Urmandu-L pe Domnul pe Golgota (I)

Urmându-L pe Domnul pe Golgota (I)

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici şi procesul său într-un tribunal public

Procesul cu care s-a confruntat Sfântul Ioan în ultimele sale zile pe pământ este descris în următorul articol din The Orthodox Word, nr. 175-176, 1994. Este plasat pe pagina sa de internet[1] pentru ca fiecare dintre noi care îl iubește pe arhiepiscopul Ioan să-şi dea seama într-o oarecare măsură că Dumnezeu îi pune la încercare pe sfinții Săi cu mâhniri şi greutăţi. Acest articol nu are menirea de a defăima nici o persoană ortodoxă, nici Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, nici pe vreunul din ierarhii ei.

,,Un om nu poate fi atât de desăvârşit încât să fie liber de păcat, şi de vreme ce totul este supus răsplătirii, omul drept primeşte pentru păcat o pedeapsă proporţională [cu păcatul], chiar dacă păcatul său poate fi minor. Tot aşa, dacă un om drept îndură o nenorocire, el va primi răsplata sa aici pentru ca el să se poată lepăda de păcatul său şi să intre curăţit în Împărăţia Cerurilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Lazăr

În iulie 1963, arhiepiscopul Ioan Maximovici a fost judecat într-un tribunal public din San Francisco. El a fost acuzat că a făcut o alegere bisericească ilegală şi a acoperit o deturnare de fonduri de către 16 membri ai consiliului parohial nou ales, care au fost acuzați împreună cu el. Fondurile erau strânse pentru construirea noii Catedrale „Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco, pe care arhiepiscopul John încerca s-o ducă la bun sfârşit în ciuda unor mari neînţelegeri. În cele din urmă, arhiepiscopul Ioan și consiliul au fost achitați de toate acuzațiile, dar acuzațiile împotriva lor au continuat să fie depuse aproape până în clipa morții sale.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, cu băieţi de altar. San Francisco, 1965

În iulie al acestui an, exact 21 ani mai târziu, acelaşi arhiepiscop urmează să fie canonizat în mod oficial ca sfânt în aceeași Catedrală „Bucuria tuturor scârbiţilor”, care a fost construită în cele din urmă prin rugăciunile, ostenelile şi mâhnirea sa extraordinară.

Canonizarea arhiepiscopului Ioan este cu adevărat o biruinţă a Ortodoxiei în vremurile moderne. Arhiepiscopul Ioan, care a fost numit cel mai sfânt om al secolului al XX-lea, slujește ca model de sfințenie ortodoxă pentru întreaga lume. Însă, deoarece prăznuim biruinţa sa în cer, trebuie să ne aducem aminte că nu există sfinţenie fără cruce. Arhiepiscopul Ioan a purtat o cruce foarte grea, o cruce care a ajuns la un maxim de împovărare în timpul procesului de la sfârşitul vieţii sale.

Recent, în ajunul canonizării arhiepiscopului Ioan, au existat încercări de a atenua realitatea acestei cruci, de a face povestea vieții arhiepiscopului Ioan „drăguță” și necontroversată, astfel încât să nu tulbure conștiința nimănui. Trei jurnale ortodoxe au tipărit recent declarații potrivit cărora arhiepiscopul Ioan nu a fost persecutat, că nu i-au fost aduse acuzații niciodată în instanță. Astfel de afirmații sunt total neadevărate. A nega pătimirea arhiepiscopului Ioan – pătimirea lui pentru dreptate – înseamnă a-i nega mijloacele principale ale sfințeniei sale. Trebuie să scoatem crucea din creștinism ca să nu ofensăm conștiința nimănui ? Trebuie să ascundem suferințele pe care le-au îndurat toți sfinții, sau să omitem din Evanghelii istoria lui Irod, Pilat, Caiafa, fariseilor și răstignirea lui Hristos ca să nu-i tulburăm pe oameni, sau să nu spunem nimic ,,negativ” ? Adevărul despre Hristos și sfinții Săi trebuie spus; altfel, aceşti oameni de astăzi care se străduiesc să-i urmeze nu vor găsi calea către mântuire – care este tocmai calea pătimirii şi a crucii.

Relatările nenumăratelor minuni ale arhiepiscopului Ioan, atât înainte, cât și după moartea sa, au fost spuse în altă parte. Dar dacă vorbim doar despre minunile lui, fără a vorbi despre mâhnirea lui, noi rămânem cu un creștinism fără cruce. În epoca noastră de prea mare îngăduinţă de sine, o astfel de formă falsă de creștinism este o mare ispită. În Biserica Ortodoxă (ca să nu mai vorbim de alte Biserici), formularea ei „teologică” se regăsește în falsa „dogmă a răscumpărării”; dar într-o formă mult mai subtilă se găsește în acea Ortodoxie ,,cizelată”, ,,şmecheră”, „de succes”, care face pe cineva să se simtă confortabil în religia sa, rămânând în iazul superficial al planurilor și calculelor omeneşti, și neaventurându-se în adâncurile periculoase ale lui Hristos.

Adevărata Ortodoxie trăită de arhiepiscopul Ioan a fost numită, în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, Ortodoxie pătimitoare. Departe de a face pe cineva [să se simtă] confortabil, această Ortodoxie tulbură, zguduie, osândeşte conștiința, anihilând toate formele de îndreptăţire de sine și dezvăluind, cu lumina de foc a Adevărului lui Dumnezeu, toate minciunile pe care ni le-am spus nouă înşine. Părintele Serafim Rose, descriind modul în care aceasta a fost întruchipată în arhiepiscopul John, scria odinioară:

Parcurgând hârtiile lăsate de episcopul Sava descoperim că şi lui i s-au adresat plângerile obișnuite împotriva arhiepiscopului Ioan (acestea sunt cele mai rele lucruri pe care ei le pot găsi la el !): că este iritabil, grosolan, nu se gândeşte la alţii (de exemplu, fiindcă vine târziu la slujbe), perturbă ordinea obișnuită a lucrurilor, este un administrator prost, nu poate fi înțeles, mormăie și adoarme în mijlocul celor mai importante discuții (lumești), clerul catedralei din San Francisco consideră că este sărbătoare când el nu este prezent. Eu însumi am avut ocazia să fiu martor la cele mai multe din aceste fenomene, şi pot mărturisi, de exemplu, că în mai multe ocazii când el a fost ,,grosolan” cu mine am fost extrem de recunoscător și am văzut doar câştig duhovnicesc din aceasta. În toate acestea, cred că există un fapt semnificativ ascuns despre vlădica care nu a fost scos prea mult la iveală: că el a refuzat să îngăduie ca Biserica să devină o obişnuinţă, şi prin grosolănia lui aparentă, a încercat să-i scoată pe oameni din rutina duhovnicească în care se poate cădea atât de uşor. De îndată ce vlădica a plecat, totul a devenit ,,lin” în catedrală şi clericii erau mulţumiţi deoarece acum ei au putut şi au făcut din Biserică o obişnuinţă, incapabilă să inspire pe nimeni, decât ca un capital al trecutului care nu a fost încă folosit (dar va fi în curând !).

Cineva poate ajunge la Ortodoxie datorită frumuseții sau profunzimii sau continuității sale istorice. Dar dacă merge mai adânc, dacă nu-i este teamă să meargă sub [cele de] suprafață, atunci descoperă un fapt nou și uluitor: că a fi ortodox înseamnă a suferi și a fi cu totul singur, singur și rănit înaintea lui Dumnezeu. Arhiepiscopul Ioan a gustat profund din această realitate. În timpul procesului său, în ciuda tuturor oamenilor care îl iubeau şi îl susţineau, se știa că i-a spus unui enoriaș apropiat: „Sunt singur în toate acestea”.

Ortodoxia adevărată doare, dar ea este vie. Când cineva o găseşte, găseşte inima vie, vibrantă a creștinismului, şi nu va dori niciodată să se întoarcă la masca neînsuflețită a Ortodoxiei „şmechere”.

Anul acesta prăznuim bicentenarul Ortodoxiei în America, iar în punctul culminant al anului este canonizarea unui sfânt american al timpurilor moderne. Dar să nu ne felicităm noi, americanii ortodocşi. Mai degrabă, să fim scoşi din mulțumirea noastră, să fim osândiți în inimile noastre. Să ne aducem aminte că tocmai acest sfânt a petrecut doar 3 ani şi jumătate din viaţa sa în America, și că tocmai acești ani, până la moartea sa, au fost cei mai nefericiți din întreaga sa viață. Şi nefericirea lui era urmarea nu a liberalismului american, a secularismului sau neo-păgânismului, ci a acțiunilor americanilor ortodocși. Dacă noi, americanii, vom sărbători și ne vom încălzi inimile cu slava sfințeniei sale, haideţi să ne împărtășim de asemenea de vinovăţia acestei fărădelegi. Este fărădelegea nu a ,,altor” oameni sau a altei ,,juridiscţii” spre care putem arăta cu degetul, ci a noastră, a tuturor americanilor ortodocşi. Dacă Dumnezeu ne vede, în mijlocul sărbătorilor noastre, pocăindu-ne pentru această fărădelege comună, părându-ne rău pentru suferința cu totul nemeritată pe care a îndurat-o arhiepiscopul Ioan, atunci cu siguranță El va revărsa cu atât mai mult binecuvântarea Sa asupra pământului nostru însetat de har.

Primind povara acestei fărădelegi a Americii ortodoxe, ne putem întreba cum ne putem pocăi pentru o fărădelege la care poate că nu am participat direct. Ar trebui să ne aducem aminte că în slujbele Săptămânii Patimilor, vorbind despre trădarea și moartea lui Hristos, Biserica ne îndeamnă să ne implicăm, să privim la relele propriilor noastre inimi, şi să vedem participarea noastră comună la răstignirea lui Hristos. Haideţi să ne amintim, de asemenea, că oricare dintre noi ar fi putut fi prigonitorul arhiepiscopului Ioan. Adeseori citim, în cărțile de istorie sau în romane, despre eroi care stau singuri în fața tuturor nenorocirilor, care merg împotriva opiniei publice, care sunt ocărâţi din toate părţile şi totuşi merg înainte cu îndrăzneală. În mod invariabil, lăudăm și admirăm astfel de eroi din trecut și îi întâmpinăm cu urale. Însă atunci când vedem un astfel de erou chiar înaintea noastră, trăind și respirând, probabil nu-i stăm alături pentru că puterea opiniei publice este prea puternică și suntem influențați de ea fără să știm. Totul este limpede ca cristalul privind în urmă, îndeosebi când opinia publică se schimbă în favoarea unui erou odinioară calomniat după ce el a murit, așa cum este atât de izbitor cazul arhiepiscopului Ioan. Adeseori aceiași oameni care persecută un om în viață vor fi aceiași care îl cinstesc în moarte. Din acest motiv, Hristos a spus: Vai vouă ! Că zidiţi mormânturile proorocilor şi părinţii voştri i-au ucis pre ei. Deci mărturisiţi şi împreună voiţi lucrurile părinţilor voştri; că aceia i-au ucis pre ei, iar voi zidiţi mormânturile lor (Luca 11, 47-48). În timp ce îl preaslăvim pe arhiepiscopul Ioan, haideţi să ne amintim aceste cuvinte sobre ale Domnului nostru.

Deci, acestea sunt raţiunile pentru care tipărim următoarele extrase din raportul arhiepiscopului Ioan însuşi cu privire la procesul său: în primul rând, ca noul nostru sfânt să nu fie expus ca un model spre imitare fără crucea sa pe deplin la vedere; și, în al doilea rând, ca noi, ortodocșii americani, să ne putem pocăi pentru ceea ce s-a abătut asupra lui în țara noastră. Dar există un al treilea motiv, și este acesta: pot fi unii care, citind despre suferinţele arhiepiscopului Ioan, se găsesc ei înşişi într-o situație asemănătoare, care încearcă să lucreze pentru Dumnezeu și totuși se simt singuri şi abandonați, izbindu-se de obstacole absurde la fiecare pas pe cale. Fie ca astfel de oameni să prindă curaj, ştiind că oricât de greu le este, arhiepiscopului Ioan i-a fost mult mai greu – şi el a devenit sfânt. Mai mult decât atât, noi merităm să pătimim, pentru că suntem păcătoşi şi motivaţiile noastre curate sunt amestecate cu motivaţii de mulțumire de sine. Dar arhiepiscopul Ioan era un om sfânt care nu a nutrit rea voinţă față de nimeni, care a trăit o viață de totală jertfă de sine pentru Dumnezeu și aproapele său, care s-a rugat și a purtat grijă de cei bolnavi și suferinzi la toate orele din zi și din noapte.

Arhiepiscopul Ioan a scris un raport către ierarhul său conducător, mitropolitul Anastasie în vârstă de 90 ani, fiindcă frații săi episcopi – ierarhi sub același mitropolit – îi ajutau şi îi susțineau în mod activ pe reclamanții care au depus dosarul împotriva arhiepiscopului lor și l-au dat în judecată. Acești ierarhi veniseră la San Francisco în acest scop, și trimiteau telegrame în numele mitropolitului. Prin urmare, raportul arhiepiscopului Ioan este un apel către mitropolit, care pe atunci suferea din pricina vârstei foarte înaintate, pentru a-i aduce la cunoştinţă ce se întâmpla cu adevărat în eparhia San Francisco și cum unii episcopi îi ajutau pe reclamanți.

Raportul sună ca un document legal (să ne aducem aminte că arhiepiscopul Ioan a absolvit Facultatea de Drept în Serbia), şi de aceea poate fi dificil de înțeles de cei fără cunoștințe prealabile despre evenimentele pe care le descrie arhiepiscopul Ioan. Aşadar, este necesar a furniza mai multe informații de fond ca o introducere a raportului. În capitolul 27, ,,Făcător de minuni al vremurilor din urmă”, al biografiei părintelui Serafim Rose, Nu din această lume (Not of this world), vom găsi informaţii despre împrejurările sosirii arhiepiscopului Ioan în San Francisco, iar în capitolul 30, ,,Un sfânt pus la încercare”, vom găsi o relatare pas cu pas a evenimentelor dinainte şi de după proces.

Nota redacţiei: Având în vedere diferenţele existente în text de la o ediţie la alta, ca şi în traduceri – diferenţe care se fac simţite şi la nivel de sens, vom reda mai jos o traducere a originalului Not of this world. Originalul acestei scrieri a văzut lumina tiparului la Saint Herman Press pe 1 martie 1993, şi a ajuns să coste peste 1.000 dolari exemplarul.

[1] Astăzi, această mărturie nu mai există nicăieri pe internet.