Urmandu-L pe Domnul pe Golgota (II)
Urmându-L pe Domnul pe Golgota (II)
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici şi procesul său într-un tribunal public
Mai înainte de a prezenta fragmente din capitolele 27 şi 30 ale biografiei părintelui Serafim Rose, să facem câteva precizări necesare. Eugene este numele de mirean al viitorului ieromonah Serafim Rose (1934-1982), iar Gleb este numele de mirean al egumenului Ghermano Podmoşenski (1934-2014).
În ce priveşte Eparhia de San Francisco, ea a fost înfiinţată în 1930, moment în care arhimandritul Tihon Troiţki devine primul episcop de San Francisco. El va păstori eparhia între anii 1930-1963 şi va primi titulatura de arhiepiscop de San Francisco şi America de Vest. Între anii 1963-1966, eparhia va fi condusă de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. În 1966, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora din acea vreme, mitropolitul Filaret preia administraţia eparhiei, care, după 1967, a fost transferată arhiepiscopului Antonie Medvedev.
Din 1951, această eparhie a avut un episcop vicar, Episcopul Antonie [Sinkevici] de Los Angeles. În 1962, acest vicariat a fost transformat într-o eparhie independentă şi a inclus comunităţile din Texas şi California de Sud. Drept urmare, titlul ierarhului conducător a fost schimbat în cel de ,,Los Angeles şi Texas”, iar pentru Eparhia de San Francisco a fost numit un episcop vicar la Seattle. În octombrie 1962, Episcopul Nectarie [Konţevici] de Mahopac a fost hirotonit episcop vicar de Seattle pentru a-l ajuta pe arhiepiscopul Tihon pe timpul bolii sale. El a rămas în această poziţie până la moartea sa, în 1983.
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) a fost hirotonit episcop de Shanghai în 1934, unde a rămas până în 1949. În 1951, el a fost ridicat la rangul de arhiepiscop având titlul de arhiepiscop de Bruxelles şi Europa de Vest. După moartea arhiepiscopului Tihon [Troiţki], el a devenit arhiepiscop de San Francisco şi America de Vest, până la moartea sa în 1966.
Episcopul Sava Saracevici, prietenul Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, era de naţionalitate sârb, avocat de profesie, şi s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora încă din tinereţe. În 1958, el a devenit episcop de Edmonton şi Canada de Vest.
O biografie a întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora din acea vreme, mitropolitul Anastasie Gribanovski, se poate găsi pe site aici.
* * *
Făcător de minuni al vremurilor din urmă
Mărite apostole al unor vremuri de răceală şi necredinţă,
dăruit cu puterea cea plină de har a sfinţilor din vechime;
văzător luminat de Dumnezeu al tainelor cereşti, hrănitor
al orfanilor, nădejdea celor fără de nădejde, tu ai aprins
pe pământ focul iubirii pentru Hristos în ajunul
întunecat al Zilei Judecăţii; roagă-te acum ca
acest foc sfânt să se poată înălţa şi din inimile noastre.
Troparul Sfântului Ioan Maximovici, glasul al 6-lea
Am văzut cum Gleb fusese mult mai privilegiat decât Eugene în a cunoaşte o întreagă ceată de ,,verigi vii” cu tradiţia ortodoxă. Cu toate acestea, în noiembrie 1962, Eugene îl întâlnea pe cel mai mare dintre toţi, arhiepiscopul Ioan Maximovici.
Arhiepiscopul Ioan era binecunoscut comunităţii ruseşti din San Francisco. El fusese odinioară episcop de Shanghai, unde el adunase de pe străzi sute de copii bolnavi şi flămânzi şi îi adăpostise într-un orfelinat. Când s-a instaurat comunismul în China, el a fost silit să-i evacueze pe orfanii săi, ducându-i întâi în Filipine şi apoi în San Francisco, unde el a întemeiat Casa Sfântului Tihon pentru orfani. Apoi el a fost numit episcop de Paris, dar venea să-i viziteze pe orfanii săi din San Francisco ori de câte ori putea.
La sfârşitul anului 1962, s-au creat nişte împrejurări care i-au permis arhiepiscopului Ioan să se întoarcă la turma sa exilată. Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles, care îl înlocuise pe arhiepiscopul Tihon după retragerea acestuia, ocârmuise acea eparhie într-un asemenea fel încât întreaga comunitate era dezbinată. Lucrările la noua catedrală ortodoxă rusă din San Francisco, care fusese începută de arhiepiscopul Tihon, erau oprite. Unul din motivele aparente pentru aceasta consta în faptul că arhiepiscopul Antonie nu vroia să depună bani în băncile în care lucrau evrei, fiindcă era necanonic în opinia sa. Deoarece controversa legată de construcţia catedralei se înteţea, muncitorii angajaţi erau plătiţi, potrivit contractului, pentru a nu face nimic.
Comunitatea din San Francisco, alcătuită în mare măsură din fiii duhovniceşti ai arhiepiscopului Ioan din Sanghai, a făcut apel la Sinodul Episcopilor să-l trimită pe arhiepiscopul Ioan pentru a salva situaţia. După oarecare ezitare, Sinodul a fost de acord, şi arhiepiscopul Ioan a fost desemnat pentru eparhia San Francisco temporar. Brusc, comunitatea ortodoxă de acolo a prins viaţă. Donaţiile curgeau pentru construirea noii catedrale. Au fost înfiinţate comisii, organizaţii şi fundaţii caritabile; şi, în pofida unor dificultăţi pricinuite de vechea gardă a episcopului Antonie (despre care vom vorbi mai târziu), activitatea bisericească a sporit în general cu un val de entuziasm.
[…]
* * *
Un sfânt pus la încercare
Au zis întru sine cugetând nedrept: să asuprim pre săracul cel drept …
Făcutu-s-a nouă spre dovedirea cugetelor noastre. Greu ne este nouă şi a-l vedea,
că viaţa lui nu este ca a celorlalţi, şi schimbate sunt cărările lui. Necuraţi
suntem socotiţi înaintea lui, şi se fereşte de căile noastre ca de nişte necurăţii,
fericeşte cele mai de pre urmă ale drepţilor şi se laudă, că are tată pre Dumnezeu
Înţelepciunea lui Solomon 2, 1, 10, 14-16
Şi aceasta ca să vă ruşinaţi zic vouă …
Frate cu frate se judecă şi aceasta la necredincioşi
I Corinteni 6, 5-6
Sabia sufletului nostru nu dobândeşte un tăiş bine ascuţit
până când răutatea altuia nu o ascute
Sfântul Grigorie cel Mare
Aproape toate „verigile vii” pe care le cunoscuse Eugene în San Francisco erau membri ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (numită de asemenea Biserica Rusă din afara Rusiei); şi mitropolitul Anastasie, pe care-l cunoscuse în acea seară de vară memorabilă în Carmel, era întâistătătorul ei. El devenise un tânăr ortodox râvnitor, şi în America Biserica Rusă din Diaspora fusese cea mai râvnitoare Biserică în păstrarea tradiţiilor ortodoxe. Era străină de modele ecumeniste, reformele calendarului bisericesc, şi compromisurile cu regimurile comuniste. Mai mult, comparată cu celelalte Biserici ruse din diaspora, ea avea în mod indiscutabil ,,crema semănăturii”, cei mai vii reprezentanţi ai Sfintei Rusii: făcători de minuni, prooroci, stareţi, adevăraţi teologi, şi filozofi. Şi totuşi, fiind o organizaţie pământească ca celelalte, avea de asemenea problemele ei. Elena Konţevici, cu sinceritatea ei, a fost cea dintâi care le-a atras atenţia asupra acestui lucru lui Eugene şi Gleb. ,,De la primul ’lapte’ pe care l-am băut ca ortodox în Biserica Rusă din Diaspora – avea să-şi amintească Eugene în anii următori –, am fost învăţat că avem două feluri (sau probabil ’tradiţii’) de ierarhi: de o parte vlădicii Ioan, Averchie, Leontie, Nectarie, Sava; de cealaltă, cei care par acum să aibă poziţiile de conducere”.
Eugene a întâlnit pe unul din episcopii din cea de-a doua tabără între momentul primirii sale în Biserică şi întoarcerea lui Gleb pe coasta de vest. Ierarhul, Arhiepiscopul Vitalie al Canadei, a vizitat San Francisco atunci şi a organizat o întâlnire cu cei interesaţi să se alăture mânăstirii sale din Montreal. Mânăstirea publica texte ortodoxe şi părea potrivită în mod ideal pentru talentele lui Eugene. Împreună cu prietenul său James, Eugene a mers să-l vadă pe arhiepiscop la ora indicată.
Bărbatul care i-a întâmpinat la uşă era zvelt şi chipeş, cu veşminte călcate, imaculate şi mirosind a colonie. Purtarea sa era plăcută, felul de a vorbi şi gesturile sale erau line şi manierate. Descoperind că Eugene este inteligent şi educat, el l-a invitat la Montreal. Eugene i-a pus câteva întrebări despre viaţa de acolo, dar în inima sa ştia deja că aceasta nu era pentru el. Ochii care-l măsuraseră erau reci şi de plumb; deţinătorul lor părea calculat şi – dacă Eugene nu se înşela – chiar sinistru.
Eugene i-a spus lui Gleb de întâlnire după ce Gleb se întorsese pe coasta de vest. ,,Ce impresie ţi-a făcut arhiepiscopul ?”, l-a întrebat Gleb.
,,Mi-a dat fiori”, a spus Eugene. ,,Nu mi-au plăcut ochii lui”. Când a ajuns să-l cunoască pe arhiepiscopul Ioan, i-a trecut prin cap că arhiepiscopul Vitalie era exact antiteza sa.
După cum s-a dovedit, arhiepiscopul Vitalie era unul din cei mai vicleni şi puternici dintre oamenii aflaţi la conducere, care prin manevre politice preluase practic controlul Bisericii Ruse din Diaspora. Pe când erau exilaţi în Europa de Est în anii ’1920 şi ’1930, aceşti episcopi şi administratori ruşi alcătuiseră o clică puternică, şi în anii următori au încercat să îndepărteze pe oricine nu era dintre ei. Era soarta marilor şi sfinţilor ierarhi ai Bisericii Ruse din Diaspora să pătimească multe de la ei. Sfântul arhiepiscop Ioasaf fusese trimis din Canada în America de Sud, unde a murit în mai puţin de un an de zile din cauza schimbării drastice de climă; arhiepiscopul Averchie fusese îndepărtat din poziţia sa de membru permanent al Sinodului; arhiepiscopul Leontie – un misionar plin de curaj care suferise în lagărele de concentrare sovietice şi apoi ajunsese să hirotonească peste 300 preoţi – era ţinut la distanţă în America de Sud; şi mai târziu episcopul Sava avea să fie retras cu forţa şi lipsit de toată autoritatea.
Însă cel care avea să îndure cea mai rea persecuţie din toate era arhiepiscopul Ioan. Deşi fusese şi el în Europa de Est, rămăsese liber înaintea lui Dumnezeu şi nu-l interesa să facă parte din vreo grupare. Urmându-şi fără teamă conştiinţa, nu se putea conta pe el pentru a urma linia de partid. De exemplu, el a slujit împreună cu clericii Patriarhiei Moscovei, ai Bisericii ,,Evloghite”, şi ai bisericilor de stil nou, o acţiune pe care mulţi dintre colegii săi o socoteau tabu. La liturghie, el chiar îl pomenea pe patriarhul Moscovei, Alexie, alături de propriul întâistătător, mitropolitul Anastasie; şi pentru aceasta era numit ,,comunist” de unii. Deşi el însuşi nu avea nimic de-a face cu regimul sovietic ateu şi cu reformele calendarului bisericesc, el îi privea pe cei care nu se puteau împotrivi sau scăpa de ele ca pe fraţii săi de credinţă, membri ai aceleiaşi Biserici Ortodoxe. El spunea că nu exista ,,un astfel de lucru” ca ,,jurisdicţii” bisericeşti separate. Acestea, combinate cu înfăţişarea şi purtarea sa stranie, şi convingerea a mii de oameni din întreaga lume că era un sfânt în viaţă, făceau din el o persoană cu care era foarte dificil să ai de-a face.
În San Francisco, Eugene avea să fie martor mai de aproape la persecuţia omului care este probabil cel mai sfânt om al secolului XX. Fără îndoială, aceasta a fost cea mai dureroasă parte a vieţii arhiepiscopului Ioan, care i-a grăbit moartea 3 ani mai târziu. La apogeul ei, el a fost judecat public la Curtea Supremă a statului California, fiind acuzat că a organizat alegeri bisericeşti ilegale şi de delapidare a fondurilor bisericeşti[1].
Atacul asupra arhiepiscopului a fost stârnit de consiliul parohial al catedralei din San Francisco, dar, aşa cum Eugene şi Gleb au putut vedea, era susţinut cu tărie de propriii săi fraţi, episcopii. Consiliul parohial în sine era alcătuit din adepţi ai unui membru al clicii ierarhice, fostul prelat de San Francisco, Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles. Intenţia clicii era de a-l discredita cu totul pe arhiepiscopul Ioan pentru a preîntâmpina ca el să devină următorul întâistătător, de vreme ce el era primul în rang pentru această poziţie.
Când arhiepiscopul Ioan a venit pentru prima oară la San Francisco la sfârşitul anului 1962, consiliul parohial existent a refuzat să-l lase să vadă registrele sale contabile. Primindu-le în cele din urmă la o întrunire a consiliului parohial (dar nu fără ca cineva să încerce să le smulgă din mâinile sale), el a descoperit că ele nu au fost ţinute în regulă. Aşezându-le într-un loc accesibil tuturor, el a cerut tuturor să-şi plătească datoriile din trecut.
La începutul anului următor, arhiepiscopul Ioan consemna: „Postul Mare a trecut în San Francisco cu un mare număr de închinători şi postitori; şi Paştile au fost întâmpinate cu mare fervoare duhovnicească. Relaţiile din sânul comunităţii erau în mod perceptibil reconciliate, şi ei vorbeau despre greutăţile anului anterior ca ,,trecute”. Arhiepiscopul Ioan cerea acum ca lucrările la noua catedrală să fie reluate; şi la scurt timp după Paşti a avut loc o mare întrunire pentru strângerea de donaţii în acest scop.
Situaţia ar fi putut continua să se îmbunătăţească, dar tocmai în acest moment arhiepiscopul Ioan era rechemat pe neaşteptate la New York. Acolo, duşmanii lui din clica ierarhică – pe baza unui document semnat şi distribuit de consiliul parohial care îl acuza pe arhiepiscopul Ioan de simpatii comuniste – au forţat o decizie de a-l înlătura din poziţia sa de arhiepiscop de San Francisco. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să aştepte în afara întrunirii episcopilor în timp ce era luată această decizie. Ştirile s-au răspândit imediat în San Francisco, astfel că atunci când arhiepiscopul Ioan se întorcea acasă de la întrunirea episcopilor, sute de oameni îl aşteptau la aeroport. Emoţia – nota el – era de nedescris”. Neliniştea şi tensiunea au continuat mai mult de două săptămâni. Când susţinătorii arhiepiscopului Ioan din San Francisco au trimis o cerere către Sinodul Episcopilor pentru a-şi schimba decizia, a izbucnit o revoltă atât de teribilă împotriva acestor susţinători încât, aşa cum scria arhiepiscopul Ioan, „exista pericolul de a se bate cu pumnii. I-am ţinut în frâu pe oameni cât de mult am putut, deoarece prezenţa mea stăvilea oarecum râvna după cunoştinţă; dar spre profunda mea mâhnire, ceea ce se făcuse pentru a statornici pacea în turmă pe parcursul a 4 luni se distrugea într-o singură zi, dintr-o singură lovitură”.
Prietenul arhiepiscopului Ioan şi întâistătătorul, mitropolitul Anastasie, i-a telefonat şi a vorbit cu el mai mult de o oră. A doua zi, datorită influenţei întâistătătorului, decizia Sinodului Episcopilor a fost schimbată şi autoritatea temporară a arhiepiscopului Ioan în San Francisco a fost extinsă pentru 6 luni. Însă, decizia originală le-a arătat adversarilor arhiepiscopului Ioan din San Francisco că ei aveau episcopi foarte puternici în spatele lor, şi astfel ei au mers înainte.
Lupta a izbucnit serios când arhiepiscopul Ioan a solicitat alegerea unui epitrop şi a unor membri în consiliul parohial, împreună cu o întrunire a Adunării Generale a parohiei, pe 9 iunie. Cei din consiliul parohial existent, ştiind că erau depăşiţi cu aproape 2 la 1 de cei care-l iubeau pe arhiepiscopul Ioan, au început să facă tot posibilul pentru a împiedica alegerea, mergând chiar până la justiţie şi dobândind un ordin de restricţie împotriva ei. În acest moment, prietenul arhiepiscopului Ioan, episcopul Sava, care fusese judecător în Serbia, a venit în San Francisco din Canada pentru a-l ajuta pe arhiepiscopul Ioan cu noile complicaţii legale. El a scris un raport de 4 pagini în apărarea arhiepiscopului Ioan şi apoi a mers la tribunal cu el. Judecătorul, după ce a audiat cazul lor, a ridicat ordinul de restricţie.
Între timp, adversarii arhiepiscopului Ioan publicau anunţuri şi trimiteau scrisori la fiecare casă, afirmând că alegerea nu va avea loc şi că nu ar trebui să vină nimeni. Ei erau în posesia unei telegrame de la Sinodul Episcopilor, semnată de întâistătătorul însuşi, plină de ameninţări la adresa arhiepiscopului Ioan dacă el va merge înainte cu alegerea. Episcopul Sava a venit din nou în ajutorul arhiepiscopului Ioan, contactându-l pe întâistătătorul rus şi primind o telegramă de la el a doua zi că el era de acord cu desfăşurarea alegerii şi adunării aşa cum era plănuit.
În ciuda tuturor încercărilor de a o împiedica, alegerea a avut loc. S-a făcut cu maşini de votare pentru a garanta validitatea sa şi la ea au participat peste 400 credincioşi care-l susţineau pe arhiepiscopul Ioan. Noul consiliu parohial a fost ales şi, la Adunarea Generală care a urmat, s-au făcut pregătiri urgente pentru a relua construirea catedralei.
Învins acum, vechiul consiliu parohial l-a dat în judecată pe arhiepiscopul Ioan. Două sute cincizeci de reclamanţi au depus acuzaţii oficiale împotriva lui, învinuindu-l de delapidare a fondurilor bisericeşti care fuseseră adunate pentru construirea catedralei. S-a fixat un termen de judecată, dar până când nu se ajungea la un verdict, noului consiliu parohial nu i se permitea să continue construcţia.
În acest moment, membri ai clicii episcopilor au sosit la San Francisco şi s-au aliat numaidecât cu reclamanţii care au depus acuzaţiile. Ei au avut întâlniri speciale cu avocaţii reclamanţilor şi le-au oferit ce ajutor au putut pentru a-l condamna pe arhiepiscopul Ioan. Unul dintre ei, acelaşi arhiepiscop Vitalie pe care Eugene îl cunoscuse cu un an înainte, pretindea că venise ca reprezentant special al întâistătătorului pentru a restabili pacea. ,,Practic vorbind – consemna arhiepiscopul Ioan ulterior – aceasta s-a manifestat într-o discuţie aprinsă a arhiepiscopului Vitalie cu avocaţii reclamanţilor, şi în prezentarea declaraţiilor la tribunal că el era un reprezentant al Sinodului care atesta ilegalitatea întrunirii din 9 iunie”. Alt prelat, Arhiepiscopul Serafim de Chicago, l-a declarat neavenit pe arhiepiscopul Ioan şi nu s-a uitat la faptele prezentate de el. În schimb, el a plătit un ziar rusesc pentru a tipări un articol în care el scria că, cunoscându-l pe arhiepiscopul Ioan din primele sale zile, putea adeveri că cel din urmă era ,,paranoic”. Între timp, Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles făcea mai multe călătorii în nord pentru a-i instiga pe susţinătorii lui în activitatea lor împotriva arhiepiscopului Ioan.
Pe măsură ce se apropia judecata sfântului, comunitatea rusă din San Francisco era tot mai tulburată. La întrunirile parohiale, oamenii arătau o totală lipsă de respect faţă de arhiepiscopul Ioan, ca şi cum el nici nu ar fi fost episcop. Izbucneau strigăte haotice. Se aruncau cuvinte amare, jignitoare susţinătorilor săi, mai ales părintelui Leonid Upşinski, acelaşi preot care îl ajutase pe Eugene să înveţe şi să ia parte la slujbele bisericeşti. O membră a bisericii, care era doar o adolescentă la acea vreme, îşi aminteşte:
Arhiepiscopul Ioan vizitând şcoala de la Mânăstirea Maicii Domnului din Vladimir, San Francisco, 1963. La dreapta, stareţa Ariadna. Fotografie din San Francisco News Call Bulletin, 29 aprilie 1963
„Arhiepiscopul Ioan era realmente persecutat teribil. Eu am auzit lucruri blasfematoare pe care oamenii le inventau pentru a încerca să-l distrugă. Era urât. Din nefericire, părinţii mei erau cu totul împotriva lui, fiind puşi de acord cu episcopul din Los Angeles care vroia să aibă puterea şi controlul. Sora mea mai mică îşi aminteşte ceva ce era dureros pentru ea, deoarece era doar o copilă pe atunci. ,,Eram cu mama – spune ea – şi ea şi acest grup de femei fugeau după el, spunându-i în tot felul, şi scuipându-l. Am văzut-o pe propria mea mamă scuipându-l drept în faţă !’ şi asta se întâmpla exact după slujbele bisericeşti !
Nu înţeleg de ce îl urau oamenii. Noi, copiii, ştiam că el era nevinovat. El avea o relaţie cu noi; el ne iubea şi avea întotdeauna mare grijă pentru noi. Îmi amintesc de acest om bătrân, care mesteca totul cu zgomot, că avea cei mai minunaţi ochi. Era atât de mic ! El nu putea vorbi foarte bine, dar era ceva cu el. Sora mea mai mică îmi spune că atunci când l-a întâlnit şi el s-a uitat în ochii ei, ea a simţit că venea har de la el.
Episcopul din Los Angeles, care stătea în casa noastră în călătoriile sale din nord pentru a-şi dobândi susţinători, era cu totul opus. Era înspăimântător pentru noi, copiii, să ne aflăm în preajma lui. Se purta rece, formal, şi important, şi nu avea nici o relaţie cu noi, copiii, chiar dacă atunci când venea noi trebuia să dormim sub masa din bucătărie ca el să poată dormi în camera noastră”.
Venind regulat la catedrala din San Francisco, Eugene a observat cu atenţie răspunsul arhiepiscopului Ioan la intriga şi tumultul care se făceau în jurul lui. Într-o scrisoare către un convertit ca el însuşi, el scria: „Vlădica[2] [Arhiepiscopul] Ioan este favoritul meu dintre episcopii noştri, chiar dacă găsesc că este aproape cu neputinţă să-l înţeleg. El este neîncetat plin cu o pace şi bucurie atât de adânci încât este binefăcător duhovniceşte doar să te afli în preajma lui. Am fost martor la mai multe momente cruciale din ultimele luni, când vlădica era înconjurat de mulţimi de oameni emoţionaţi, plângând, practic isterici (tu ştii cum pot fi ruşii !), dar el era exact acelaşi dintotdeauna, liniştit şi chiar vesel”.
Eugene a văzut de asemenea cum turma arhiepiscopului Ioan, din dragoste pentru iubitul lor păstor care-i izbăvise de China sfâşiată de război, încerca să-l apere cu râvnă. Ţinând toiagul în mână, stareţa Ariadna a vorbit cu curaj în catedrală în indignarea ei justă privind modul în care o parte a membrilor bisericii s-a ridicat împotriva unui sfânt în viaţă. Eugene era acolo şi a auzit-o spunând comunităţii că cei care simţeau ca ea puteau veni la ea pentru slujbe. Ei au ieşit împreună cu ea din catedrală, lăsând-o goală, şi au mers direct la mânăstire.
Între timp, Gleb a primit propria sa lecţie de neuitat cu seriozitatea evenimentelor care se petreceau. Într-o zi a trebuit să meargă cu maşina de la San Francisco la Monterey cu colegul său profesorul Gheorghe Skariatin, un domn rus de vârstă mijlocie care avea mare evlavie la arhiepiscopul Ioan. Domnul Skariatin îl cunoscuse pe arhiepiscopul Ioan în Shanghai şi fusese martor al minunilor sale. El fusese cel care dobândise Casa Sfântului Tihon din San Francisco în care aveau să fie găzduiţi orfanii arhiepiscopului Ioan; el iniţiase de asemenea un fond pentru a aduna bani pentru necesităţile caritabile ale arhiepiscopului, pentru care se ostenise mulţi ani. În timp ce-l ducea pe Gleb cu maşina acasă, el l-a întrebat ce credea despre ultimele evenimente din San Francisco. Gleb, fiind pe atunci mai curând naiv cu privire la situaţie, a spus că ştia neîndoios că arhiepiscopul Ioan era un om sfânt, dar că prefera să stea departe de politică.
La aceasta, domnul Skariatin a început să-i ţină o prelegere lui Gleb despre ceea ce se întâmpla cu adevărat: cum un mare făcător de minuni şi apostol al timpurilor moderne – un adevărat ascet care se răstignea neîncetat pentru alţii, cercetându-i în spitale, purtând grijă de ei în toate nevoile lor, rugându-se pentru ei zi şi noapte, nedându-şi nici măcar mângâierea unui somn în pat ca oamenii obişnuiţi – cum un astfel de om a fost chinuit de fraţii lui ortodocşi, de membrii propriei biserici şi episcopii fraţi. În timp ce vorbea, domnul Skariatin a devenit tot mai supărat şi tulburat în durerea sa de inimă din cauza unei asemenea fărădelegi nesăbuite. În vehemenţa sa, bietul om se făcuse roşu la faţă. Gleb a fost profund tulburat de ceea ce a auzit, de gândul că oamenii sunt atât de neajutoraţi în faţa lipsei de evlavie în biserică. Ceea ce a auzit nu era isterie, ci mărturia adevărată a unui om cu un simţ profund al dreptăţii. El nu cunoscuse niciodată până atunci acest aspect mai profund al sufletului domnului Skariatin.
Chiar a doua zi, Gleb a aflat că domnul Skariatin murise de un atac de cord. Având acea ultimă discuţie tulburătoare încă proaspătă în minte, el simţea că fusese un martor viu că domnul Skariatin murise apărându-l pe arhiepiscopul Ioan.
Câţiva ani mai târziu, arhiepiscopul Ioan, după propria sa moarte, şi-a exprimat recunoştinţa faţă de domnul Skariatin vindecând-o pe văduva lui de o boală gravă.
[1] Arhiepiscopul Ioan a relatat în detaliu evenimentele din preajma procesului său într-un raport pe care l-a înaintat mitropolitului Anastasie, datat 23 iulie 1963. Acest raport a fost utilizat ca sursa principală pentru capitolul de faţă.
[2] Aşa se adresau în general ruşii arhiepiscopului Ioan. Vladiko (sau Vladika) este un termen mai dulce pentru episcop.
