Almanah 2007 01

 

Am încercat să scriem o scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora de pe o poziţie neutră, nepărtinitoare, ca unii ce până de curând ne-am aflat în comuniune cu această Biserică drept-slăvitoare de Dumnezeu şi nu ne-am dezis de dragostea frăţească pe care ne-am purtat-o unii altora vreme de ani de zile. Aceste pagini reproduc cu fidelitate ceea ce înşişi ruşii din diaspora scriu în istoria lor, făcând abstracţie doar de evenimente istorice învăluite în ceaţă, neclare până în ziua de astăzi, şi de unele întâmplări nefericite, asupra cărora se merită păstrată tăcerea, nu din vreun sentiment lipsit de nobleţe, ci din bun simţ şi frică de Dumnezeu.

 

Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

Secolul XX a marcat o perioadă extrem de zbuciumată în istoria Bisericii Ortodoxe. Fiind încă prea recentă, această perioadă nu este privită cu suficientă obiectivitate, pe marginea evenimentelor semnificative stârnindu-se numeroase polemici.

Un fenomen crucial petrecut în viaţa Bisericilor Ortodoxe locale, care a influenţat decisiv evoluţia lor în acest răstimp a fost instaurarea şi înrădăcinarea comunismului în ţările ortodoxe. Slujitorii acestei ideologii urâtoare de Dumnezeu s-au luptat din răsputeri împotriva învăţăturii creştine, pe de-o parte prigonindu-i pe credincioşi şi, pe de alta, impunându-şi voinţa şi oamenii la conducerea Bisericii.

O evoluţie aparte a avut Biserica Ortodoxă Rusă. După revoluţia bolşevică din 1917-1918, sute de mii de ruşi, nobilimea rusă, dar şi ţărani, proprietari de pământ şi negustori, ofiţeri şi soldaţi care au simţit teroarea care se abătea asupra ţării, au părăsit Rusia. Odată cu turmele de credincioşi au emigrat păstorii lor, episcopi şi preoţi. Însă aceştia nu au făcut-o într-un mod dezorganizat, ci încă de la început s-a pus problema creării unui organism temporar, care să organizeze viaţa bisericească a ruşilor din afara graniţelor Uniunii Sovietice şi a Bisericii controlate de puterea atee.

În mai 1919, în sudul Rusiei, în teritoriul eliberat temporar de armata albă, ţaristă, episcopii care nu au mai putut să comunice cu sinodul de la Moscova au înfiinţat, la Stavropol, Caucazia, un organism intitulat Administraţia Bisericească Supremă, care urma să-i păstorească pe credincioşii ruşi din zonă. Însă, în noiembrie 1920, când armata albă a fost înfrântă şi obligată să plece, administraţia bisericească şi 200.000 de refugiaţi au plecat împreună cu ea către Constantinopol, iar locţiitorul patriarhal Dorotei de Brusa i-a invitat să se stabilească acolo.

În aceeaşi perioadă, Patriarhul Tihon al Moscovei şi întregii Rusii (1865-1925, patriarh între anii 1917-1925), anterior episcop al diocezei nord-americane vreme de 15 ani, a prevăzut nevoia episcopilor care se separau de Patriarhia Moscovei de a forma administraţii locale pentru Biserica Rusă din afara graniţelor statului condus de comunişti. Astfel, la 20 noiembrie 1920, el publica ucazul nr. 362, prin care hotăra: ,,În cazul în care o dioceză … se află complet lipsită de contact cu Administraţia Bisericească Superioară (n.r.: adică Patriarhia) … episcopul diocezan va intra imediat în legătură cu episcopii din diocezele învecinate cu scopul de a organiza o instanţă superioară a autorităţii ecleziastice”.

Fără a şti de decretul patriarhal, dar în duhul lui, ruşii refugiaţi la Constantinopol au convocat un Consiliu al episcopilor ruşi şi au înfiinţat Administraţia Bisericească Supremă din Diaspora, pe temeiul organismului creat anterior la Stavropol. Consiliul ruşilor nu a fost o întrunire arbitrară a câtorva episcopi refugiaţi, ci adunarea unui număr mare de ierarhi (peste 30) care îşi părăsiseră diocezele din Rusia, împreună cu turmele lor de credincioşi. Curând, lor li s-au alăturat episcopii ruşi ce conduceau dioceze din afara Rusiei: din Finlanda, Lituania, Manciuria, China, Japonia, America de Nord şi de Sud, Europa Occidentală, Misiunea Ecleziastică Rusă de la Ierusalim şi o parohie din Teheran, Iran.

Consiliul de la Constantinopol l-a ales drept conducător al acestui organism pe Mitropolitul Antonie de Kiev şi Volyn, cel mai în vârstă ierarh al Bisericii Ruse, unul dintre candidaţii la scaunul patriarhal, de la sinodul din 1917-1918.

În 1921, la invitaţia Sinodului Bisericii Ortodoxe a Serbiei, Administraţia Bisericească Supremă se mută în Iugoslavia, stabilindu-şi reşedinţa la Sremski-Karlovci. În acel an se întruneşte primul Consiliu Bisericesc al episcopilor, preoţilor şi mirenilor ruşi a toată diaspora, la care participă 16 episcopi şi 155 de reprezentanţi aleşi din toate regiunile din afara Rusiei. Condus de mitropolitul Antonie, consiliul studiază problemele referitoare la organizarea şi administrarea vieţii Bisericii în diaspora.

Hotărârile acestui consiliu al diasporei au nemulţumit profund guvernul sovietic care a cerut patriarhului Tihon să suspende activităţile clerului din diaspora. Sub presiunea bolşevicilor, în 1922, patriarhul a fost obligat să emită un act care suspenda Administraţia Bisericească Supremă, iar după câteva zile, patriarhul a fost arestat.

Luând în seamă acest din urmă act, în august 1922, sinodul episcopilor din diaspora s-a întrunit pentru a suspenda Administraţia Bisericească Supremă. Însă, în acelaşi timp, pe baza ucazului patriarhal nr. 362 (din 20 noiembrie 1920, care rămăsese în vigoare) şi ţinând cont de imposibilitatea întreţinerii de relaţii cu conducerea Bisericii de la Moscova, au decis organizarea unui Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

Această hotărâre a devenit baza canonică a existenţei centrului ecleziastic rus din diaspora, iar mitropolitul Antonie a devenit primul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky (1863-1936, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1920-1936)

Mitropolitul Antonie s-a născut la 17 martie 1863, în vechea şi nobila familie Khrapovitsky, în oraşul Vatagino din provincia Novgorod. El a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg, iar în 1885 a fost călugărit primind numele Antonie. După ce vreme de câţiva ani este rector al Academiei Teologice din Moscova şi apoi a celei din Kazan, în 1897 este hirotonit episcop, iar în 1900 arhiepiscop. În 1920, el este ales întâistătător al Bisericii din diaspora şi devine arhitectul acesteia. Păstoria sa a dat putere mărturisirii de credinţă a diasporei ruse, căci el a fost renumit şi respectat de întreaga Ortodoxie. În urma sa au rămas peste 100 de lucrări teologice importante şi o întreagă generaţie de episcopi şi teologi, formaţi într-un duh autentic ortodox.

În mai multe rânduri, el şi-a ridicat vocea împotriva încercărilor patriarhului Constantinopolului de a introduce în Biserică învăţături străine de Tradiţia ortodoxă. Ca urmare, la adormirea sa întru Domnul, în 1936, Patriarhul Varnava al Serbiei spunea: ,,Când, la începutul perioadei de după război (n.r.: primul război mondial), un val de modernism s-a abătut aproape asupra tuturor Bisericilor Răsăritene, acesta s-a spart de stânca mitropolitului Antonie”.

Între timp, în Rusia, mitropolitul Serghie Stragorodski (1867-1944; mitropolit şi locum tenens între 1926-1943 şi patriarh între 1943-1944), a emis, la 16/29 iulie 1927, infama Declaraţie de loialitate care subordona Biserica Ortodoxă Rusă statului comunist. Prin aceasta, el cerea atât clerului rus, cât şi celui din diaspora, să fie loial faţă de guvernul sovietic, sub pedeapsa cu depunerea: ,,Am cerut clerului din diaspora să dea o declaraţie scrisă de loialitate totală faţă de statul sovietic şi întreaga sa activitate. Nu este oare vremea să-şi revizuiască relaţia cu statul sovietic pentru a nu se rupe de Biserica şi patria mamă ?”

Sinodul Bisericii din diaspora a respins categoric declaraţia mitropolitului Serghie, hotărând: ,,Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora trebuie să înceteze contactele administrative cu autoritatea bisericească de la Moscova, datorită imposibilităţii de a avea relaţii normale cu aceasta şi ca o consecinţă a înrobirii ei de către statul sovietic ateu … Biserica din diaspora nu se separă de Biserica mamă şi nu se consideră autocefală”.

De asemenea, în Epistola sinodală din 1928, episcopii au respins semnarea unei declaraţii de loialitate faţă de guvernul sovietic: ,,Respingem categoric propunerea mitropolitului Serghie şi a sinodului său de a semna un document de loialitate faţă de statul sovietic, considerând-o necanonică şi foarte vătămătoare pentru Biserică. (…) Dacă mitropolitul Serghie şi sinodul său emite un decret cu privire la expulzarea episcopilor şi preoţilor din diaspora din rândurile Bisericii Ruse pe acest temei, un asemenea decret va fi necanonic”.

La 9 mai 1928, Sinodul mitropolitului Serghie a dat un ucaz, prin care desfiinţa Sinodul episcopilor şi Consiliul diasporei şi declara invalide toate activităţile lor. Sinodul moscovit s-a străduit multă vreme să-i silească pe episcopii din diaspora să recunoască autoritatea Patriarhiei Moscovei. După câţiva ani de tentative nereuşite, în 1934, Sinodul mitropolitului Serghie a trimis în judecată ,,grupul de la Karlovci”, suspendându-i pe clerici până la decizia unei curţi ecleziastice sau până la pocăinţa deplină. Sinodul din diaspora a înţeles că supunerea Bisericii din diaspora Patriarhiei Moscovei nu era spre binele ruşilor din emigraţie, ci folosea doar politicii sovietice.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a dus o lucrare de organizare şi misionară. Viaţa bisericească a început să înflorească, au apărut parohii noi pretutindeni în lume, au fost construite biserici, şcoli teologice şi mânăstiri, care au răspândit Ortodoxia şi au propovăduit pe Mântuitorul Hristos pe toate continentele şi în toate colţurile lumii. Aveau loc regulat sinoade ale episcopilor, erau hirotoniţi preoţi şi episcopi pentru nevoile pastorale ale credincioşilor.

După ce a condus Biserica cu înţelepciune vreme de 19 ani, la 28 iulie/10 august 1936, mitropolitul Antonie a trecut la cele veşnice, la Sremski-Karlovci. Succesorul său la conducerea Bisericii a fost mitropolitul Anastasie Gribanovsky, unul din participanţii la sinodul de la Moscova din 1917-1918 şi membru al sinodului patriarhului Tihon.

Mitropolitul Anastasie Gribanovsky (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964)

Mitropolitul Anastasie s-a născut în familia părintelui Alexie Gribanovsky, la 6 august 1873. El a absolvit Academia Teologică din Moscova şi după un an a fost tuns în monahism primind numele Anastasie. În 1901, a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a devenit rector al Seminarului Teologic din Moscova. În 1906 este hirotonit arhiereu şi devine vicarul mitropolitului Moscovei. După revoluţia bolşevică, ca episcop refugiat, este un membru important al sinodului diasporei.

În perioada 1924-1935, el conduce Misiunea Ecleziastică Rusă de la Ierusalim, iar în 1935, datorită sănătăţii precare a mitropolitului Antonie este chemat în Iugoslavia, pentru ca, în 1936, să devină succesorul lui. Una dintre primele măsuri luate ca întâistătător a fost convocarea celui de-al doilea Consiliu al Bisericii a toată diaspora. Astfel, în 1936, s-au reunit la Sremski-Karlovci 13 episcopi, 36 de preoţi şi 56 de mireni reprezentanţi a diferite dioceze din Europa, Asia şi America de Nord.

Începutul păstoririi sale a fost marcat de o perioadă extrem de dificilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, generată de cel de-al doilea război mondial. Acesta a lovit nu numai emigraţia rusă, ci a silit mulţi ruşi să se refugieze din Rusia în Balcani, Polonia, Ţările Baltice; în plus, în timpul războiului, germanii au adus, în teritoriile ocupate de ei, peste 5 milioane de ruşi (ostarbeiter-i, adică muncitori din est) la muncă forţată.

Înainte ca sovieticii să ocupe Iugoslavia, conducerea Bisericii din diaspora a suferit prigoana nazistă alături de Biserica Sârbă. Mitropolitul Anastasie a locuit la Belgrad, întărindu-i, în timpul bombardamentelor şi a ocupaţiei germane, pe ruşii ce trăiau aici. La venirea armatei sovietice, în 1945, el s-a refugiat mai întâi în Austria, apoi în Elveţia, apărând cu diplomaţie şi tenacitate interesele Bisericii din diaspora şi ale ruşilor răspândiţi în lume şi afectaţi de război.

Când forţele germane s-au oferit să publice un apel din partea sa către turma rusă pentru ca aceasta să colaboreze cu armata germană, el a refuzat categoric.

În 1946, mitropolitul Anastasie s-a mutat la München, unde a început să organizeze activitatea Sinodului din diaspora. Înaintea sa stătea sarcina dificilă de a reuni diaspora, divizată şi dezorganizată de război. Problemele principale erau: hrănirea duhovnicească a emigranţilor ruşi; protejarea miilor de refugiaţi ortodocşi care au umplut Germania dinspre Polonia, Ţările Baltice şi Uniunea Sovietică, împreună cu episcopii şi preoţii lor; protejarea lor de repatrierea forţată în Uniunea Sovietică şi persecutarea lor de către guvernul ateu; rânduirea vieţii lor în emigraţie.

Între 1946-1949, Sinodul din diaspora şi-a îndreptat eforturile către atingerea acestor scopuri. A fost organizat un comitet care lucra să obţină vize pentru ruşi pentru ţările de dincolo de Atlantic. În acelaşi timp, în care plănuia strămutarea oamenilor, Biserica trebuia să aibă grijă duhovnicească de ruşii ortodocşi din lagărele de refugiaţi din Germania, Italia şi Austria; pentru aceştia, ea a construit, în lagăre, paraclise sau bisericuţe şi şcoli pentru copii.

Cea mai delicată situaţie o aveau cetăţenii sovietici şi familiile lor, care erau ameninţaţi de forţele aliate – americane, engleze şi franceze – cu repatrierea forţată în Uniunea Sovietică, unde îi aşteptau lagărele de concentrare. Ruşii îşi amintesc cum mitropolitul Anastasie vizita lagărele de refugiaţi cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a Semnului din Kursk, încurajându-i şi susţinându-i pe credincioşi.

Toată emigraţia, păstori şi credincioşi deopotrivă, s-a mobilizat pentru a-i apăra, asumându-şi riscuri uneori mortale, mergând în lagărele destinate repatrierii în Răsărit şi obţinând revocarea repatrierilor. Uneori, precum la Hamburg, ei au reuşit să anuleze întoarcerea în Uniunea Sovietică chiar şi a acelor oameni care se aflau în lagărele de tranzit sovietice. În timpul trădării soldaţilor cazaci ruşi de către englezi la Lienz, Austria, şi a muncitorilor ruşi, ostarbeiter-ii, de către americani la Campton şi Plattling, preoţii au stat cu crucea în mâini înaintea tancurilor. Soldaţii americani i-au bătut cu patul puştii şi cu bastoane pe preoţi, ca şi pe ruşii care refuzau să fie trimişi în mâinile KGB-ului, pentru răzbunare.

Când, la Dachau, toţi, şi în alte lagăre, o parte a ruşilor au comis acte de sinucidere în masă, pentru a evita repatrierea în Rusia sovietică, mitropolitul Anastasie a îngăduit să se facă slujbe de înmormântare şi de pomenire, spunând: ,,Acţiunile lor sunt asemănătoare cu pătimirea Sfintei Pelaghia din Antiohia (8 octombrie), care s-a aruncat de pe un turn pentru a evita necinstirea, şi nu cu crima lui Iuda”. Ruşii procedaseră astfel de teamă că nu vor rezista la chinurile şi torturile cumplite din lagărele de concentrare care îi aşteptau în Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, în timpul războiului nu au încetat presiunile Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii din diaspora, pentru a se supune autorităţii ei. În 1944, mitropolitul Anastasie a convocat o conferinţă a episcopilor, la care s-a hotărât că alegerea mitropolitului Serghie ca patriarh nu este canonică şi că acest fapt nu a schimbat, în esenţă, condiţia înrobită a Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică.

În ultimele zile ale războiului, mitropolitul a primit o scrisoare de la Patriarhul Alexie I al Moscovei (patriarh între anii 1945-1971), adresată ,,Înalt Prea Sfinţiţilor reprezentanţi ai aşa-numitei orientări Karlovci”, în care cerea reconcilierea şi reunificarea. Ar fi fost suficient să facă cel mai mic pas conciliator faţă de oferta sovietică şi situaţia de după război, grea, împovărătoare a diasporei ar fi devenit glorioasă, căci aliaţii apuseni erau dornici să mulţumească Uniunea Sovietică. Dar un asemenea pas ar fi însemnat pierderea libertăţii date de Dumnezeu şi Biserica ar fi devenit un co-conspirator al ierarhiei înrobite a Moscovei.

Mitropolitul Anastasie a răspuns la această epistolă cu demnitatea cuvenită unui arhipăstor: ,,Fiind mereu pregătiţi să răspundem celor care ne întreabă care este nădejdea noastră, şi râvnind spre bine nu numai înaintea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor, noi simţim, în primul rând, că este datoria noastră să declarăm că episcopii, preoţii şi mirenii din jurisdicţia Sinodului episcopilor din diaspora nu am simţit niciodată şi nu simţim că suntem ,,în afara gardului Bisericii Ortodoxe Ruse”, căci noi nu am rupt niciodată legătura canonică, duhovnicească şi de rugăciune cu Biserica Mamă.

Reprezentanţii Bisericii din diaspora au fost obligaţi să rupă comuniunea numai cu Autoritatea Ecleziastică Supremă din Rusia, deoarece aceasta a început să se îndepărteze de calea adevărului lui Hristos. Chiar dacă majoritatea episcopilor, preoţilor şi mirenilor îi urmează, asta nu le dă dreptul de a fi adevăraţii reprezentanţi şi purtători de cuvânt ai duhului şi voinţei Bisericii Ruse, căci majoritatea episcopilor au fost aleşi pentru unitatea de cuget cu ei, iar episcopii curajoşi şi fermi au fost îndepărtaţi cu ameninţări şi presiuni.

Deoarece actualul conducător al Bisericii Ruse urmează exemplul şi moştenirea predecesorului său, în ce priveşte relaţiile cu statul sovietic, şi merge chiar mai departe în adaptarea la spiritul vremurilor, noi nu credem că este posibil să intrăm în comuniune canonică cu el şi să ne supunem autorităţii sale. Noi ştim bine care este preţul păcii şi unităţii ecleziastice şi nu dorim să o împiedicăm în nici un fel, însă există circumstanţe în viaţa Bisericii, când diviziunile devin necesare moral şi asta este datoria noastră, pe baza cuvintelor Întemeietorului şi Capului său veşnic: ,,Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie” (Matei 10, 34).

Arhipăstorii şi clericii nu au rămas deloc indiferenţi la soarta ei. Din acest motiv ei au plecat într-un exil voluntar, pentru a rămâne fideli moştenirii istoriei noastre, a cărei construcţie Biserica a împărtăşit-o”.

În 1946, la München, la primul consiliu al episcopilor de după cel de-al doilea război mondial, a fost emisă o nouă declaraţie privind relaţiile cu Patriarhia Moscovei: ,,Patriarhul Alexie I a făcut adesea apel la episcopii din diaspora, sfătuindu-i să intre în supunere canonică faţă de patriarhie, dar, ascultând de conştiinţa noastră pastorală, noi considerăm că nu este posibil moral să dăm curs acestor cereri, în timp ce autoritatea bisericească din Rusia se află într-o unire nefirească cu statul ateu şi Biserica Rusă este lipsită de adevărata libertate care se cuvine Bisericii, prin natura ei dumnezeiască”.

În această perioadă, sinodul Bisericii din diaspora a cerut conducătorilor ţărilor din Lumea Nouă să primească emigranţi ruşi. Ca urmare, la începutul anilor 1950, SUA, Canada, Australia şi state din America Latină şi-au deschis porţile pentru refugiaţii ruşi. În toamna anului 1950, mitropolitul Anastasie, împreună cu Sinodul diasporei, emigrează în SUA, stabilind cartierul general al Bisericii la New York.

Viaţa bisericească din Orientul Îndepărtat, mai ales din oraşele chineze Harbin şi Shanghai, care înflorise, de asemenea, între cele două războaie mondiale, a fost devastată de venirea la putere a comuniştilor, la Harbin în 1945, iar la Shanghai în 1949. Bisericile, şcolile, liceele, orfelinatele şi spitalele au fost distruse, în vreme ce preoţii chinezi au fost supuşi unei prigoane cumplite. Turma credincioşilor ruşi de pe meleagurile chinezeşti a fost salvată de păstorirea minunată a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici († 1966). El a reuşit să obţină vize pentru America pentru ortodocşii ruşi şi chinezi, mii de oameni fiind transferaţi în decurs de doi ani prin Insulele Filipine. Ruşii din Harbin, circa 100.000 de suflete, au reuşit să plece către Australia, vegheaţi îndeaproape de arhimandritul Filaret, viitorul episcop de Brisbane şi, mai târziu, întâistătător al Bisericii din diaspora.

După 1950 începe o nouă etapă pentru Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora. Viaţa bisericească înfloreşte din nou în parohiile din toate colţurile lumii, iar Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York – cel mai important centru duhovnicesc şi cultural al diasporei ruseşti – tipăreşte cărţi religioase şi deschide un seminar teologic. În anii 1956, 1959, 1962, au loc sinoade ale episcopilor, care se adună pentru a rândui viaţa bisericească la nivel de parohii şi eparhii şi a o întări. La sinodul din 1962, în epistola către poporul ortodox din diaspora, sinodul a făcut referire la mişcarea ecumenistă şi activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor, la care Patriarhia Moscovei tocmai aderase (n.r.: în 1961).

În 1964, mitropolitul Anastasie, împovărat de cei 90 de ani ai săi, se hotărăşte să cedeze conducerea Bisericii persoanei pe care o va alege Sinodul episcopilor. Sinodul l-a ales, în mod unanim, pe cel mai tânăr episcop al Bisericii, Filaret Voznesensky, la acea vreme episcop de Brisbane.

Mitropolitul Filaret Voznesensky (1903-1985, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1964-1985)

Mitropolitul Filaret s-a născut la Kursk, pe 22 martie 1903, primind la botez numele Gheorghe. În 1920, el, împreună cu familia sa, a emigrat în Harbin, China, unde a absolvit Institutul Politehnic ca inginer mecanic. În 1931, după ce a urmat cursurile pastoral-teologice din Harbin, a fost hirotonit preot. În 1949, părintele Filaret veghează ca întreaga sa turmă de credincioşi să emigreze în siguranţă în Australia, iar în 1963 devine arhipăstorul lor, fiind hirotonit episcop de Brisbane, Australia. Un an mai târziu, el avea să ajungă întâistătătorul Bisericii din diaspora.

În aceşti ani, propaganda sovietică continuă să atace sinodul şi Biserica din diaspora, iar la începutul lui 1969, Vocea Patriei Mame a KGB-ului porneşte o campanie violentă împotriva acestora. În acest context, jurnalul publică o serie de interviuri cu ierarhii de vază ai Patriarhiei Moscovei; în plus, în nr. 77 din septembrie 1969 republică un articol din Izvestia, intitulat ,,Nu doar cu rugăciuni. Intrigile anti-sovietice ale Bisericii emigranţilor”, în care scria: ,,Adepţii sinodului de la Karlovci nu au ascultat cererea Patriarhiei Moscovei de a adopta o poziţie loială faţă de statul sovietic şi, procedând astfel, ei s-au plasat în afara Bisericii Ortodoxe Ruse”.

Apoi, în 1971, Sinodul de la Moscova a făcut din nou apel la reunificarea diasporei cu Biserica Mamă. Diaspora a răspuns la apeluri şi ameninţări, aşa cum a făcut-o şi anterior. Astfel, pe 27 iunie 1971, mitropolitul Filaret slujeşte sfânta liturghie la Biserica Sfântul Nicolae din Frankfurt-am-Main, Germania, unde are loc o conferinţă a episcopilor din Europa Occidentală. La sfârşitul liturghiei, mitropolitul a spus în predica sa: ,,Dar ţineţi minte, Biserica din diaspora va continua să urmeze calea pe care a urmat-o şi pe care o urmează acum, şi nici o ameninţare, sau amăgire nu o va înfricoşa. Noi suntem slabi, noi, ierarhii voştri, şi voi, turma noastră. Noi suntem slabi, dar calea noastră este o cale curată, o cale dreaptă, şi ca urmare o cale binecuvântată, o cale a credincioşiei faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi Biserica Sa”.

Sub păstorirea mitropolitului Filaret, Sinodul Bisericii din diaspora s-a exprimat public împotriva ridicării reciproce a anatemelor de către Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Catolică, scriind, la 15 decembrie 1965, o epistolă patriarhului ecumenic Athenagora. De asemenea, în 1983, sinodul mitropolitului Filaret a dat o anatemă împotriva ereziei ecumenismului.

Doi ani mai târziu, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la 8 noiembrie 1985, întâistătătorul rus a trecut la Domnul, încheindu-şi cu cinste drumul pământesc. Ca succesor al său, a fost ales Arhiepiscopul Vitalie de Montreal şi Canada.

Mitropolitul Vitalie Ustinov (1910-2006, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1985-2001)

Mitropolitul Vitalie s-a născut la 18 martie 1910, la Petrograd, având numele de mirean Rostislav Petrovich Ustinov. În 1923, el a plecat împreună cu mama sa în Franţa, unde a urmat cursurile liceale.

În 1936, el a părăsit Franţa pentru a intra în Mânăstirea Sfântul Iov de Pochaev de la Ladomirovo, din Munţii Carpaţi ai Cehoslovaciei. În 1939 este tuns în monahism primind numele Vitalie, iar în 1940 este hirotonit preot. În timpul celui de-al doilea război mondial, părintele Vitalie participă, în Germania, la campania de salvare a ruşilor de repatrierea forţată. Între anii 1947-1951, el slujeşte la catedrala din Londra, ocupându-se de credincioşii din Marea Britanie. În 1951 este hirotonit episcop, iar în 1954 devine arhiepiscop de Montreal şi Canada.

În 1985, după adormirea întru Domnul a mitropolitului Filaret, el este ales întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. Va păstori cu cinste Biserica Rusă din 1985 până în 2001, când, în condiţii neclare, se retrage şi, în locul său, este numit conducător al Bisericii actualul mitropolit, Lavru Shkurla.

Mitropolitul Lavru Shkurla (născut în anul 1928, întâistătător al Bisericii din diaspora din anul 2001)

Mitropolitul Lavru s-a născut la 1 ianuarie 1928 în Ladomirovo, în Munţii Carpaţi ai Cehoslovaciei, primind din botez numele Vasilie. Din 1939, de la vârsta de 11 ani, începe să locuiască permanent în Mânăstirea Sfântul Iov de Pochaev de la Ladomirovo. După cel de-al doilea război mondial, emigrează, odată cu mitropolitul Anastasie Gribanovsky, în America şi se stabileşte la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York.

În 1954 este hirotonit ieromonah, pentru ca în 1960 să fie numit decan al seminarului teologic al mânăstirii. În 1967, părintele Lavru este hirotonit episcop. După moartea Arhiepiscopului Averchie de Siracuza şi Jordanville (1906-1976), stareţul Mânăstirii Sfânta Treime, obştea îl alege pe episcopul Lavru să-i urmeze la stăreţie. În 2001, prin decizia Sinodului episcopilor ruşi din diaspora, Arhiepiscopul Lavru de Siracuza şi Jordanville este numit întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

Din 1990, mitropolitul Lavru a vizitat de mai multe ori Rusia, pentru a cunoaşte viaţa bisericească şi a vizita sfintele locuri ale Rusiei. În 2003, prin intermediul preşedintelui Vladimir Putin, Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii l-a invitat să viziteze Patriarhia Moscovei. Prima vizită oficială a mitropolitului Lavru în Rusia a avut loc în mai 2004.

* * *

În încheierea acestei istorii succinte, ţinem să subliniem faptul că, mai bine de 80 de ani, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a rămas credincioasă scopurilor sale iniţiale: de a proteja interesele duhovniceşti – mai presus de orice alte interese – ale ortodocşilor ruşi din afara Rusiei, de a propovădui pretutindeni în lume pe Mântuitorul Hristos, şi de a apăra şi păstra neîntinată credinţa ortodoxă.

În această perioadă de timp, lupta pentru putere ecleziastică a frământat mediile clericale, grupările politice şi-au căutat adepţi în sânul Bisericii, viaţa bisericească a fost zguduită de compromisuri morale şi chiar schisme cauzate de diferiţi ierarhi, dintre care unii au smuls din Biserică dioceze întregi. Însă, până de curând, sub conducerea înţeleaptă a ierarhilor ei, corabia Bisericii şi-a continuat drumul, reuşind să se ferească de recifele acestei lumi şi să rămână nevătămată.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 39/Almanah 2007