Lev Tolstoi: Un mormânt fără cruce sau tragedia unei minţi măreţe (V)

Lev Tolstoi: Un mormânt fără cruce sau tragedia unei minţi măreţe

Controversa privind înmormântarea lui Lev Tolstoi (I)

Episodul anterior

 

Când Lev Tolstoi a apărut în societatea rusă ca un învăţător religios în anii ’1880, adoptând o poziție polemică tăioasă împotriva credinței ortodoxe în care fusese crescut, Biserica Rusă a găsit cu greu modalități eficiente și adecvate de a reacționa. Ţelurile şi preocupările diverse intrau în conflict unul cu altul, determinându-i pe prelați să ia mai multe inițiative, deși opuse. Pe de o parte, chiar până în ultima clipă Biserica a nădăjduit să-l poată aduce pe fiul risipitor acasă. Tolstoi făcuse o serie de schimbări spirituale spectaculoase la începutul vieții sale, și nu putea fi exclusă posibilitatea ca încă o metamorfoză duhovnicească profundă să-l facă să-şi vină în simţiri. Un număr de scriitori ortodocși au schiţat o paralelă între transformarea lui Saul prigonitorul în Pavel apostolul și o convertire viitoare a lui Tolstoi.

De fapt, în decursul întortocheatei sale călătorii duhovniceşti, Tolstoi făcuse – cel puţin o dată, în anii ’1877-1879 – eforturi susținute de a trăi şi a crede ca un credincios ortodox. Cu acea ocazie, el eșuase poate, aşa cum sperau în zadar mulți ruși, ca urmare a unei călăuziri duhovniceşti insuficiente. Faptul că Tolstoi a vizitat de mai multe ori Mânăstirea Optina și i-a căutat pe faimoşii stareţi de acolo, și după ruptura sa de Biserică, a fost luat ca un semn că sufletul său ar putea să nu fie pierdut iremediabil. În ultimii 30 ani ai vieţii sale, chiar când zăcea pe patul de moarte, păstorii bisericești au încercat să ajungă la faimosul scriitor, să-l avertizeze și să-l sfătuiască, nădăjduind să-l aducă înapoi pe calea cea îngustă.

Însă în timp ce ei se angajau în această întreprindere sisifică, un şuvoi neîntrerupt de pamflete anti-ortodoxe mereu noi izvorau din Iasnaia Poliana, răspândind erezia tolstoiană în întreaga Rusie. Aşadar, mai importantă încă decât eforturile misionare de a-l converti pe Tolstoi era necesitatea de a frâna şi chiar de a înăbuşi această plagă duhovnicească. Pentru a atinge acest scop, scriitorii ortodocși au scris literalmente sute de cărți și pamflete apologetice și polemice, dintre care însă nici una nu pare să fi făcut o impresie foarte profundă asupra publicului rus.

Apoi, pe 25 februarie 1901, Sfântul Sinod a emis o circulară (poslanie)[1] „Despre contele Lev Tolstoi” condamnând erezia tolstoiană în termeni categorici, spre a fi citită cu voce tare din amvonul catedralei Adormirea Maicii Domnului din Sankt Petersburg și ulterior în toate bisericile ruse. Această circulară este cel mai faimos document din istoria aparent contradictorie a contraofensivei Bisericii Ruse împotriva tolstoianismului. Scopul ei – aşa cum se afirmă în primul paragraf – era ,,grija sa față de fiii Bisericii Ortodoxe, pentru apărarea lor de ispitele vătămătoare”. În același timp, Biserica făcea aceasta ,,spre luminarea celor rătăciți, în special spre noua luminare a contelui Tolstoi însuși”. Nici unul din aceste obiective nu putea fi socotit răutăcios sau răzbunător, dar paragrafele finale ale documentului au fost interpretate în mare măsură ca fiind întocmai aşa:

,,Biserica nu-l consideră membru al ei şi nu-l poate considera până când el nu se pocăieşte şi nu restabileşte comuniunea cu ea. Acum noi adeverim aceasta înaintea întregii Biserici spre întărirea celor care stau în dreptate, şi spre luminarea celor rătăciți, în special spre noua luminare a contelui Tolstoi însuși. Mulți dintre apropiaţii săi, care păstrează credința, se gândesc cu mâhnire la această chestiune, că el rămâne la sfârşitul zilelor sale fără credință în Dumnezeu și în Domnul nostru Mântuitorul, respingând binecuvântările și rugăciunile Bisericii și orice comuniune cu ea”.

O conversaţie despre religie, de A.I. Solomatin

Concluzia practică era îndeajuns de limpede: nu putea fi săvârşită nici o slujbă de pomenire – slujbă de înmormântare (otpevanie), pomenire în cadrul liturghiei (pominovenie) sau parastas (panikhida)[2] – după moartea lui Tolstoi, decât dacă el se pocăia.

A opri de la sfintele taine o persoană era privit ca şi cum i s-ar fi refuzat fericirea Raiului după moarte. Deși circulara, contrar opiniei generale, ca formă nu era o excomunicare oficială, formularea, circumstanțele și momentul publicării sale au creat impresia clară că exact asta era, la urma urmei[3]. Interzicerea oricărei slujbe de pomenire a declanșat o dezbatere prelungită și uneori zbuciumată, care a tulburat societatea rusă timp de un întreg deceniu înainte de moartea sa și a continuat încă 3 ani după aceea. Dezbaterea ilustrează viu dificultățile enorme pe care le-a întâmpinat Biserica în ce priveşte mesajul ei în lumea contemporană. Întrucât hotărârea privind slujbele de pomenire a fost luată, aşa cum s-a dovedit, fără consultare cu autoritățile statului, aceasta aruncă de asemenea o lumină interesantă asupra relațiilor dintre Biserică și stat în Rusia țaristă târzie.

Această dezbatere a fost ignorată în mare parte de istorici şi, pe câtă vreme majoritatea aspectelor legate de circumstanțele morții și înmormântării lui Tolstoi au fost descrise minuțios, implicarea Bisericii a fost trecută cu vederea sau menționată doar în câteva propoziții. Situația dificilă în care s-a aflat Biserica în timpul agoniei lui Tolstoi la gara din Astapovo a fost puțin înțeleasă.

Să aruncăm o privire asupra acestor aspecte mai puţin cunoscute din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse de la începutul secolului al XX-lea.

 

În ce context au avut loc toate aceste evenimente ?

La începutul secolului, Biserica Ortodoxă Rusă a fost afectată puternic din mai multe părți. O serie de secte vechi şi noi au pătruns cu putere în rândul țărănimii ortodoxe, în timp ce ateismul revoluționar i-a abătut de la drumul drept pe descendenţii claselor superioare. Această stare de lucruri a creat un soi de stare de asediu în cugetele multor membri ai Bisericii. Ei simțeau că luptă pe două fronturi simultan, străduindu-se cu disperare, pe de o parte, să menţină pe linia de plutire masele largi, iar pe de altă parte, să salveze sufletele intelectualilor. În această situație, ei puteau găsi o oarecare consolare în faptul că cei doi adversari principali ai lor – sectanții și ateii revoluționari – nu colaborau prea mult unii cu alţii. Însă, intrarea lui Tolstoi în scenă a agravat cumplit situaţia.

Învățătura socio-religioasă a lui Tolstoi combina atât elemente de sectarism, cât și de agitație revoluționară, şi din acest motiv el a fost curând perceput ca un adversar ideologic de prim rang al Bisericii, mai formidabil decât majoritatea sectanților și revoluționarilor obișnuiți. Destul de curând după publicarea cărții Ce cred eu în 1884, revistele bisericești au început să emită avertismente viguroase împotriva noului ereziarh. În 1886, un autor ortodox a făcut o paralelă între tolstoianism și noua sectă a stundismului care creştea cu repeziciune: „Uitați-vă cât de repede crește stundismul ! Pe câți fii ai Bisericii Ortodoxe i-a smuls de la mama lor în ultimii 2-3 ani ! Și stundismul nu a început cu o autoritate atât de impresionantă precum mult lăudatul nostru scriitor, contele L.N. Tolstoi”[4]. În anul următor, un preot ortodox conchidea că tolstoianismul se răspândea în ţinuturile ruseşti „cu viteza unei epidemii, amenințând să distrugă tot ceea ce rușii consideră sacru, intim și drag”[5].

Tolstoi a fost un romancier de renume mondial capabil să-și formuleze mesajul nociv într-un limbaj mult mai elegant decât majoritatea predicatorilor heterodocși. Prin urmare, el putea atrage grupuri sociale care în mod normal nu ar fi atrase de sectarism. În 1897, cel de-al III-lea Congres al Misionarilor Ruşi din toată Rusia, care a avut loc în Kazan, a acordat o atenție deosebită acestei noi erezii. După ce a ascultat o serie de rapoarte din diferite eparhii despre creșterea mișcării tolstoiene, congresul a adoptat o rezoluție în sensul că ,,tolstoianismul propovăduieşte idei eretice anti-creştine despre religie. El condamnă Biserica în același mod în care o face stundismul. Din punct de vedere politic, această învățătură conține tendințe criminale anti-statale (sub acoperirea religiei). Aceasta face din el o sectă socio-religioasă. Pentru a o combate, nu sunt suficiente îndemnurile spirituale; sunt necesare și acțiuni guvernamentale hotărâte pentru a limita pagubele”[6].

Aceasta a fost o încercare clară de a implica autoritățile seculare mai activ în lupta împotriva acestui nou adversar spiritual. Un participant la congres, arhimandritul Tihon, a mers chiar mai departe și a insistat că „tolstoianismul este mai periculos pentru stat decât pentru Biserică”. Într-adevăr, susținea el, în doctrina sa socială era mai amenințător decât „până și cel mai nedisimulat anarhism”[7].

Problema Bisericii era că puțini oameni din aparatul statului țarist împărtășeau această opinie. În 1892, se zvonea că Sinodul dorea să emită o condamnare oficială a lui Tolstoi, dar dacă acest lucru era adevărat, planurile sale au fost zădărnicite. Potrivit unui cercetător sovietic, ţarul a fost cel care s-a opus: „Alexandru al III-lea și-a ținut promisiunea de a nu ’adăuga la faima lui Tolstoi cununa martiriului’”[8]. În 1897, fostul revoluționar și monarhist convins Lev Tikhomirov scria că în cercurile curții și în guvern „se pot auzi frecvent argumente de genul acesta: ’În ce privește intelighenția, este de preferat să se facă de râs în coloniile tolstoiene decât să se angajeze în conspirații politice’”[9]. În timp ce păstorii Bisericii încercau să atragă atenția statului țarist asupra potențialului subversiv al anarhismului tolstoian, majoritatea liderilor de stat se concentrau asupra pacifismului lui Tolstoi și se consolau cu el.

Astfel, în ciuda îndemnurilor misionarilor și ale altor clerici, autoritățile statului au făcut puțin pentru a combate tolstoianismul. Au hărțuit mulți discipoli de-ai lui Tolstoi, dar au lăsat izvorul acestei noi „secte” în pace.

Cu toate acestea, atât statul, cât şi Biserica luau aminte la mişcările lui Tolstoi. De exemplu, episcopul de Tula primea rapoarte de la preotul din satul Iasnaia Poliana, pe care le făcea cunoscute Sinodului. În raportul său anual din 1899, episcopul informa că Tolstoi nu mai infecta țăranii cu ideile sale subversive și, în schimb, s-a închis în biroul său. Ideea că Tolstoi ar putea face mai mult rău stând în biroul său decât printre țărani nu a fost luată în calcul. Cel mai probabil, în acea perioadă, Tolstoi scria romanul său Învierea, cel care a declanşat în cele din urmă reacţia Bisericii.

Cercetarea sovietică a insistat în unanimitate că inițiativa excomunicării lui Tolstoi a venit din partea regimului țarist sau că a fost cel puțin o decizie luată în comun de autoritățile bisericești și statale[10]. Motivul din spatele acesteia ar fi fost politic și nu religios. Astfel, de exemplu, în prefața unei monografii sovietice dedicată acestei probleme, renumita specialistă în Tolstoi, Lidia Opulskaia, a susținut că până în 1901 persecuția deschisă a lui Tolstoi devenise o problemă urgentă, deoarece după 1899 apăruse o situație revoluționară în țară. Rusia și poporul ei se îndreptau cu repeziciune spre prima revoluție. Teama de revoluție a silit guvernul țarist să treacă de la o acțiune fără sens la alta[11].

Însă, această versiune nu este susținută de dovezile existente, de fapt, nici măcar de cartea pe care Lidia Opulskaia o prefaţează. Această carte afirmă limpede că „inițiativa excomunicării a fost luată de [președintele Sinodului] mitropolitul Antonie”[12]. Cu toate acestea, autorul nu menţionează adevăratul motiv al acestui act, şi este limpede de ce nu a făcut-o: motivul este influenţa nocivă a tolstoianismului printre membrii propriului cler.

Pe 6 februarie 1901, la o întâlnire a Societății Filozofico-Religioase din Petersburg, un preot radical din Petersburg, Grigorie Petrov, l-a comparat pe Tolstoi cu virtuosul păgân Virgiliu care l-a călăuzit pe Dante, căutătorul creștin al adevărului, prin iad și purgatoriu până la porțile Raiului. Făcând această analogie, preotul spunea de fapt că Tolstoi poate nu era el însuși creștin, dar învățătura sa nu dăuna în nici un fel credinței creștine. Dimpotrivă, Tolstoi făcea probabil, în ciuda lui însuși, lucrarea lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie a fost informat numaidecât despre acest lucru de consilierul său privat care fusese prezent la întâlnire[13]. Îngrozit de faptul că un om al Bisericii a putut face o descriere atât de măgulitoare unuia dintre cei mai înfocați defăimători ai Ortodoxiei, pe 10 februarie, el l-a chemat pe părintele Petrov în biroul său. În dimineaţa următoare, mitropolitul Antonie îi scria procurorului Pobedonosţev că „toți cei din Sinod au ajuns la concluzia că este necesar să se publice o declarație despre Tolstoi în Țerkovnye Vedomosti”. Procurorul și-a dat consimțământul, şi circulara a fost emisă în mai puțin de două săptămâni.

Vasilie Mihailovici Skvorţov (1859-1932) (foto) – consilierul privat al mitropolitului Antonie, publicist, misionar ortodox şi redactor-șef al revistei Misijonarskoe Obozrenie în primul deceniu al acesteia – pare să fi jucat un rol esenţial în adoptarea acestei atitudini oficiale. El a fost organizatorul Congresului Misionarilor Ruşi din 1897, care a definit pentru prima dată tolstoianismul ca o sectă; de asemenea, el a fost cel care l-a înştiinţat pe mitropolit despre ceea ce spusese părintele Petrov la fatidica întâlnire a Societății Filozofico-Religioase din Petersburg și a fost însărcinat de Pobedonosţev să scrie un raport confidențial care să prezinte principalele elemente ale învățăturii lui Tolstoi. Tot el este cel care a afirmat că ţarul nu a aflat despre această acțiune decât după ce Pobedonosţev i-a adus un exemplar onorific al jurnalului bisericesc oficial Țerkovnye Vedomosti. „Numai în această etapă au fost informate sferele superioare despre acest pas istoric pe care conducerea Bisericii îl întreprinsese din proprie inițiativă”[14]. Ulterior, arhipăstorii Bisericii au avut numeroase prilejuri să regrete acțiunea lor.

Problema nu era atât descrierea învățăturii religioase a lui Tolstoi prezentată în circulară. Era ușor de stabilit că Tolstoi renunțase la credința ortodoxă, deoarece el însuși o afirmase în repetate rânduri. Punctul crucial era interzicerea oricărei slujbe de pomenire. Deși era limpede că Tolstoi însuși nu dorea ca vreun preot să săvârşească slujba sa de înmormântare, această împrejurare în sine nu era suficientă pentru a rezolva problema. De îndată ce murea, cei îndoliați erau cei care decideau ce trebuie să se facă cu trupul său. Atât soția sa, cât și cel puțin unul dintre fiii săi erau cunoscuți ca fiind credincioși ortodocși și era de așteptat ca ei să insiste pentru o înmormântare pe un pământ consacrat. Dacă o făceau, Biserica trebuia să decidă dacă putea fi săvârşită sau nu o slujbă de pomenire.

 

[1] Poslanie înseamnă scrisoare sau carte cu conţinut teologic, pentru călăuzirea sau lămurirea credincioşilor; epistolă, epistolie. Noi am tradus cuvântul prin circulară, pentru a fi mai limpede că nu era numai o epistolă adresată fiilor Bisericii, clerici şi laici deopotrivă, ci cuprindea şi o hotărâre sinodală.

[2] Otpevanie este slujba înmormântării, rânduiala completă şi solemnă a prohodului, săvârşită o singură dată, în ziua în care creştinul este condus pe ultimul drum şi îngropat. Aceasta marchează despărţirea oficială a sufletului de trup şi de comunitatea celor vii.

Pominovenie este actul liturgic de pomenire a celor adormiţi. Aceasta se poate face în cadrul sfintei liturghii prin scoaterea miridelor la proscomidie sau prin citirea pomelnicelor la slujbe, fiind o rugăciune de mijlocire continuă.

Panikhida este slujbă scurtă de pomenire, care se săvârşeşte periodic pentru sufletul celui adormit în a treia, a noua şi a 40-a zi, la 3, 6 şi 12 luni, ca şi an de an.

[3] Pe 11 februarie, mitropolitul Antonie i-a scris lui Constantin Pobedonosţev că se cuvenea ca circulara să fie publicată ,,pe 17 februarie, cu o zi înainte de Praznicul Ortodoxiei”. Arhiva istorică de stat a Rusiei, f. 1574, op. 2, d. 133, l.

În această zi de sărbătoare, care a fost aşezată pentru a prăznui biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului în secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă condamna o listă lungă de eretici de diferite nuanțe. În secolul al XVIII-lea, și rebeli precum Emelian Pugacev fuseseră adăugați pe listă. Motivul pentru care a fost amânată publicarea circularei cu o săptămână, de la 17 la 24 februarie, s-ar fi putut datora unor îndoieli în rândul membrilor Sinodului, opoziției din diverse părți, sau pur și simplu inerției birocratice.

[4] Stundismul a fost o credinţă protestantă nouă adusă în Rusia de pietiştii germani în secolul al XVIII-lea. Inițial, stundismul era limitat la așezămintele germane, dar la mijlocul secolului al XIX-lea țăranii ruși organizau stundismul în rândul propriului popor. Cuvântul „stundism” derivă din cuvântul german Stunde care înseamnă oră, în acest context o oră dedicată rugăciunii și studiului Scripturii.

[5] Serghie Bogoslovski, ,,Neskol’ko slov po povodu lzheucheniia gr. Tolstogo”, Moskovskie Cerkovnye Vedomosti, 1887, nr. 3, p. 48-49.

[6] „Tolstovstvo kak sekta”, Missionerskoe Obozrenie 1897, nr. 9-10, p. 831.

[7] Ibidem.

[8] G.I. Petrov, Otluchenie L’va Tolstogo ot cerkvi, Moscova, 1978, p. 23.

[9] Lev Tikhomirov, ,,Novye plody ucheniia grafa L. Tolstogo”, Missionerskoe Obozrenie 1897, nr. 1, p. 51.

[10] Boris Meilach, Uchod i smert’ L’va Tolstogo, Moscova, 1979, ediția a doua, p. 144; Semen Pozoiskii, Lev Tolstoi i tserkov’, Tula, 1963, p. 24-25. Opinia predominantă în rândul publicului rus la acea vreme era că acesta fusese un act de răzbunare al procurorului şef al Sfântului Sinod, Constantin Pobedonosţev, pentru modul în care fusese denigrat în romanul Învierea (în figura ușor de recunoscut a lui Toporov). Majoritatea comentatorilor occidentali au acceptat această explicație populară. A se vedea de exemplu Henri Troyat, Tolstoi, Harmondsworth, 1980, p. 775; A.N. Wilson, Tolstoi, Harmondsworth, 1989, p. 458.

[11] Lidia Opulskaia, în G.I. Petrov, Otluchenie L’va Tolstogo ot cerkvi, Moscova, 1978, p. 6.

[12] G.I. Petrov, Otluchenie, p. 33.

[13] Vasilie Skvorţov, ,,So skrizhalei serdtsa”, Missionerskoe Obozrenie 1902, martie, p. 243.

[14] G.I. Petrov, Otluchenie, p. 32. După eveniment, Skvorţov a scris o serie de articole care justifică acțiunea Sinodului și a editat, de asemenea, un volum de 600 pagini cu documente și articole, Po povodu otpadeniia ot pravoslavnoi tserkvi grafa L’va Nikolaevicha Tolstogo. Sbornik statei „Missionerskago Obozreniia”, Petersburg, 1905.