Istoricul Manastirii Braditel

ISTORICUL MÂNĂSTIRII BRĂDIŢEL ŞI MINUNILE MAICII DOMNULUI SĂVÂRŞITE ÎN ACEST SFÂNT LĂCAŞ

PERIOADA 1927-1947

PERIOADA 1948-1988
Prima întâistătătoare a Mânăstirii Brădiţel
Construcţia celei de-a doua biserici
Părintele arhimandrit Nifon Marinache, duhovnicul mânăstirii în perioada 1955-1985
Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică

PERIOADA 1988-ASTĂZI

 

,,Scopul aceste scurte istorii este, în primul rând, de a preamări numele Maicii Domnului şi de a-i mulţumi pentru minunile pe care le-a săvârşit în acest sfânt lăcaş, de la întemeierea lui până acum. În al doilea rând, am dorit să facem cunoscute evenimentele petrecute de-a lungul celor 72 de ani de existenţă a mânăstirii, istoria construcţiei bisericii şi evoluţia vieţii duhovniceşti.

Mânăstirea Brădiţel a fost întemeiată în anul 1927, când în urma introducerii calendarului gregorian în uzul bisericesc în anul 1924 de către Patriarhia Română, mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe au fost nevoiţi să-şi părăsească mânăstirea de metanie şi să se retragă în pustie. Fiind unul din lăcaşurile de cult cu un trecut foarte zbuciumat, el păstrează – cu darul lui Dumnezeu şi Acoperământul Maicii Domnului – învăţăturile Sfintei Scripturi şi Sfânta Tradiţie întemeiată pe propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice.

(Am exclus din expunere partea dedicată schimbării calendarului Bisericii, fiindcă pe site-ul nostru există o multitudine de materiale care prezintă, istoric şi canonic, acest eveniment din istoria Bisericii Ortodoxe)

Istoria Mânăstirii Brădiţel Neamţ a mers paralel cu cea a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Periodizarea ei se poate face din două puncte de vedere, după felul lucrării:

 

  1. cea a zidirii Bisericii văzute în care s-au conturat trei perioade:

      1927-1947

      1948-1988

      1989-astăzi

 

  1. cea a zidirii Bisericii nevăzute în care se urmăreşte latura duhovnicească a vieţii:

      1927-1968  viaţă de sine

      1969-astăzi  viaţă de obşte

 

 

PERIOADA 1927-1947

Deţinem de la schimonahia Silvestra Papară câteva date despre începutul formării acestui sfânt locaş:

Aristide Caradja, mare proprietar de pământuri în ţinutul Neamţului, a vândut una din moşii inginerului de cadastru Ivăncianu din Bucureşti. Acesta a înfiinţat două asociaţii de terenuri: Asociaţia C. Brătianu şi Asociaţia Aslău. Inginerul Ivăncianu a publicat punerea în vânzare a terenului împădurit şi a poienii pe care se află astăzi mânăstirea. Poiana Brădiţel a fost cumpărată de fraţii Chelaru din Crăcăoani, iar de la ei au cumpărat terenul monahii Teodor Fălcineanu şi Partenie Cojocaru din Schitul Procrov Neamţ. Ulterior, s-au mai sălăşluit aici monahul Isidor Pantelimon din Drăguşeni Suceava, ca şi monahiile Eliseea Fălcineanu din Mânăstirea Agapia Veche Neamţ şi Epistimia Borş din Mânăstirea Războieni Neamţ cu şapte ucenice ale ei, toţi plecaţi din mânăstiri din cauza schimbării calendarului.

În anul 1927, s-a început construcţia unei bisericuţe din ,,cheutori” (bârne de lemn bine îmbinate), căptuşită cu scânduri prin interior şi pictată, unde este acum sfânta cruce în curtea mânăstirii. Bisericuţa s-a terminat de construit în anul 1930, şi după numai 6 ani a fost dărâmată de împotrivitorii dreptei credinţe, iar autorităţile au făcut presiuni asupra călugărilor. Monahii Partenie Cojocaru şi Epistimia Borş, pe numele cărora erau întocmite actele de proprietate, au fost chemaţi la Braşov pentru cercetare, iar monahii Teodor şi Eliseea Fălcineanu se retrag în locul natal.

Între anii 1936-1941, cei rămaşi au avut mult de suferit din cauza autorităţilor, mai ales monahul Partenie, care luase misiunea de pădurar ca să poată rămâne aici, şi monahiile Epistimia Borş şi Silvestra Papară. Erau mereu ameninţaţi şi batjocoriţi, asupritorii lor defăimând viaţa monahală, ducându-i din post de poliţie în post, chemându-i foarte des la Curtea Marţială, devastându-le chiliile şi tot ce mai aveau pe lângă ele. Ulterior, această prigoană a mai încetat, dar au început concentrările pentru război. Au suferit multe necazuri datorită haiducilor Balta care atacau mereu micile aşezări monahale. Între timp, măicuţele fac un paraclis, unde zilnic înalţă rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi Maica Domnului – singura nădejde şi mângâiere a lor.

Se ridica întrebarea ce fel de mânăstire să se întemeieze aici, de călugări sau de maici, căci poziţia pentru un viitor schit era favorabilă şi locul foarte frumos. Condiţiile de viaţă erau destul de grele, căci se muncea mult într-o atmosferă de încordare datorită deselor controale din partea autorităţilor care nu admiteau sub nici o formă ideea statorniciei unui aşezământ călugăresc. Se lucra intens la pregătirea materialului lemnos pentru o nouă biserică. Monahul Partenie fiind întrebat pentru ce se mai ostenesc atât când văd că cei din jur pun atâtea piedici, a răspuns: dacă voi muri eu întâi, aici se va face schit de maici, iar dacă va muri maica Silvestra se va face schit de călugări.

Deci Dumnezeu voind, în prima zi de Paşti a anului 1947, monahul Partenie Cojocaru a plecat la Domnul. Părintele Isidor pleacă la Slătioara şi atunci s-a hotărât să se înfiinţeze aici o mânăstire de maici. Maicile au mai cumpărat teren de la Vasile Hantar din Grumăzeşti, N. Pavaloaie şi de la V. Popovici, întocmindu-se documentele necesare prin Judecătoria Târgu Neamţ, ajutate de avocatul Roban şi Mihai Cojocaru din Grumăzeşti.

În 1947, maica Epistimia Borş o aduce pe monahia Macaria Samoilă, împreună cu ucenica sfinţiei sale monahia Magdalena Gliga plecate din Mânăstirea Văratec tot din cauza schimbării calendarului. Maicii Macaria i se încredinţează răspunderea mânăstirii ca stareţă.

 

 

PERIOADA 1948-1988

Prima întâistătătoare a Mânăstirii Brădiţel

Maica stareţă, schimonahia Macaria Samoilă, s-a născut la 26 martie 1900, în comuna Hangu, judeţul Neamţ, fiică a părinţilor Gheorghe şi Ruxandra şi a primit la botez numele Maria. Pe măsură ce creştea, ,,sporea în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Luca 2, 40). De mic copil s-a remarcat prin frumuseţea sa sufletească, căci era sinceră, modestă, foarte cuminte, respectuoasă, iubitoare şi harnică. La timpul potrivit, şoptindu-i în inimă ca o adiere lină, glasul lui Dumnezeu a chemat-o spre înaltul său destin. S-a dovedit vrednică de chemarea sa cerească, răspunzând cu înflăcărare: ,,iată roaba Domnului”.

Astfel, tânăra Maria, în vârstă de numai 13 ani, a pornit cu îndrăzneală pe drumul vieţii de închinare. Toată dragostea pământească a jertfit-o pentru dragostea de Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor asemenea sacrificii sunt de neconceput, mai ales pentru aceia care sunt ,,trup”. Înflăcărată de dragostea pentru Hristos, tânăra ucenică a păşit cu îndrăzneală în arenă, mânăstirea de metanie fiind Mânăstirea Văratec. Aici a îndeplinit cu conştiinciozitate toate ascultările rânduite.

Calităţile vocale cu care a înzestrat-o Dumnezeu au ajutat-o să înveţe muzica psaltică; era foarte pricepută şi în arta broderiei. În anul 1920, când împlineşte 20 de ani, părintele Evghenie Ungureanu o tunde în monahism, în Mânăstirea Văratec, dându-i numele de Macaria. A păstrat întotdeauna aceeaşi râvnă pentru viaţa călugărească pe care a avut-o de la început, căci trebuie să amintim că nici nu împlinise 15 ani, când a suferit o rană foarte dureroasă la mână. Şi-a tăinuit boala cu multă răbdare până ce infecţia a ajuns la os şi i-a atacat nervul, rămânând cu mâna tremurândă toată viaţa. Şi aceasta o făcea, pentru că dacă i-ar fi spus maicii duhovniceşti exista riscul de a o trimite acasă la părinţi, copilă fiind.

În anul 1924, nevoind a primi schimbarea calendarului, a plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga, în pădurea din apropierea comunei Hangu, unde şi-au făcut un bordei la Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. De frica hoţilor care năvăleau pe neaşteptate, s-au mutat la Mânăstirea Agapia Veche, căci acolo mai erau maici care nu primiseră schimbarea şi venea părintele Pamvo care săvârşea sfânta liturghie. Urmărite de autorităţi, nu au putut rămâne prea mult nici aici şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la Ioan Urzică, unde au stat o iarnă. De aici au plecat la Pârâul Negru, la maica Minodora Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni.

S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit mult sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie prin cuvintele de învăţătură, ce le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Se ajutau reciproc, căci maicile ţeseau şiag (o stofă foarte groasă), iar părinţii lucrau linguri şi puteau astfel să-şi procure câte ceva pentru hrană. Dar şi acolo au năvălit hoţii, au furat tot ce au găsit, fiind nevoite să-şi caute alt loc de refugiu.

Au găsit un bordei nelocuit la Piciorul Rău, aproape de Râşca, unde au stat trei ani. Dar şi pe acela l-a incendiat şeful ocolului silvic şi iarnă fiind, au fost nevoite să se retragă la maica Marta Nistor din Mânăstirea Agapia din vale, până în primăvară. De acolo au plecat la Râpa lui Coroi unde şi-au făcut singure un bordei. Participând la sfinţirea de la Buhalniţa, judeţul Neamţ, din anul 1936, sunt arestate şi ţinute timp de 9 săptămâni în închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare se retrag în bordeiul de la Piciorul Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care sunt chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc într-o mânăstire.

Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o mânăstire în care se urma noul calendar, maicile sunt duse la închisoarea Vărzăreşti, pentru doi ani. Aici au fost închise mai multe maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ (monahiile Arsenia, Teodula, Adriana) şi din alte mânăstiri (monahiile Serafima şi Eufrasia din Mânăstirea Dobru Neamţ).

Multe dintre ele au murit acolo. În fiecare zi, maicile erau scoase la apel, iar apelul se făcea cu bătăi straşnice. Monahia Taisia Săvoaia din mânăstirea noastră, văzând cum sunt bătute zilnic, când i-a venit rândul, a început să strige, dând impresia că şi-a ieşit din minţi. Jandarmii s-au speriat şi de atunci au încetat să le mai bată. Erau obligate să lucreze în sărbătorile după calendarul iulian şi pentru că se opuneau trebuia să suporte consecinţele.

Nu putem trece cu vederea o altă întâmplare din închisoare care evidenţiează calităţile maicii Macaria. Având o voce ca de înger şi o memorie foarte bună, maica ştia multe cântări pe de rost. Aşa a cântat, împreună cu maica Magdalena, în celula din închisoare, ,,Slava … ” din Miercurea cea Mare, ,,Doamne, femeia cea păcătoasă … ”, impresionându-i pe gardieni.

Dar cine poate descrie în cuvinte grozăviile vieţii de deţinut ? Toată amărăciunea din defăimări, jigniri, suferinţe trupeşti deveneau dulceaţă duhovnicească, căci au răbdat cu dragoste pentru Mirele cel ceresc şi cu nădejdea răsplătirii veşnice. Cei care le-au condamnat şi le-au asuprit nu vor înţelege niciodată aceste taine, oameni ,,groşi” la minte fiind.

După eliberare s-au retras în comuna Vânători, la Ioan Urzică, unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare, iar toamna s-au întors în comuna Bodeşti – locul natal al maicii Magdalena, la familia Ioan Ursache, unde au locuit trei ani.

Din nefericire, nu am putut aduna mai multe informaţii despre această distinsă întâistătătoare a noastră şi din această cauză descrierea este săracă şi nedemnă de persoana sfinţiei sale.

Prin faptele sale, mai cu seamă prin îndatoririle sale monahale, dădea dovadă de multă punctualitate, corectitudine exemplară şi bună rânduială. Şi aşa a fost până la adânci bătrâneţi. Pe drapelul său de luptă duhovnicească avea scrisă cu litere mari porunca Scripturii: ,,Ia aminte de tine însuţi” (A doua lege 15, 9). Era întotdeauna sobră, reţinută la vorbă, măsurată la fapte şi de neclintit în aplecările inimii sale. Pe faţă i se citea chibzuinţa şi se vedea că nu-şi lasă mintea să rătăcească aiurea. Era totdeauna vigilentă şi precaută: ,,Călugărul trebuie să fie numai ochi, precum heruvimii şi serafimii”.

Avea şi virtutea simplităţii într-o măsură foarte sporită. Era simplă ca de trei ori fericitul Pavel cel simplu. Viclenia, neîncrederea, făţărnicia, linguşeala sau alte patimi ascunse n-au înnourat niciodată cerul sufletului său. Dacă îi spuneai ceva, primea cuvintele aşa cum i le spuneai, fără să adauge sau să scoată ceva, fără bănuieli sau judecată. Nu vedea nici un rău la ceilalţi pentru că în ea nu mai era nici un rău.

În cei 37 ani de păstorire duhovnicească ea a luptat încontinuu pentru întărirea dragostei evanghelice între vieţuitoarele mânăstirii. Inima ei era ca un soare de viaţă dătător care răspândeşte împrejur călduroasele şi luminoasele raze ale blândeţii şi smereniei. Maica stareţă Macaria aplica metoda Sfântului Pahomie, căruia îngerul Domnului i-a poruncit: ,,Încălzeşte-i pe cei de lângă tine cu focul pe care Dumnezeu îl aprinde în tine”.

Maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ (din nefericire, nu cunoaştem anul în care s-a făcut fotografia). În primul rând, a cincea din stânga este maica stareţă schimonahia Macaria Samoilă şi, imediat în stânga ei, maica Magdalena Gliga

 

Construcţia celei de-a doua biserici

Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi cu blagoslovenia IPS Mitropolit Glicherie, întregul sobor al Mânăstirii Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în primăvara anului 1948 pun temelie de biserică. Cu o aprobare parţială zidesc pereţii din lemn, dar când ajung la acoperiş, li se interzice continuarea lucrării; maicile sunt nevoite să facă un acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci, aşa încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase.

Acum rugăciunile se fac cu mai multă râvnă şi mulţumire lui Dumnezeu, căci orice realizare aduce satisfacţii, mai ales în acest caz, când condiţiile materiale erau foarte grele: pe drumul spre mânăstire nu se putea circula cu maşina, ci numai cu căruţa, iar braţele de muncă erau puţine.

În anul 1956, sub talpa de lemn carbonizată, s-a turnat temelie din beton şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn s-au ridicat pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie, înlocuind şi acoperişul cu tablă; s-au mai făcut şi unele modificări dând mai clar formă sfântului altar şi stranelor. Cimentuită frumos pe dinafară, biserica capătă aspect atrăgător, maicile bucurându-se de ea mai multă vreme.

Cu darul lui Dumnezeu se adunaseră de acum aproape 100 de maici. Dragostea către Dumnezeu era acel magnet care atrăgea sufletele şi le păstra în comuniunea duhului sub ascultarea îndrumătorilor duhovniceşti: maica stareţă Macaria şi părintele arhimandrit Nifon Marinache – duhovnicul întregului sobor.

Îndrumătorii duhovniceşti trebuiau să le ia în grijă pe maici chiar de la intrarea în mânăstire, deoarece când cineva vine într-un oraş mare şi necunoscut dintr-o ţară străină, prima lui grijă trebuie să fie aceea de a găsi un ghid translator; altfel va rătăci fără ţintă, neştiind unde să meargă. La fel este şi în monahism. Cel ce intră în vasta şi nemărginita ţară a vieţii monahale, are nevoie înainte de toate de un ghid duhovnicesc. Monahismul este o cămară plină de taine ascunse în care învăţătorul trebuie să-l introducă pe ucenicul său în mod treptat.

Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan material, căci terenul fiind umezicios, pereţii cei din chirpici ai Bisericii, căpătaseră igrasie, pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa, prin crăpături dese; chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea curent şi răceală, mai ales iarna.

Întregul sobor, sub îndrumarea prea cuviosului părinte Nifon şi a prea cuvioasei maicii stareţe Macaria, încep pregătirile pentru o nouă reparaţie, având ca ideal construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid de cărămidă. Paralel cu acest ţel se veghea la progresul duhovnicesc al monahiilor.

 

Părintele arhimandrit Nifon Marinache, duhovnicul mânăstirii în perioada 1955-1985

S-a născut pe 6 ianuarie 1916, în comuna Malu, judeţul Ialomiţa. La frageda vârstă de 16 ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească, împreună cu fratele său PS Meftodie, fiind ucenici ai prea cuviosului părinte arhimandrit Gherontie, la micul schit din Călăraşi. Părintele Gherontie, care a fost trăitor în Sfântul Munte, aplica şi în mica obşte tipicul athonit, cu cea mai mare severitate. Numai sâmbăta şi duminica mâncau ,,de dulce” iar restul săptămânii o singură dată în zi, după vecernie; pravila călugărească o împlineau cu cea mai mare conştiinciozitate, iar în păzirea blagosloveniei, nu se admitea nici cea mai mică abatere.

La numai 19 ani părintele Nifon primeşte sfânta schimă, şi nu mult după aceasta pleacă în armată. După eliberare, s-a retras la Mărăşti – loc pustnicesc din Munţii Vrancei unde a vieţuit până în 1947. Prigoana din 1-2 februarie 1952 l-a găsit în Mânăstirea Slătioara, când a fost arestat. După câteva luni de detenţie la Fălticeni, a fost deportat fără nici un dosar de judecată, la închisoarea pentru deţinuţii politici de la Poarta Albă. După doi ani de suferinţe muceniceşti, a revenit în Mânăstirea Slătioara, starea de sănătate fiindu-i mult afectată.

În 1955, părintele Nifon a fost numit duhovnic pentru toate mânăstirile de maici existente atunci (Mânăstirea Brădăţel-Suceava, Mânăstirea Dobru-Neamţ, Mânăstirea Brădiţel-Neamţ). Sfinţia sa a condus lucrările de construcţie cu multă pricepere şi devotament la mânăstirea noastră, timp de 30 de ani, după care s-a retras la Mânăstirea Slătioara, împlinind venerabila vârstă de 70 de ani.

 

Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică

Numai nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi la mila Maicii Domnului maicile îşi făceau planuri măreţe pentru viitor, căci de la cei de pe pământ nu aveau nici un sprijin: credinţa era tolerată, nu li se recunoştea nici un drept. Totul trebuia făcut numai la risc. Nu erau permise aprovizionări de materiale, noi construcţii şi nici aprobarea schimbării domiciliului. Aceste restricţii nu erau o noutate pentru perioada de după 1950, căci ele au existat de când întemeietorii au făcut primii paşi pe Colina Brădiţel. În speranţa că vor desfiinţa acest lăcaş de cult, autorităţile făceau controale foarte dese, apelând la fel de fel de metode.

Biserica între anii 1948-1956

O dată au venit reprezentanţii securităţii în ţinută de cerşetori. Dar prin darul Domnului, au fost depistaţi după pantofii pe care aceştia uitaseră să şi-i schimbe. Astfel descoperiţi şi goniţi, au dispărut plecând cu căruţa care îi aştepta la poartă.

Alteori se furişau hoţeşte prin podurile cu fân; stăteau ascunşi urmărind activitatea din mânăstire. Deoarece cu multă greutate se mai făceau mutaţii, maicile tinere trebuiau să se ascundă, neavând voie să fie primite în mânăstire de către maicile mai în vârstă.

Altă dată au venit călări, şi s-au afundat caii până la pântece în noroi, aşa încât nu mai ştiau cum să facă cale întoarsă. De sute de ori veneau cu maşina; se împotmoleau, căci drumul de pădure era foarte anevoios, mai ales primăvara şi toamna. Maicile îi ajutau să iasă din impas astfel că cei în cauză nu-şi mai doreau decât să poată ajunge la şosea.

Căci Maica Domnului, care este acoperitoarea acestui sfânt lăcaş, ca prin minune ne salva din mâinile răuvoitorilor, ei înşişi mărturisind acest lucru. Venind odată spre mânăstire, când au ajuns în apropiere în vârful dealului, au văzut un grup de ostaşi păzitori ai lăcaşului mânăstiresc, de care s-au înfricoşat pentru că aveau chip deosebit, fiind îngeri. Cu altă ocazie au adresat maicii stareţe Macaria întrebarea:

– Aveţi ostaşi ce vă păzesc ?

– Nu avem ostaşi paznici. Sfinţii îngeri sunt păzitorii Grădinii Maicii Domnului, iar dvs. fericiţi să fiţi că v-aţi învrednicit a vedea sfinţii îngeri spre propria convingere.

Toate aceste impasuri erau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită credinţei nestrămutate şi a rugăciunilor neîncetate ale întâistătătoarei, care era pildă demnă de urmat pentru turma pe care o păstorea.

De foarte multe ori, mai ales până în 1960, reprezentanţii Bisericii oficiale veneau pentru a obliga conducerea mânăstirii să primească calendarul schimbat. Nu putem să nu amintim şi aici în ce chip lucra Maica Domnului, aducând în minte maicii stareţe şi celor din comitet răspunsurile cele mai clare la întrebările celor cu studii teologice.

Fiind întrebate maicile, ce studii are maica stareţă, cei interesaţi au primit răspunsul: ,,Este absolventă a facultăţii chiliei”. La această facultate, prin rugăciune şi nevoinţe, prin cumpătare şi curăţirea inimii de patimi, ea şi-a însuşit ştiinţa cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii de Dumnezeu, care îi insufla cele mai frumoase şi concise cuvinte de mărturisire a credinţei ortodoxe adevărate.

Clericii Bisericii oficiale verificau dacă avem preot pentru slujbă; într-o sâmbătă seara au venit cu scopul de a oficia sfânta liturghie; după disputa teoretică, maicile nu le-au acordat nici o găzduire şi au fost nevoiţi să rămână sub cerul liber până dimineaţa, când s-au întors de unde veniseră.

Cu altă ocazie au încercat să sigileze uşile bisericii, dar Dumnezeu a dat prin gând unei maici, imediat după ce au sosit dânşii, să ridice din balamale una din uşile bisericii şi astfel, cu darul Domnului, a eşuat planul musafirilor.

În perioada 1955-1959 s-a elaborat legea conform căreia tot personalul sub 40 de ani trebuia să părăsească mânăstirea. Mânăstirea noastră deţine un act de veşnică vânzare prin care proprietarele locului, monahiile Silvestra Papară şi Epistimia Borş, vând maicii Macaria Samoilă 68 prăjini teren (document întocmit în prezenţa avocatului Valeriu Roban). Documentul conţine următoarea clauză: ,,Cumpărătoarea este obligată a primi ca pe acest teren să se facă un schit de maici pentru cultul pravoslavnic, stăpânind terenul împreună cu maicile care ar face parte din acest schit. În stăpânirea terenului cumpărătoarea va intra după moartea mea, vânzătoarea”. Prin acest document, urmaşii devin moştenitori prin lege, tot personalul sub 40 ani putând rămâne în mânăstire.

Maica Domnului a săvârşit o minune cu maica stareţă Macaria, care venise să cerceteze maicile ce lucrau la eliberarea terenului din incinta mânăstirii după furtuna din 1964, care doborâse toţi brazii unde este acum grădina de zarzavaturi (la intrarea în mânăstire, pe partea stângă). În momentul în care maica stareţă s-a apropiat, unul din copaci tocmai s-a desprins de rădăcina la care tăiau maicile şi a căzut peste sfinţia sa. Dar nu s-a întâmplat nimic grav, căci a atins-o numai coroana, nu şi tulpina.

O altă minune s-a produs în timpul maicii Macaria în Sâmbăta Mare, cu maica Evpraxia, care ceruse blagoslovenie să meargă la Mânăstirea Slătioara pentru Învierea Domnului. Neprimind încuviinţare pentru aceasta, a adormit puţin şi a văzut un grup de sfinţi îngeri ce veneau către mânăstirea noastră. Când maica Evpraxia i-a întrebat unde merg, ei au răspuns: ,,La Înviere, în mânăstirea maicii Macaria”. Când s-a trezit şi a mers în biserică, a văzut-o pe maica Macaria ieşind cu lumânarea ca la Sfânta Înviere (nefiind preot, maicile făceau slujba călugărească şi maica Macaria ieşea cu lumânarea afară la sfânta cruce unde, atunci când era preot, se citea Sfânta Evanghelie). Şi maica Evpraxia s-a mângâiat, căci chiar dacă nu era preot, chiar dacă nu s-a putut duce la Slătioara, şi în Brădiţel se săvârşea sfânta liturghie în chip nevăzut de către sfinţii îngeri.

Praznic la Slătioara. De la stânga la dreapta: ieromonah Nifon Marinache, PS Silvestru Onofrei, PS Meftodie Marinache. Din nefericire, nu cunoaştem data la care s-a făcut fotografia, însă este înainte de 1977, pentru că trăia PS Meftodie

În vara anului 1976 s-au făcut pregătirile pentru sfinţirea bisericii, dar la intervenţia autorităţilor, arhiereii şi preoţii nu au mai putut săvârşi sfânta liturghie. Grupul de poliţişti a închis porţile şi a supravegheat noaptea până duminica la prânz, aşa încât credincioşii care voiau să participe la slujbă au fost nevoiţi să plece. Biserica s-a sfinţit în taină, în 1978.

După cutremurul din 4 martie 1977, care a avut urmări costisitoare atât pentru biserică, cât şi pentru chilii, maicile asigură parţial drumul pentru transportul materialelor de construcţie. Mulţumind lui Dumnezeu că nu s-a dărâmat nimic din temelie şi că certarea cea părintească a fost cu milă asupra lor, maicile îşi continuă datoria de a se ruga şi de a munci, luptând pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.

În 1979 a fost un control foarte riguros în mânăstire. Au căutat materiale achiziţionate ilegal, armament, aur, personal fără mutaţie. Nu au găsit nimic din toate acestea. Au confiscat tabla, şamota şi lumânările. Singurul obiect din aur era o cruciuliţă în icoana Maicii Domnului pe care nu au depistat-o. Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a întins peste toate maicile fără viză definitivă de şedere şi acestea au trecut cu bine controlul.

Autorităţile urmăreau, ca şi în alte dăţi, dacă în mânăstire vine preot să slujească sfânta liturghie. Era întreţinută o atmosferă de tensiune în mânăstire prin ameninţări de dărâmare a chiliilor şi de împrăştiere a monahiilor; li se spunea că, dacă nu vor părăsi de bunăvoie locul, vor fi duse forţat în Bărăgan. Silite de împrejurări, maicile şi-au pregătit câte un mic bagaj cu strictul necesar, aşteptând hotărârea. Dar după două săptămâni de încordare, ele au înţeles că este voia Maicii Domnului să rămână pe loc şi să întărească mânăstirea. Prin post şi rugăciune, Maica Domnului a făcut o minune, potolind duhurile răzvrătite.

În primăvara anului 1984, la 19 aprilie, pleacă dintre noi la cele veşnice prea cuvioasa maică stareţă Macaria în vârstă de 84 de ani, lăsându-ne îndurerate şi îngrijorate. În ultimele clipe, a chemat pe toate maicile, le-a blagoslovit, şi-a luat rămas bun, le-a dat ultimele sfaturi şi le-a vorbit despre reîntâlnirea lor în cetatea cerească. Era un moment sfânt, plin de jale, tăcere şi taină. Faţa îi era copleşită de o adâncă pace, în timp ce buzele sale slăveau pe Domnul vieţii. Înconjurată de lacrimile ucenicelor sale, de mireasma florilor de aprilie, de cântecele primăvăratece ale păsărilor şi de tămâia rugăciunilor, sufletul prea cuvioasei s-a înălţat către cereştile lăcaşuri în lumea nestricăciunii. Multe suflete au fost copleşite de durere, la moartea acestui finic binecuvântat plin de roade.

În vara aceluiaşi an se alege de către întregul sobor o nouă maică stareţă, schimonahia Teofana Nistor, în vârstă de 56 de ani. Vlăstar sfânt din rădăcină sfântă –  ucenică a maicii Macaria – ea era un model de hărnicie şi slujire. Cu multă băgare de seamă faţă de înaltele sale răspunderi, urmărea să înveţe maicile prin exemple vii, căci munca smereşte, domoleşte şi sfinţeşte trupul şi sufletul. Iar când este însoţită de rugăciune, se face imn de laudă Celui ce până acum lucrează.

Maica stareţă Teofana s-a născut la 22 octombrie 1928, în comuna Drăguşeni, judeţul Suceava, şi a venit în mânăstire în anul 1949. După săvârşirea slujbei de înscăunare, comitetul rămânând acelaşi, noua maică stareţă este ajutată şi ascultată în continuare fără să se simtă vreo lipsă a celei ce a răposat.

Maica Teofana Nistor

Nădăjduindu-se în ajutorul Maicii Domnului, Acoperitoarea vie a acestui sfânt lăcaş, maica stareţă Teofana şi comitetul împreună cu maica iconoamă schimonahia Antonia Drângă ţin piept nevoilor şi ispitelor ce au urmat. În primăvara anului 1986 se termină de adus cărămida pentru reparaţia bisericii, întocmindu-se cele necesare pentru deschiderea unei importante lucrări. Maica stareţă, încurajată de întregul sobor, aduce la cunoştinţa organelor comunale şi judeţene, necesitatea acută a consolidării bisericii care era în pericol de dărâmare, insistând de mai multe ori în 1987 pentru obţinerea autorizaţiei de reparaţie-construcţie.

În zadar au apelat, căci aprobări pentru instituţiile de cult erau foarte greu de obţinut în perioada în care dictatura comunistă ajunsese la apogeu, ştiut fiind şi faptul că această credinţă a purces fără aprobarea Ministerului Cultelor, fiind doar tolerată. Spre exemplificare, amintim numai un caz în care maica stareţă Teofana a mers împreună cu alte măicuţe în audienţă la vicepreşedintele judeţului Neamţ, prezentând cererea pentru construirea bisericii. Privite foarte dispreţuitor, li s-a adresat doar o singură întrebare: vreţi să faceţi biserică ? Dar aveţi dreptul de a trăi ?, după care s-a încheiat audienţa. S-ar putea găsi oare cuvintele potrivite care să exprime durerea sufletească simţită atunci de maici ?

Din nou, ca şi până acum, maicile sunt în mari griji. Trebuie acte pentru cei de pe pământ, dar nădejdea este tot la Dumnezeu şi la Maica Sa preasfântă care ştiau necazul şi dorinţa noastră, ştiau că s-ar putea construi biserica şi fără acte, dar aşteptau mai cu deadinsul rugăciunile noastre. Am rămas pentru o vreme ca văduva din Sfânta Evanghelie, aşteptând milă de la împăratul, împlinindu-se în cele din urmă cererea.

 

 

PERIOADA 1988-ASTĂZI

Dumnezeu a slobozit în primăvara anului 1988 ploi dese, care au dus la căderea de năprasnă a unui perete al sfântului altar, partea veşmântăriei.

Cu toată dragostea şi bărbăţia, cu nădejdea în Acoperământul Maicii Domnului, cu binecuvântarea IPS Mitropolit Silvestru, maicile încep lucrările unei noi biserici în jurul celei vechi, fără ca aceea să fie dărâmată. La 26 mai 1988 s-a pus temelia actualei biserici lucrându-se 4 zile. La 28 mai s-a pus piatra fundamentală de către IPS Mitropolit Silvestru Onofrei. La 10 iunie a început zidirea care a durat 3 zile. O altă minune a Maicii Domnului a fost zidirea stranei stângi de către IPS Mitropolit Silvestru cu două maici, într-o singură zi. Nu se poate spune cât spor şi vreme bună şi dragoste în lucru a dat bunul Dumnezeu, încât în 7 zile, cu întreruperile necesare, s-a ajuns până la ultima centură.

Dar zavistuitorul binelui a şoptit în urechile celor ce se pleacă la rău, în chip că fac ale legii, să vină să demoleze pe motivul că nu avem acte de reparaţie-construcţie.

Pe 18 iunie 1988, stil vechi – vineri, orele 14 – intră pe poarta mânăstirii câţiva bărbaţi de la conducerea comunei şi a judeţului, în urma cărora vin alţii îmbrăcaţi în salopetă, ca pentru lucru. Se adresează spunând că au venit pentru demolare. Atunci maicile, ieşind în grup, ridică mâinile şi cu lacrimi în ochi cer să lase să se termine această biserică de care şi dânşii vor avea bucurie, când vor primi de la Dumnezeu, ceea ce nici unul din oameni nu le poate da. Ameninţările continuă, dar maicile, înconjurând zidul bisericii, nu încetează cu rugăciunea. Este o atmosferă de maximă încordare; clopotele sună a jale, toate vietăţile îşi exprimă neliniştea. Maicile strigă că mai bine să cadă zidurile peste ele, decât să vadă distrus ceea ce construiseră cu atâta osteneală şi cheltuială.

Impresionaţi de această reacţie neaşteptată a comunităţii, muncitorii care aşteptau comanda îndepărtării mai întâi a schelelor, au refuzat să înceapă acţiunea, preferând a li se tăia mâinile sau a li se desface contractul de muncă, decât a mânia în aşa chip pe Dumnezeu. Aceasta a fost una din cele mai mari minuni a Maicii Domnului, care a înmuiat inimile autorităţilor şi nu au mai recurs la demolare. Toate acestea se petreceau pentru încercarea credinţei şi a răbdării noastre şi nu a slobozit Dumnezeu un alt rău mai mare decât sistarea lucrării până la noi ordine. Procesul verbal încheiat prevedea amenzile stabilite conform legii şi deschiderea unui proces de judecată care s-a desfăşurat în 3 şedinţe, ultima fiind pe 5 octombrie 1988.

Slujbele se făceau în biserica veche din interior; în dorinţa fierbinte de a termina biserica nouă, maicile se încurajau reciproc cu nădejdea sinceră că Dumnezeu le va ajuta până în sfârşit. Timp de 2 luni nu s-a mai adăugat nimic la noua lucrare; în schimb s-au pregătit arcadele pentru acoperiş. Când a sosit ziua cea blagoslovită de Dumnezeu ca să se înceapă expunerea pentru acoperiş, nu s-a mai ţinut cont de nici o ameninţare a răului, fiindcă procesul se amânase, iar timpul nu mai aştepta. Atunci la voia milostivului Dumnezeu şi cu credinţa în minunile Maicii Domnului, maicile împreună cu câţiva creştini conduşi de priceperea ierodiaconului Galaction Gherasim aşează primele arcade.

Era în 29 august 1988 când zidurile cele vechi ale bisericii, împreună cu acoperişul, sunt scoase afară. Minunat lucru era să vezi maicile ca albinele sârguindu-se a elibera interiorul noii biserici. Apoi, s-au întărit arcadele prin bolta din interior, s-au aşezat consolele de jur împrejur şi s-au făcut cofrajele pentru cei 4 stâlpi de bază ai turnului. Stâlpii s-au turnat în 24 ore neîntrerupt, mortarul ridicându-se manual la scripet. Dar, aşa cum furnicile nu-şi încurcă drumul adunând proviziile, tot aşa maicile se străduiau să ajute pentru a mai înainta cu un pas în lucrare.

Când s-a eliberat interiorul şi au rămas zidurile cele noi, iar pe deasupra erau aşezate toate arcadele, ne-a vizitat un grup de turişti din Grecia împreună cu IPS Mitropolit Chiprian şi PS Ambrozie. IPS Mitropolit Chiprian ne-a adresat un cuvânt de încurajare, ne-a întărit nădejdea că vom avea bucuria de a vedea o biserică măreaţă şi frumoasă închinată Maicii Domnului. Lucrările au continuat cu mai multă uşurinţă, poate şi pentru rugăciunile celor de o credinţă cu noi.

Vizita IPS Mitropolit Chiprian de Oropos şi Fili la Mânăstirea Brădiţel, Neamţ, 1988

A urmat apoi săparea la temelie pentru proscomidie, veşmântărie şi pridvor. La toată această muncă brută, maicile au fost ajutate de câţiva creştini buni, pe care nu-i mai pomenim aici, ca să rămână pomeniţi în veci de bunul Dumnezeu. S-a zidit şi s-a turnat centura pentru sfânta proscomidie, veşmântărie şi pridvor. Încă o greutate pentru maici, care erau deja epuizate, a fost când s-a turnat baza de la turnul mare al Bisericii, căci s-a învârtit beton timp de 16 ore, fără întrerupere, şi tragerea la scripeţi era la 9 m înălţime.

Mai rămăseseră 11 zile lucrătoare până la 1 octombrie 1988 stil vechi, când era praznicul Acoperământul Maicii Domnului şi hramul mânăstirii, iar maicile erau îngrijorate, sfătuindu-se cum ar putea acoperi mai repede biserica pentru a fi posibilă săvârşirea slujbei. Dar vrăjmaşul cel nevăzut, văzând sporul la lucrurile cele bune, le-a dat prin gând celor de la securitate ,,să ne mai viziteze”.

Era în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, dimineaţa, în timpul rugăciunii, când 4 tovarăşi umblau de jur-împrejurul bisericii, exact după ce se încheiase lucrarea cu zidirea sfintei proscomidii, veşmântăriei şi pridvorului. În urma discuţiilor cu maicile din conducere, au hotărât ca pe 5 octombrie 1988 să se prezinte din nou la procesul care nu se încheiase.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, s-a săvârşit prima sfântă liturghie la 1 octombrie 1988 stil vechi, în biserica nouă, de către IPS Mitropolit Silvestru şi un sobor numeros de preoţi şi diaconi.

Urma procesul şi emoţiile pentru acesta au luat sfârşit, când maica stareţă a adus vestea că s-a încheiat în favoarea Bisericii noastre.

Cu sufletele mai împăcate şi mulţumind lui Dumnezeu, maicile au continuat lucrările, ajutând la acoperirea Bisericii cu tablă pe monahii Galaction şi Nicodim, care cu multă râvnă şi sârguinţă au depus eforturi deosebite şi au îndurat frigul iernii, până au reuşit să termine de pus acoperişul.

În acelaşi timp, înăuntrul bisericii se pregătea bolta cu şipcă şi rapiţă, pentru a se tencui în primăvara anului 1989. Deşi era iarnă şi frig, se lucra intens, pentru a se putea sluji în Biserică la praznicul Naşterii Domnului. După credinţă şi faptă – căci am petrecut sărbătorile de iarnă cu slujbe frumoase, rânduindu-se mai mulţi preoţi de la Mânăstirea Slătioara.

După Botezul Domnului, iarna a devenit mai blândă, prilej pentru a începe, pe 15 martie, lucrarea de cimentuire în interior, de către o echipă de meşteri buni din comuna Zăneşti, judeţul Neamţ. Aceştia au terminat de finisat interiorul bisericii de Buna Vestire a Maicii Domnului. Sfânta candelă s-a îngropat pe 31 martie stil vechi 1989, iar sfânta masă s-a turnat tot atunci, mai precis pe 30 aprilie. Minunatele sărbători ale Paştelui, le-am petrecut în biserică.

Biserica mânăstirii, aşa cum arată astăzi

Odată cu bucuria Sfintei Învieri a Domnului, am primit o înştiinţare, prin care eram obligate să arăm drumul de la şoseaua principală (Canton Reclaru) până la colţul plantaţiei, pe motiv că porţiunea aceasta de drum face parte din terenul arabil al CAP-ului Bodeşti. Nu mică a fost supărarea, deoarece, în urmă cu ceva vreme, cheltuisem o sumă însemnată de bani pentru a-l îndrepta şi întări cu balastru.

Noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate aceste încercări folositoare sufletului. Ulterior, am cunoscut că ordinul cu drumul nu era din necesitatea completării terenului arabil, ci un mijloc de a opri continuarea lucrării la biserică. Drumul nu l-am arat pentru că ordinul nu a fost legal. Drumul a fost făcut din 1981; maicile au încercat doar să-l întărească, făcând mai accesibilă circulaţia.

În vara anului 1989 s-a lucrat la turnul mare. Nu era o muncă uşoară pentru maici, dar Dumnezeu întărea firile cele neputincioase, părintele Galaction fiind cel care dinamiza activitatea.

La 9 octombrie 1989, s-a înălţat sfânta cruce pe turla bisericii de către IPS Mitropolit Silvestru, care mai înainte a săvârşit o slujbă de sfinţire, nespus de emoţionantă, ca odinioară, în vremea Sfântului Împărat Constantin, primul împărat creştin.

La începutul lunii iunie 1989, cu blagoslovenia maicii stareţe Teofana, s-a înfiinţat atelierul de sculptură în lemn, iar prima lucrare au fost cele 2 uşi de la veşmântărie (cele anterioare celor actuale). Cele 2 uşi de la intrarea în Biserică au fost sculptate de meşterii Ioan Marchidan şi Vasilică Alexandru, ucenicii cunoscuţilor sculptori Vasile şi Ion Resmeriţa din comuna Grumăzeşti Neamţ, cei care au lucrat catapeteasma. Icoanele catapetesmei au fost pictate de ierodiaconul Lavrentie de la Mânăstirea Slătioara.

Lucrările se vor desfăşura de acum înainte în alt context politic şi social, generat de evenimentul din 22 decembrie 1989, căderea dictaturii comuniste. Anul 1990 are cu totul alte noutăţi faţă de cei 24 ani trecuţi. Recunoaşterea Bisericii noastre ca persoană juridică de către Judecătoria Suceava, prin decizia nr. 1000 din 19.02.1990, asigură libertatea construirii de noi biserici şi finalizarea celor începute (Pe parcursul celor 65 ani, 1924-1989, Biserica Ortodoxă de Răsărit din România a mai cunoscut o scurtă perioadă (1946-1949) de recunoaştere parţială a cultului).

Căderea regimului comunist a fost ca o minune pe care Maica Domnului a făcut-o cu biserica noastră, căci cu 2 zile înainte de revoluţie, prim-secretarul judeţului Neamţ hotărâse ca toate construcţiile fără autorizaţie să fie demolate, deci şi noi ne aflam într-o situaţie extrem de critică. De acum înainte însă, cât va fi voia lui Dumnezeu, se vor continua lucrările începute. În vara anului 1990 s-a montat catapeteasma. Pictura în tehnica ulei, stil realist, ce împodobeşte interiorul bisericii s-a realizat în perioada 1991-1993.

Ziua de 4 septembrie 1990 stil vechi este zi de jalnică despărţire, deoarece Dumnezeu o cheamă la cele veşnice pe iubita noastră întâistătătoare, maica stareţă Teofana Nistor în vârstă de numai 62 de ani. După o grea suferinţă de câteva luni, maica ne părăseşte în lumea aceasta trecătoare, însă de acolo de sus veghează, mijlocind cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ajute să terminăm biserica. Ea a purtat cu vrednicie toiagul păstoresc, iar cei 6 ani de stăreţie au coincis cu perioada apogeului comunist; a trăit zile de maximă încordare, în lupta pentru obţinerea avizelor de construire a bisericii, ceea ce i-a agravat foarte mult starea de sănătate.

Sarcina de a conduce mai departe corabia în portul mântuirii a încredinţat-o Dumnezeu maicii stareţe Varvara Blaga în vârstă de 44 de ani, pe data de 6 decembrie 1990. Slujba de hirotesie a fost săvârşită de ÎPS Mitropolit Silvestru, duhovnicul mânăstirii noastre din acea vreme.

Maica stareţă Varvara Blaga

Obiectivul principal al maicilor rămâne terminarea şi sfinţirea bisericii. Această dorinţă fierbinte de a sfinţi biserica mânăstirii noastre, la care a zidit prima cărămidă, a avut-o şi ÎPS Mitropolit Silvestru, pe care Dumnezeu l-a chemat la fericirea cerească, prin moartea sa neaşteptată la 5 martie 1992, stil vechi. Diadoh al scaunului mitropolitan este ÎPS Mitropolit Vlasie Mogârzan, totodată duhovnicul obştii noastre.

Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vlasie şi a maicii stareţe Varvara se continuă cu toată râvna lucrările de construire a clopotniţei, în perioada martie 1992 – septembrie 1994, şi a trapezei cu chiliile de la etaj, în perioada martie 1994 – septembrie 1995. Între ultimele lucrări la biserică se înscrie pictura exterioară în tehnica frescă, executată în perioada mai – iulie 1995.

Nu suntem vrednice să mulţumim lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor pentru noianul de minuni pe care l-au revărsat asupra noastră, căci munca din cei peste 40 ani a înaintaşilor noştri, care s-au dus la Domnul şi a celor care sunt în viaţă, s-a încununat prin marea sărbătoare a sfinţirii bisericii din 31 iulie 1995. Împărţitorul darurilor va răsplăti fiecăruia nevoinţele, lipsurile şi lacrimile ce s-au vărsat până s-a ajuns la împlinirea minunatului scop.

Biserica s-a sfinţit în vremea arhipăstoriei ÎPS Mitropolit Vlasie Mogârzan. La slujbă, au participat prea sfinţiţii Demosten Ioniţă – Nemţeanul, Ghenadie Gheorghe – Băcăoanul, Pahomie Moraru – Vrânceanul, Teodosie Scutaru – Braşoveanul şi Sofronie Oţel – Suceveanul, precum şi un mare sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a numeroşi credincioşi.

Trebuie să mai evidenţiem faptul că întreaga lucrare de  construire a bisericii, într-o perioadă de numai 7 ani (mai 1988 – august 1995), a fost posibilă datorită grijii şi efortului deosebit al maicilor, sub îndemnul şi îndrumarea prea cuviosului părinte arhimandrit Nifon şi a maicii stareţe Macaria, de a procura toate materialele necesare şi parte din mijloacele financiare cu peste 30 ani înainte. Deşi condiţiile au fost foarte stricte, după cum am menţionat înainte, nădejdea că prin grija lui Dumnezeu se va înălţa biserica nouă nu s-a pierdut niciodată.

Mărturie vie avem cuvintele maicii stareţe Macaria, care întrebată odată: de ce ne mai ostenim să adunăm lemn pentru biserică dacă nu avem voie să construim ?, sfinţia sa a răspuns: ,,Eu nu voi mai trăi, dar în locul acesta se va ridica o minunată biserică”. Şi acest duh neclintit de credinţă în pronia lui Dumnezeu l-a insuflat tuturor maicilor şi am dori ca bunul Dumnezeu să continue să-l sădească în sufletele urmaşilor noştri.

Apoi mai târziu, când auzeam că maica stareţă Teofana, împreună cu maicile din comitet, înaintează cereri pentru construirea bisericii, ne puneam întrebarea: cum mai există curajul de a cere aşa ceva când Biserica era atât de prigonită ? Dar ceea ce la om nu e cu putinţă, la Dumnezeu e cu putinţă.

Interiorul bisericii, astăzi

Biserica actuală are formă de cruce, cu fundaţie din piatră şi beton, cu arce şi bolţi din cărămidă. Este construită din cărămidă cu o turlă mare pe sfântul altar şi două mai mici pe pridvor, având lungimea totală de 27 m, lăţimea de 7 m, iar înălţimea pe axul turlei de 28 m. Pereţii au o grosime de 0,5 m.

Ferestrele sunt dreptunghiulare şi înguste. Faţada exterioară a bisericii este realizată în praf de piatră. Stilul construcţiei este moldovenesc. Privită din exterior, biserica are un aspect impunător, dominând prin silueta ei poiana şi pădurile din jur.

Biserica, împodobită cu toate cele necesare cultului, deţine părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Mucenic Haralambie, Sfântului Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, Sfintei Mucenice Cuvioasa Paraschiva, Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul.

Într-o asemenea ambianţă, în prezenţa vie a atâtor sfinţi cu prea cinstite chipuri şi a sfintelor moaşte, care străjuiesc biserica, cum ar putea să nu crească în voie viaţa de sfinţenie ?

Racla cu sfintele moaşte se află în partea stângă a bisericii, faţă în faţă cu scaunul arhieresc

Actuala clopotniţă, zidită din temelii alături de cea veche, care în final a fost demolată, are faţada sculptată în praf de piatră, bogat ornamentată cu chipuri de sfinţi şi motive geometrice şi florale. Structurată pe două nivele, cu o înălţime de 20 m, ea este înzestrată cu 5 clopote, bine armonizate şi acţionate manual, care vestesc orele de rugăciune pentru vieţuitorii mânăstirii.

După sfinţirea bisericii mânăstirii, atenţia neobositei maici stareţe, cu vădite calităţi de bun gospodar, s-a îndreptat spre renovarea construcţiilor anexe existente, ridicându-se în acelaşi timp şi unele noi.

De asemenea, mânăstirea a fost dotată cu noi facilităţi, extrem de necesare. Cu ajutorul directorului IRE Apostol Constantin, a fost instalată, la 1 octombrie 1995, reţeaua de curent electric în mânăstire – împlinirea unei dorinţe vechi de zeci de ani.

O altă înlesnire în desfăşurarea activităţii în mânăstire a constituit-o alimentarea prin conductă cu apă potabilă a bucătăriei obşteşti; izvoarele din incinta mânăstirii şi din apropiere erau prea firave ca să permită alimentarea unei reţele pentru întreaga mânăstire.

Nu avem cuvinte să mulţumim Maicii Domnului pentru aceste două lucruri şi o rugăm să dăruiască sănătate şi mântuire tuturor celor care s-au străduit că acestea să devină realitate.

Tot aici trebuie să amintim cea mai recentă minune. Drumul de la şoseaua principală până la mânăstire era foarte prost, iar în preajma canonizării Sfântului Ierarh Glicherie, maicile au rugat conducerea comunei Bodeşti să intervină pentru a repara drumul, dar acestea nu au luat nici o măsură. După ce vreme de 2 săptămâni nu s-a întreprins nimic, în ajunul canonizării, cei în drept, parcă îndemnaţi de Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul, au reparat drumul, astfel că mânăstirea a putut primi vizita unor oaspeţi aleşi din străinătate, ca şi a sutelor de credincioşi care au trecut pe aici, în drum spre Slătioara.

Soborul Mânăstirii Brădiţel numără în prezent 124 de maici şi surori, care se străduiesc să se supună regulii de aur a monahismului ortodox: ,,Roagă-te şi munceşte !” Obştea se conduce după rânduielile şi canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi după Tipicul Sfântului Sava. De asemenea, în mânăstire se păstrează vechea rânduială călugărească, de a nu se mânca carne.

Maicile săvârşesc zilnic cele 7 laude, având slujba utreniei la 11 noaptea, iar duminica, în sărbătorile de peste an şi praznicele împărăteşti sfânta liturghie este săvârşită de preoţi de la Mânăstirea Slătioara. În biserică, rugăciunea este neîncetată prin citirea psaltirii de către maici, ziua şi noaptea; ele îşi continuă rugăciunile şi la chilii.

Vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş se ocupă, în primul rând, cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor, care reprezintă sursa principală de întreţinere. Pe lângă aceste activităţi există ateliere de pictură, sculptură, tricotaj, croitorie şi ţesătorie.

Din cele prezentate până acum, se poate înţelege care este duhul vieţii de obşte. ,,Iată acum ce este bun sau ce este frumos, decât numai a locui cu fraţii împreună”. Şi ceea ce atrage cel mai mult nu este doar o trapeză comună, o vistierie comună, un tipic comun, dar şi o singură minte, o singură voinţă, o singură viaţă şi toate întru Hristos.

În mânăstirea noastră, viaţa de obşte a fost introdusă în anul 1968, cu blagoslovenia ÎPS Mitropolit Glicherie şi cu îndemnul şi sprijinul prea cuviosului părinte Nifon Marinache şi ale maicii stareţe Macaria. În perioada 1927-1968, maicile au petrecut în viaţa de sine, care presupune aceeaşi datorie călugărească; deosebirea constă în aceea că fiecare trebuia să-şi procure cele necesare vieţii materiale. În viaţa de sine numai biserica este comună, în rest totul este individual.

În ansamblu, Mânăstirea Brădiţel se arată astăzi o mireasă a lui Hristos. Aşezarea pitorească dă prilej de rugăciune, pace sufletului ostenit pe calea ispitelor. Aici este un loc de popas, de înviorare a forţelor sufleteşti, precum şi a puterii de muncă pentru toţi cei ce vizitează cu gând bun acest aşezământ.

Îmbogăţiţi sufleteşte de cele ce au văzut în această mânăstire, credincioşii părăsesc sfântul lăcaş cu dorinţa sinceră de a reveni aici. Înscrie Doamne, în cartea vieţii pe toţi ostenitorii, binefăcătorii şi închinătorii Mânăstirii Brădiţel.