unanimitate de vederi în ce priveşte învăţătura Bisericii, a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, la care trebuie să adere tot cugetul ortodox, pentru a dobândi mintea lui Hristos (potrivit I Corinteni 2, 16).

[3] Acesta este un comentariu aberant al atitudinii celor două Biserici.

[4] Aceasta este o răstălmăcire grosolană a dialogului ortodoxo-protestant timpuriu. A se vedea Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată. O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453, subtitlul Dialogul ortodoxo-protestant.

[5] Iată o mostră de gândire cu totul străină de Ortodoxie … Să-i chemăm pe protestanţi să promoveze în rândul tinerilor ortodocşi ‘bunăstarea spirituală şi morală’ !