Almanah 2015 04

DOCUMENTE ALE BISERICII

O scrisoare a mitropolitului Filaret către preotul Victor Potapov,

despre părintele Dimitrie Dudko şi Patriarhia Moscovei[1]

 

Epistola mitropolitului Filaret de mai jos a fost inspirată de istoria lui Dimitrie Dudko, un preot din Patriarhia Moscovei, sau, mai precis, de sentimentul din sânul ROCOR care a dat o aură de idolatrie acelor rari clerici ai Bisericii Ortodoxe Sovietice care au fost îndeajuns de curajoşi încât să se ridice împotriva autorităţilor anti-religioase. În 1970, părintele Dimitrie era probabil cel mai cunoscut dintre aceşti clerici. Chiar părintele Serafim Ruz a lăsat în urmă câteva comentarii destul de entuziaste despre părintele Dimitrie. Părintele Dimitrie era întotdeauna în mijlocul tinerilor (una din cele mai grave forme de infracţiune pentru un preot în Uniunea Sovietică) şi avea cărţi publicate în occident. Brusc, după arestarea sa scurtă din 1980, părintele Dimitrie a apărut la televizor cu o pocăinţă – un interviu televizat în timpul căruia el a mărturisit că a fost implicat în politici anti-sovietice sub masca activităţii religioase, a implorat iertare de la autorităţile sovietice, şi a făgăduit să se comporte cuvenit de acum încolo. El a fost eliberat la scurt timp după mărturisirea sa. Acesta este momentul din viaţa părintelui Dudko la care face referire mitropolitul în epistola sa.

Când a ieşit din închisoare, părintele Dimitrie a fost numit din nou la o parohie în apropierea Moscovei, şi majoritatea foştilor săi enoriaşi s-a întors la el. Mulţi din enoriaşii săi l-au iertat pe părintele Dimitrie pentru decăderea sa. Mulţi dintre ei ştiau despre campania pe atunci turbată a KGB împotriva conducătorilor religioşi disidenţi: ei erau arestaţi şi supuşi la mari presiuni pentru a-i sili la o astfel de mărturisire televizată (termenul în sine a fost născocit la începutul anilor ’1980). Nu este nevoie să mai spunem că nu exista nici un auditoriu pentru o mărturisire publică oficială. Cu toate acestea, părintele Dudko nu a părăsit Patriarhia în acel moment, nici în vreun moment ulterior. El a rămas un preot respectabil care încerca din răsputeri să-i ţină pe enoriaşii săi departe de toate felurile de dogmatism excesiv. Dogmatismul – curăţia învăţăturilor ortodoxe – era departe de a fi mesajul principal al propovăduirii părintelui Dudko chiar în anii ’1970.

A funcţionat avertismentul mitropolitului Filaret adresat clerului ROCOR ? Este greu de dat un răspuns definitiv. Pe cât poate părea de paradoxal, unele negocieri foarte importante şi extrem de secrete dintre ierarhii ROCOR şi comunităţile din catacombele ruse au avut loc prin părintele Dudko în 1982, la 2 ani după pocăinţa sa televizată. Mitropolitul Filaret era încă în viaţă la acea vreme.

 

* * *

 

26 iunie/9 iulie 1980

 

Dragă părinte Victor [Potapov],

Este multă vreme de acum de când am vrut să-ţi scriu câteva cuvinte, dar cumva nu am reuşit s-o fac. Dar, în sfârşit, m-am adunat şi astfel îţi scriu.

Când mă aflam încă în Australia[2] şi am început să primesc informaţie din America deja post factum că aici [în New York] au avut loc proteste, demonstraţii şi chiar slujbe în faţa consulatului sovietic, am devenit îngrijorat şi mi-a părut rău că nu eram aici, deoarece m-aş fi opus în mod hotărâtor multora din cele petrecute. Îndeosebi săvârşirii unei slujbe într-un asemenea loc[3]. Nu au cântat cântare Domnului în pământ străin[4] ? Ce motiv aveau să arate lucrurile sfinte ale slujbelor Bisericii înaintea privirilor goale ale slugilor turbate ale lui antihrist ? Nu era oare cu putinţă a se ruga în biserică ?

Trebuie să spun cu sinceritate că sunt întotdeauna cuprins de mâhnire când aud de proteste, demonstraţii şi altele asemenea. În URSS, viaţa este guvernată de el (cel cu coarne) care se teme doar de Hristos şi de crucea Sa; şi care nu se teme de nimic altceva pe lume. El râde pe înfundate de proteste şi demonstraţii. Opinia publică ? Regimul antihristic nu are decât un dispreţ imens faţă de ea ! Au vrut să cucerească Cehoslovacia şi au cucerit-o, nedând atenţie tulburării care s-a iscat. Au vrut să invadeze Afganistanul şi l-au invadat, din nou nedând nici o atenţie protestelor şi ameninţărilor feluriţilor Carters & Co[5]. Toate încercările de a îndrepta opinia publică din aşa-zisa Lume Liberă în favoarea celor care suferă de pe urma comunismului sunt lipsite de putere şi zadarnice, deoarece Lumea Liberă închide ochii cu încăpăţânare şi imită struţul, care-şi ascunde capul sub aripă şi îşi imaginează că nu poate fi văzut …

Am citit cu consternare într-un ziar cum un jurnalist citează aprobator cuvintele sfinţiei tale: ,,Părintele Victor Potapov are dreptate când scrie: Rusia se scoală din morţi ! Trebuie să credem aceasta, deoarece credem în Hristos Mântuitorul care a înviat din morţi”.

Nu pot înţelege care este legătura dintre cele două. Personal, cred în Învierea lui Hristos, pentru mine acesta este lucrul cel mai de preţ din lume. Dar nu pot înţelege deloc de ce trebuie să cred că Rusia reînvie. Nădăjduiesc că ea va învia cu adevărat, atunci Dumnezeu ne va da încuviinţare atotputernică despre aceasta. Dar acum, nu numai că nu-ţi împărtăşesc entuziasmul, dar sunt foarte îngrijorat pentru poporul rus. Minciunea şi deşertăciunea ateismului le sunt evidente. Dar vai, acolo nu este propovăduită adevărata Ortodoxie. Acolo, sub masca Ortodoxiei, poporului rus le sunt oferite bulgakovismul, berdiaevismul şi alte rebuturi asemănătoare ale schismei evloghiene[6]. Sectele înfloresc acolo: baptiştii etc. Biserica oficială propovăduieşte colaborarea cu regimul urâtor de Dumnezeu, preamărindu-l în orice chip posibil[7]. Adevărata Biserică Ortodoxă a plecat în catacombe, ascunsă de masele de oameni … Este aceasta, aşadar, renaşterea Ortodoxiei ? Şi tu nu-ţi asumi cumva un pic cam mult, proclamând în faţa întregii lumi că Ortodoxia renaşte în Rusia ? Dumnezeu va rândui ca Adevărul să covârşească toate greşelile şi să biruiască asupra lor. Dar pentru moment este prematur a vorbi despre aceasta, deoarece influenţa elementelor anti-ortodoxe este încă atât de puternică acolo; fără a mai pomeni faptul că regimul sovietic antihristic, câtă vreme conduce Rusia, nu va permite nicicând triumful Ortodoxiei. Nu fără motiv adevărata Biserică Ortodoxă s-a ascuns în catacombe şi este prigonită cu înverşunare.

Acum câteva cuvinte despre tragedia bietului părinte Dimitrie Dudko[8].

Încă de la începutul activităţilor sale, când numele său era menţionat din ce în ce mai des ca un stâlp al Ortodoxiei, şi mai mult decât atât, membrii Sinodului, ierarhii, şi-au unit vocile cu el; eu, totuşi, autorul acestor rânduri, am stat deoparte şi i-am avertizat pe confraţii mei ierarhi că s-ar putea întâmpla un dezastru. Cum aşa ? Deoarece în URSS, potrivit spuselor arhimandritului Constantin[9], acum este satanocraţie. Acolo domneşte cel pe care Mântuitorul l-a numit mincinos şi tatăl minciunii[10]. Această minciună domneşte acolo. Prin urmare, nu putem avea încredere în nimic din cele ce se petrec acolo. Orice fapt care pare încurajator din punct de vedere duhovnicesc se poate dovedi a fi o mistificare, un fals, o înşelăciune sau o provocare …

De ce s-a abătut această nenorocire asupra părintelui Dimitrie Dudko ? Hai să credem binele, nesuspectându-l de colaborare conştientă cu KGB şi trădare a convingerilor sale, ci pur şi simplu remarcând faptul trist că el nu a rezistat, ci a fost frânt; el a capitulat în faţa duşmanilor Bisericii. De ce ? Părea să arate curaj şi îndrăzneală; şi apoi brusc un sfârşit atât de ruşinos. De ce ?

Pentru că activitatea lui avea loc în afara adevăratei Biserici …[11]

Aşadar, ce este Biserica sovietică ? Arhimandritul Constantin a afirmat adeseori şi în mod insistent că cel mai înfiorător lucru pe care regimul urâtor de Dumnezeu l-a făcut în Rusia este crearea Bisericii sovietice, pe care bolşevicii au prezentat-o poporului ca fiind adevărata Biserică, împingând Biserica Ortodoxă autentică în catacombe sau în lagăre de concentrare.

Această pseudo-Biserică a fost anatematisită de 2 ori. Patriarhul Tihon şi Soborul Bisericii a toată Rusia i-au anatematisit pe comunişti şi pe toţi colaboratorii lor. Această anatemă teribilă nu a fost ridicată până astăzi şi rămâne în vigoare, deoarece ea poate fi ridicată doar de un Sobor al Bisericii a toată Rusia asemănător, ca autoritatea ecleziastică supremă canonică[12]. Şi un lucru înfiorător s-a petrecut în 1927, când conducătorul Bisericii, mitropolitul Serghie, prin infama şi apostata sa declaraţie, a subordonat Biserica Rusă bolşevicilor şi a proclamat colaborarea cu ei[13]. Şi astfel, în sensul cel mai exact, s-au împlinit cuvintele din rugăciunea de la începutul spovedaniei[14]: au căzut sub propria anatema ![15] Deoarece în 1918 Biserica anatematisise pe toţi aliaţii comunismului, iar în 1927 ea însăşi s-a alăturat taberei acestor colaboratori şi a început să preamărească regimul roşu, urâtor de Dumnezeu, să preamărească fiara roşie despre care se grăieşte în Apocalipsă[16].

Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, când mitropolitul Serghie a publicat declaraţia sa criminală, fiii credincioşi ai Bisericii s-au separat imediat de Biserica sovietică, şi astfel a luat naştere Biserica din Catacombe. Şi ea, la rândul ei, a anatematisit Biserica oficială pentru trădarea ei faţă de Hristos[17].

Şi chiar în această Biserică a celor fără de lege au avut loc activităţile părintelui Dimitrie Dudko, care a declarat în mod deschis în presă că el nu are de gând să părăsească Biserica sovietică, ci va rămâne în sânul ei. Dacă ochii săi duhovniceşti ar fi fost deschişi, şi dacă el ar fi văzut adevărata natură a Bisericii oficiale, ar fi putut găsi în el curajul de a spune: Urât-am adunarea celor ce viclenesc, şi cu cei necredincioşi nu voiu şedea[18]. Rup relaţiile cu adunarea duşmanilor lui Dumnezeu şi mă retrag din Biserica sovietică. Atunci el ar fi devenit pentru noi unul de-al nostru, curajul său ar fi distrus stăvilarul care stă în mod irevocabil între noi în virtutea faptului că Sinodul a adoptat ca principiu călăuzitor al său testamentul mitropolitului Anastasie[19]. Deoarece în acest testament ni se porunceşte să nu avem nici un fel de părtăşie cu sovieticii, nu numai nici o comuniune de rugăciune, dar nici măcar contact obişnuit în viaţa cotidiană[20]. Dar dacă şi numai dacă părintele Dimitrie ar fi refuzat să rămână în pseudo-Biserica sovietică, şi s-ar fi retras dintre membrii ei, acest stăvilar nu ar mai fi fost aplicat în cazul lui[21].

Îmi amintesc o întâmplare minunată privind ajutorul direct şi minunat dat de Dumnezeu celor care au rămas credincioşi până în sfârşit. Ei au izgonit un grup de maici aparţinând Bisericii din Catacombe la Solovki[22]. Cekiştii le-au spus: ,,Instalaţi-vă acum, şi de mâine vă veţi apuca de muncă”. Dar ei au primit un răspuns neaşteptat: ,,Nu vom merge şi nu vom munci”. ,,Ce, v-aţi pierdut minţile ? Ştiţi ce vă vom face ?” au răcnit cekiştii. A urmat răspunsul calm al celor care în credincioşia lor nu se temeau de nimic: ,,Ce va fi, va fi, dar va fi ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu, şi nu ce vă convine vouă, călăilor şi criminalilor. Puteţi să faceţi cu noi ce doriţi: să ne înfometaţi, să ne torturaţi, spânzuraţi, împuşcaţi sau ardeţi cu foc. Dar vă spunem o dată pentru totdeauna: noi nu vă recunoaştem pe voi, slugile lui antihrist, drept autoritate legitimă, şi nu vom îndeplini poruncile voastre în nici un fel !”

Dimineaţă, cekiştii înfuriaţi le-au târât pe maici pe dealul morţii. Aşa era numit un deal înalt unde iarna sufla neîncetat un vânt îngheţat. În bătaia acelui vânt, un bărbat murea de frig într-un sfert de ceas. Maicile, îmbrăcate în rasele lor jerpelite, sunt duse pe deal de bărbaţii din Armata Roşie în cojoacele lor din piele de oaie. Maicile merg fericite, cu bucurie înainte, cântând psalmi şi rugăciuni. Soldaţii le-au lăsat pe vârful dealului şi apoi au coborât. Ei aud cum ele continuă să cânte. Jumătate de ceas, un ceas, două, încă multă vreme sunetul cântării vine de sus. Se lasă noaptea. Gărzile se apropie de maici care sunt vii, nevătămate şi continuă să-şi cânte rugăciunile. Soldaţii uluiţi le conduc în lagăr. Veştile despre cele petrecute se răspândesc numaidecât în tot lagărul. Şi când, în dimineaţa următoare, s-au schimbat gărzile şi încă se petrecea acelaşi lucru, autorităţile lagărului s-au tulburat şi le-au lăsat pe maici în pace …[23]

Nu este aceasta o biruinţă ? Iată ce înseamnă să fii credincios până la moarte, aşa cum spun minunatele cuvinte ale Apocalipsei: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii[24]. În acest caz este o minune vădită, aşa cum a fost cu cei trei tineri din cuptorul Babilonului, doar că acolo elementul purtător de moarte era focul, iar aici o confruntare cu moartea şi un frig ucigaş. Iată cum răsplăteşte Dumnezeu credincioşia !

Şi ascultă convingerea mea sinceră: dacă întreaga masă de multe milioane de ruşi ar da dovadă de o credincioşie asemenea celei de care au dat dovadă acele maici, şi ar refuza să se supună bandiţilor care au prigonit naţiunea rusă, atunci comunismul s-ar prăbuşi într-o clipită. Fiindcă ajutorul lui Dumnezeu, care le-a salvat în chip minunat pe maici pe când mergeau la o moarte sigură, ar veni în acelaşi fel pentru poporul rus. Dar atâta vreme cât naţiunea recunoaşte regimul şi i se supune, chiar dacă tot timpul îl blestemă în inimile lor, acel regim va rămâne la locul lui.

Bineînţeles, maicile au fost întărite de puterea lui Dumnezeu, întru totul asemenea mucenicilor din vechime; fără acest ajutor, nu ar fi îndurat. Dar nevoinţa [isprava mucenicească] lor a fost săvârşită în sânul adevăratei Biserici, pline de har şi Adevăr. Deoarece adevărata Biserică, potrivit învăţăturii apostoleşti, este Trupul lui Hristos, Domnul sălăşluieşte în ea şi o conduce fiind Capul ei dumnezeiesc.

Va îndrăzni cineva să afirme că Domnul şi harul Său sălăşluiesc în Biserica celor fără de lege, care îi preamăreşte pe duşmanii Său demonici şi colaborează cu ei, care din această pricină se află sub o îndoită anatemă, aşa cum am arătat mai sus ? Poate să aibă har o Biserică care s-a unit cu urâtorii de Dumnezeu ?! Răspunsul este limpede !

Ierarhul Teofan Zăvorâtul[25], chiar în timpul său, avertiza că se apropie o vreme cumplită când oamenii vor vedea înaintea ochilor lor toată înfăţişarea exterioară a grandorii solemne a slujbelor bisericeşti, rânduielii Bisericii, şi celelalte, în timp ce înlăuntru va fi o trădare deplină a Duhului lui Hristos. Nu este aceasta ceea ce vedem în Biserica sovietică ? Patriarhii, mitropoliţii, toate rangurile preoţeşti şi monahiceşti şi totodată o alianţă cu urâtorii de Dumnezeu, adică, o trădare făţişă a lui Hristos[26].

Acestei tovărăşii aparţine şi părintele Dimitrie Dudko. Fireşte, sentimentele sale religioase sincere l-au determinat să propovăduiască despre Dumnezeu şi să nu treacă cu vederea multe din întâmplările condamnabile din viaţa poporului rus. Dar pentru el, Pimen era şi probabil încă este conducătorul său duhovnicesc, capul ierarhiei sovietice; pe când pentru noi, lucrurile nu stau deloc aşa. Deoarece Soborul nostru din 1971 a adoptat o rezoluţie: pe baza canoanelor cutare şi cutare să considere alegerea lui Pimen nelegitimă şi invalidă, şi să considere toate acţiunile şi hotărârile sale ca fiind fără putere sau însemnătate[27].

Cât de dificilă este poziţia părintelui Dimitrie Dudko acum ! Ce ar trebui să facă ? Să-şi continue lucrarea pastorală ? Şi ce le poate spune credincioşilor ? Să zică aceleaşi lucruri pe care le-a zis înainte de pocăinţa sa ? Dar s-a lepădat deja de acestea ! Să spună opusul ? L-au crezut înainte când propovăduia cele prin care a câştigat încrederea şi respectul credincioşilor, şi acum cum îi va mai privi în ochi ? O fată a spus în mod corect că există o singură cale pentru el: să facă o pocăinţă autentică pentru a îndrepta pocăinţa pe care tocmai a făcut-o acum. Dar, pentru a face aceasta, el trebuie să părăsească Biserica celor fără de lege pentru adevărata Biserică şi să facă acolo pocăinţa sa. În orice caz, în schimb, Biserica roşie se va purta cu el, fără îndoială, cu o răutate şi o cruzime deosebite. Desigur, trecând în adevărata Biserică, el va merge în tărâmul harului şi puterii dumnezeieşti, care îl pot întări exact aşa cum le-a întărit pe acele maici din catacombe. Să dea Dumnezeu ca el să găsească calea cea adevărată şi mântuitoare.

Aş dori de asemenea să remarc următoarele. Biserica din Catacombe a Rusiei se raportează la Biserica din Diaspora cu dragoste şi deplină încredere. Cu toate acestea, un lucru este de neînţeles pentru creştinii din catacombe: ei nu pot înţelege de ce Biserica noastră, care realizează fără nici o îndoială că ierarhia sovietică L-a trădat pe Hristos şi nu mai este purtătoare a harului, îi primeşte pe clericii Bisericii sovietice cu demnităţile lor existente, fără a-i rehirotoni, ca pe unii care au deja har. Dacă clerul şi turma primesc har de la ierarhie, şi dacă ea [ierarhia] a trădat Adevărul şi s-a lipsit pe sine de har, atunci de unde are clerul har ? În jurul acestor rânduri se învârte întrebarea creştinilor din catacombe.

Răspunsul la această întrebare este simplu. În anumite cazuri, Biserica are autoritatea de a aplica principiul iconomiei. Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare spune că, pentru a nu-i îndepărtaţi pe mulţi de Biserică, este necesar uneori a permite pogorăminte şi a nu aplica canoanele bisericeşti în toată stricteţea lor. Când Biserica noastră a acceptat clerici romano-catolici în demnităţile lor, fără a-i hirotoni, ea a acţionat potrivit acestui principiu. Iar mitropolitul Antonie [Hrapoviţki], lămurind această chestiune, a subliniat că romano-catolicii au forma exterioară a hirotonirii succesive din timpuri apostolice; în timp ce harul, pe care Biserica Romano-Catolică l-a pierdut, este primit prin cei uniţi [ei înşişi cu Biserica] din plinătatea harului prezent în Biserica Ortodoxă, chiar în momentul unirii lor. ,,Forma este umplută cu conţinut”, a spus mitropolitul Antonie[28].

Exact în acelaşi mod, primind clerul sovietic, noi aplicăm principiul iconomiei. Şi noi primim clericii Moscovei nu ca pe unii ce au har, ci ca pe unii care-l primesc prin însuşi actul unirii cu noi. Dar a recunoaşte Biserica celor fără de lege a fi purtătoare şi depozitară a harului, aceasta nu putem face bineînţeles. Deoarece în afara Ortodoxiei nu există har; şi Biserica sovietică s-a lipsit ea însăşi de har[29].

Încheind scrisoarea mea lungă, aş dori să-ţi punctez câteva lucruri, părinte Victor. Sinodul Episcopilor a hotărât să se lase călăuzit de şi să împlinească testamentul mitropolitului Anastasie, în care regretatul întâistătător ne-a poruncit să nu avem nici un fel de părtăşie cu Biserica sovietică, nu numai comuniune de rugăciune, dar nici măcar contact obişnuit[30]. Pe ce bază atunci sfinţia ta şi alţi clerici aţi avut relaţii directe cu părintele Dudko ? Şi i-aţi scris scrisori etc ? Oricât de sincer aţi putea considera voi[31] pe cineva, opiniile personale pot anula o hotărâre luată de Biserică ? Acum, dacă părintele Dudko spunea: Mă separ de Biserica oficială, şi ar fi părăsit-o, atunci voi aţi fi putut intra într-o legătură vie cu el. Dar în lipsa acestui fapt, acţiunile voastre constituie o încălcare a disciplinei ecleziastice. Dudko mi-a scris în mod personal, dar nu i-am răspuns cu toate că aş fi avut multe de spus[32]. Fiindcă veni vorba, chiar înainte de aceasta, pe ce temei ţi[33]-a trecut prin cap să pomeneşti un arhiepiscop al Bisericii sovietice la ieşirea cu sfintele daruri ? Cine ţi-a dat dreptul să faci aceasta, care ierarh, cine, cum, unde, când ? … Fii mai atent, dragul meu împreună slujitor râvnitor, dar, vai, prea pripit !

Pace ţie şi milă de la Domnul. Preotesei şi copiilor asemenea.

 

Cu dragoste,

Mitropolitul Filaret

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 

---

[1] Citatele, parantezele rotunde, sublinierile şi punctele de suspensie din text aparţin mitropolitului Filaret. Parantezele pătrate şi notele de subsol aparţin traducătorului în limba engleză.

[2] Mitropolitul Filaret a fost în Australia într-o vizită pastorală prelungită, de pe 7/20 decembrie 1979 până pe 3/16 aprilie 1980. A se vedea Pravoslavnaia Rus, nr. 5, 1/14 martie 1980, p. 8; şi nr. 8, 15/28 aprilie 1980, p. 12.

[3] Prima demonstraţie – care a avut loc pe 1/14 ianuarie 1980, în faţa sediului central al misiunii sovietice la ONU – a fost organizată de Coaliţia pentru o Rusie Liberă, ca un protest faţă de agresiunea sovietică în Afganistan. Yu. Maşkov, un participant care a relatat despre eveniment, a declarat în mod eronat că a fost făcută ,,cu binecuvântarea întâistătătorului ROCOR, mitropolitul Filaret”. A se vedea Pravoslavnaya Rus, nr. 3, 1/14 februarie 1980, p. 15-16.

O a doua demonstraţie, cu o slujbă urmată de o procesiune, a fost organizată de Comitetul pentru Apărarea Creştinilor Ortodocşi Persecutaţi, pe 11/24 februarie 1980, în sprijinul părintelui Dimitrie Dudko arestat recent, părintelui Gleb Yakunin şi altora. O demonstraţie similară a avut loc în San Francisco în aceeaşi zi. A se vedea Pravoslavnaya Rus, nr. 7, 1/14 aprilie 1980, p. 12.

[4] Potrivit Psalmi 136, 5.

[5] În timpul acestor demonstraţii, Sinodul a trimis o telegramă şi apoi o scrisoare preşedintelui Carter privind persecuţiile din URSS. A se vedea Pravoslavnaya Rus, nr. 8, 15/28 aprilie 1980, p. 13.

[6] În 1931, mitropolitul Evloghie (Georgievski, 1868-1946), retrăgându-se deja din ROCOR, s-a plasat pe sine şi turma sa în jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, formând astfel ,,Exarhatul Ortodox Rus Patriarhal Temporar”, cu sediul în Paris. Cu toate că exarhatul în sine a fost desfiinţat în 1965 la presiunea Moscovei, actualii succesorii ai mitropolitului Evloghie şi susţinătorii săi rămân în păstorirea Patriarhiei Ecumenice ca Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă a Europei Occidentale. Pentru informaţie suplimentară în limba engleză, a se vedea A History of the Russian Church Abroad: 1917-1971, Seattle: Saint Nectarios Press, 1972.

Părinţii Serghie Bulgakov (1871-1944) şi Nicolae Berdiaev (1874-1948) s-au aflat într-un grup de liber-cugetători şi intelectuali care au fost expulzaţi din Rusia de guvernul sovietic în anii ‘1920. Ei au fost asociaţi cu Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, al mitropolitului Evloghie, unde părintele Serghie a fost chiar decan. Falsa lor învăţătură, gnostică, a sofiologiei, a fost condamnată ca erezie de Soborul al II-lea a toată Diaspora al ROCOR din 1938. (Pentru o traducere în limba engleză a raportului prezentat la Sobor de contele Paul Grabbe, tatăl episcopului Grigorie, a se vedea Living Orthodoxy, vol. 16, nr. 6, noiembrie-decembrie 1994, p. 15-28.) Ar trebui remarcat că Patriarhia Moscovei l-a condamnat de asemenea pe părintele Serghie Bulgakov ca ereziarh.

[7] Vai, ei nu au ascultat avertismentul înţelept al Sfântului Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev: ,,Trăiţi în pace nu numai cu prietenii, ci şi cu duşmanii; dar numai cu duşmanii personali, şi nu cu duşmanii lui Dumnezeu”.

[8] Părintele Dimitrie Dudko a fost arestat pe 2/15 ianuarie 1980. După 6 luni petrecute în arest şi închisoare, el a retractat totul public la televiziune şi în presă.

[9] Arhimandritul Constantin (în lume, Chiril Zaiţev, 1887-1975), părintele duhovnicesc al obştii Mânăstirii Sfânta Treime din Jordanville, New York, profesor al seminarului şi editor al Pravoslavnaya Rus şi Orthodox Life.

[10] Ioan 8, 44.

[11] La acea vreme, pe atunci Arhiepiscopul Vitalie (Ustinov) de Montreal a fost de acord pe deplin cu aprecierea mitropolitului Filaret. Într-un articol înţelegător, însă intransigent pe care el l-a publicat în numărul din august 1980 al buletinului parohial al Catedralei Sfântul Nicolae din Montreal (şi care ulterior a fost publicat în engleză, la cererea sa, în Orthodox Christian Witness, vol. 14, nr. 51, 1981, p. 7-9), el scria: ,,Şi în acest imbold bun, urgent al nostru, noi cumva am uitat complet un lucru foarte important pe care nici o putere nu-l poate şterge din viaţă … Părintele Dimitrie, ca noi toţi, a uitat acest lucru care nu poate fi eliminat de timp sau de viaţă. Şi acest lucru este Patriarhia Moscovei sovietică. Noi nu greşim deloc când numim Patriarhia sovietică … Un asemenea organism corupt, anti-canonic nu a putea, bineînţeles, să-i inspire părintelui Dimitrie să urmeze calea mărturisirii, cu atât mai puţin pe cea a muceniciei, până la capăt. Toată greşeala părintelui Dimitrie stă în faptul că, deşi el i-a condamnat şi i-a expus adesea pe ierarhii săi sovietici, el nu s-a separat nicicând de Patriarhie ca instituţie, ci chiar a apărat-o ca pe propria autoritate legală”.

[12] Unii au afirmat că patriarhul Tihon (Bellavin, 1865-1925) s-a retras ulterior de pe această poziţie cutezătoare şi a colaborat cu sovieticii, şi că declaraţia din 1927 a mitropolitului Serghie era dezvoltarea logică şi organică a politicii patriarhului Tihon. Nu aşa au stat lucrurile: ,,De fapt, textul epistolei lui Tihon a fost falsificat. Deschiderea arhivelor ruse face cu putinţă a stabili că Tihon a făcut în mod semnificativ chemarea sa la ascultare faţă de regim adăugând că era îndatorire doar în măsura în care deciziile sale nu erau ’în contradicţie cu credinţa şi evlavia (vere i blagochestiu)’. Întrucât în ochii Bisericii, în principiu toate acţiunile comuniştilor au încălcat învăţăturile creştinismului, porunca – aşa cum a fost scrisă în realitate, nu cum a fost făcută public – dădea mai degrabă o impresie falsă”. Richard Pipes, Russia Under the Bolshevik Regime, New York: Vintage Books, 1995, p. 345-346.

[13] Mitropolitul Serghie Stragorodski (1867-1944), unul din adjuncţii de Locum tenens al tronului patriarhal. Pe 16/29 iulie 1927, el a emis infama sa declaraţie. La o întrunire istorică cu Stalin pe 22 august/4 septembrie 1943, s-a obţinut permisiunea de a convoca un Sinod al episcopilor pentru a alege un nou ,,patriarh” al Rusiei. Patru zile mai târziu, pe 26 august/8 septembrie, Sinodul întrunit la timp, de 19 episcopi convocaţi în pripă, l-a ales pe mitropolitul Serghie pentru a fi primul patriarh sovietic.

[14] În rânduiala rusă pentru această slujbă, rugăciunea în care apare această frază precede relatarea credinciosului a păcatelor sale.

[15] În mod asemănător, precum nota cu mâhnire episcopul Grigorie [Grabbe]: ,,Într-adevăr, necercetând chestiunea în mod serios şi pierzând din vedere această anatematisire confirmată anterior a ortodocşilor de stil nou/ecumenişti (sau probabil neîndrăznind să abroge această hotărâre), Sinodul nostru, pe cât de înspăimântător poate fi a admite aceasta, a căzut sub propria anatemă. Dacă ar fi examinat plasa întinsă înaintea lui mai cu atenţie, nu ar fi emis niciodată o decizie atât de contradictorie”. A se vedea Tserkovny Novosti, nr. 40, septembrie-octombrie, 1994, p. 2-4.

[16] Apocalipsa 12, 3.

Colaborarea Patriarhiei Moscovei cu regimul ateu nu a fost o trădare pasivă, ci foarte activă, îndeosebi peste hotare, prin programele de pace, mişcarea ecumenistă şi Consiliul Mondial al Bisericilor (a se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?). Negând înaintea întregii lumi că Biserica era prigonită în Rusia, participând la închiderea şi distrugerea bisericilor, abandonându-i pe credincioşii persecutaţi autorităţilor sovietice pentru pretinse crime ,,politice”, şi făcând front comun cu ucigaşii adevăraţilor creştini ortodocşi, Patriarhia Moscovei este vinovată, asemenea lor, de vărsarea sângelui tuturor noilor mucenici.

[17] A se vedea mărturia primului ierarh din catacombe, noul mucenic Episcopul Maxim (Zizilenko) de Serpuhov. Episcopul Maxim mărturiseşte de asemenea despre adevăratele sentimente ale patriarhului Tihon faţă de ROCOR. Ivan Andreev, Russia’s Catacomb Saints, Platina: St. Herman of Alaska Press, 1982, p. 52-68.

[18] Psalmi 25, 5.

[19] Mitropolitul Anastasie (Gribanovski, 1873-1965), predecesorul mitropolitului Filaret ca întâistătător al ROCOR.

[20] Pasajul pertinent de încheiere al testamentului este următorul: ,,În ce priveşte Patriarhia Moscovei şi ierarhii săi, atâta vreme cât ei se găsesc într-o colaborare apropiată, activă şi de bunăvoie cu regimul sovietic, care mărturiseşte deschis ateismul său deplin şi se străduieşte să introducă ateismul în întreaga naţiune rusă, atunci Biserica din Diaspora, păstrându-şi puritatea, nu trebuie să aibă nici comuniune canonică, de rugăciune sau chiar obişnuită cu ei orice ar fi, în acelaşi timp, lăsându-i pe fiecare din ei judecăţii finale a Sinodului viitoarei Biserici Ruse libere”.

Pentru textul complet în limba engleză al testamentului mitropolitului Anastasie, a se vedea Orthodox Life, vol. 15, nr. 3, mai-iunie 1965, p. 10-12. Textul în limba rusă poate fi găsit în Pravoslavnaya Rus, nr. 10, 15/28 mai 1965, p. 1-2.

În 1980, arhiepiscopul Vitalie era de aceeaşi părere, şi – ca şi cum ar fi fost ecoul mitropolitului Filaret în această privinţă – declara în articolul său despre părintele Dimitrie Dudko, citat mai sus: ,,Atunci adevărata Biserică a mers în catacombe, într-o poziţie de existenţă ilegală. Din acea vreme până astăzi Patriarhia Moscovei sovietică este pasibilă de judecată, şi până la acel viitor Sinod adevărat nu poate exista nici un fel de contact, nici măcar în probleme cotidiene, precum ne-a poruncit în ultimul său testament mitropolitul Anastasie, răposat în Domnul”.

[21] Aşa cum s-a dovedit, decizia părintelui Dimitrie Dudko de a ,,rămâne loial ierarhiei care ne-a fost dată” (pentru a cita propriile lui cuvinte) i-a fost de puţin folos. Patriarhia Moscovei nu a vrut să ridice un deget pentru a-l ajuta. Mitropolitul pe atunci Alexie de Tallinn şi Estonia (Ridiger, ulterior patriarhul Alexie al II-lea), pe când se afla într-o vizită în Austria, răspunzând la întrebările privind numeroasele arestări recente ale credincioşilor ortodocşi, a declarat: ,,În Uniunea Sovietică, cetăţenii nu sunt arestaţi niciodată pentru convingerile lor religioase sau ideologice” (Keston News Service, Keston College, England, nr. 94, 21 martie 1980, p. 1).

[22] Infamul lagăr de concentrare pentru clerici şi monahi, localizat în fosta Mânăstire Soloveţ, pe o insulă din Marea Albă.

[23] Pentru întreaga relatare în limba engleză, a se vedea Ivan Andreyev, Russia’s Catacomb Saints, Platina: St. Herman of Alaska Press, 1982, p. 78-84. Pentru limba rusă, a se vedea Pravoslavnaya Rus, nr. 3, 1/14 februarie 1977, p. 12-13.

[24] Apocalipsa 2, 10.

[25] Episcopul Teofan (Gorov, 1815-1891), proslăvit ca sfânt de Patriarhia Moscovei în 1988.

[26] Până şi laicii evlavioşi şi ascuţiţi la minte din sânul Patriarhiei Moscovei au ajuns să realizeze că ierarhii ei au ,,trădat Biserica nu de frică, ci de dragul conştiinţei”, pentru a-l cita pe Boris Talantov, unul din autorii faimoasei ,,Scrisori deschise a credincioşilor din Kirov către patriarhul Alexie”, care l-a înfuriat atât de tare pe mitropolitul Nicodim (Rotov, 1929-1978) de tristă amintire. În iunie 1969, Boris Talantov a fost arestat şi ulterior condamnat la 2 ani de închisoare pentru ,,activităţi anti-sovietice”. El a murit în închisoare în ianuarie 1971.

A se vedea articolul său, ,,The Leaven of Herod”, Orthodox Word, vol. 7, nr. 6, noiembrie-decembrie 1971, p. 273-293. În limba română, Patriarhia Moscovei şi serghianismul. Un eseu de Boris Talantov.

Pentru mitropolitul Nicodim, a se vedea ,,On the Death of a Soviet Bishop”, Orthodox Christian Witness, vol. 12, nr. 10, 1978, p. 1-8. În limba română, Septembrie 2008. Caleidoscop. Partea I. Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978).

[27] Acest Sinod al Episcopilor s-a întrunit în septembrie 1971 la Montreal. Unul din subiectele pe care le-a discutat a fost alegerea, în iunie 1971, a mitropolitului Pimen (Izvekov, 1910-1990) ca ,,patriarh” al Rusiei. Pasajul pertinent al acestei rezoluţii, semnată de toţi ierarhii prezenţi, este următorul:

,,Prin urmare, alegerile de patriarhi săvârşite în altă manieră [adică, alta decât Soborul din 1917] care nu este liberă, nu exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu sunt legitime. Nu numai alegerea actualului Pimen, care se numeşte pe sine patriarh, ci şi alegerile celor doi predecesori ai săi trebuie să fie considerate nelegitime. … Toate alegerile patriarhilor Moscovei, începând din 1943, sunt invalide pe baza canonului 30 al Sfinţilor Apostoli şi a canonului 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic”.

[28]Într-o scrisoare anterioară către maica Magdalena, stareţa Mânăstirii Lesna, mitropolitul Filaret l-a citat pe mitropolitul Antonie ca referindu-se în mod specific la romano-catolici ca fiind eretici. Tserkovny Novosti, nr. 58, februarie 1997).

La acelaşi Sinod al Episcopilor din 1971, menţionat mai sus de mitropolitul Filaret, s-a hotărât, având în vedere confuzia crescândă pricinuită de ecumenism cu privire la adevăratele hotare ale Bisericii, să se urmeze de atunci încolo o practică mai strictă şi să fie botezaţi toţi ereticii care vin în Biserică. Pentru textul complet al acestei rezoluţii şi o expunere excelentă făcută de părintele pe atunci George Grabbe despre aplicarea scumpătăţii şi iconomiei, a se vedea Orthodox Life, vol. 29, nr. 2, martie-aprilie 1979, p. 35-43. Textul acestei rezoluţii a apărut anterior şi în Orthodox Word, vol. 7, nr. 6, noiembrie-decembrie 1971, p. 294-301.

[29] Că aceasta nu este doar opinia personală a mitropolitului Filaret poate fi constatat dintr-o examinare atentă a scrierilor multor ierarhi ai Bisericii din Catacombe şi ai ROCOR. Pentru o examinare amănunţită şi analiză excelentă a acestui material, a se vedea seria în două părţi din Orthodox Christian Witness: ,,Worse Than Any Heresy”, OCW, vol. 15, nr. 28, 1982, p. 1-16; şi ,,A Sequel”, OCW, vol. 15, nr. 34, 1980, p. 1-10.

[30] Soborul al III-lea a toată Diaspora al ROCOR din 1974 a parafrazat acest fragment din testamentul mitropolitului Anastasie în rezoluţia sa nr. V. Pravoslavnaya Rus, nr. 21, 1/14 noiembrie, 1974, p. 12-13.

În Epistola sa către turmă, semnată de toţi cei 18 ierarhi prezenţi, Sinodul Episcopilor din 1976 menţionează din nou acest pasaj: ,,Biserica noastră din Diaspora, precum este bine ştiut, constituie o parte a Bisericii Mamă Ruse, partea ei liberă. Cu toate că noi, urmând testamentul mitropolitului Anastasie de fericită amintire, nu avem nici un fel de comuniune cu Patriarhia Moscovei; nu ne-am rupt niciodată de Biserica Rusă, Biserica noastră Mamă”. Pravoslavnaya Rus, nr. 21, 1/14 noiembrie, 1976, p. 1-4.

Într-o epistolă anterioară scrisă de mitropolitul Filaret în numele ierarhiei, şi ca răspuns la scrisoarea lui Alexandru Soljeniţîn către Soborul al III-lea a toată Diaspora, întâistătătorul a emis ipoteze despre care ar putea fi viitorul rol al ROCOR în Rusia:

,,Temerea voastră că noi socotim să ne întoarcem în Rusia ca un fel de judecători sau comandanţi poate fi atribuită numai unei neînţelegeri sau dezinformări pe care cineva v-a indus-o. Nu cunoaştem pe nimeni între noi cu asemenea gânduri. Dar dacă va avea loc eliberarea Rusiei şi noi am putea să ne reunim cu o autoritate ortodoxă şi canonică restabilită, atunci noi ne vom asuma că suntem parte a ierarhiei ruse. Noi nu am socotit pur şi simplu câtă greutate vom purta într-un asemenea caz. Din punct de vedere numeric, turma din diaspoa este o picătură în mare când este comparată cu oceanul naţiunii ruse”. Pravoslavnaya Rus, nr. 19, 1/14 octombrie, 1974, p. 5-6).

[31] Aici şi în următoarele două propoziţii, mitropolitul a trecut de la singularul tu la pluralul voi pentru a indica faptul că aceste fragmente se referă atât la destinatarul acestei scrisori, cât şi la confraţii săi clerici de un gând cu el.

[32]Pentru traducerea integrală în limba engleză a scrisorii părintelui Dimitrie Dudko către mitropolitul Filaret, a se vedea Orthodox Life, vol. 29, nr. 6, 1979, p. 28-30. Aceasta este urmată de un articol lung de Episcopul Grigorie [Grabbe] intitulat: ,,The Russian Church in the Wilderness and in this World”, p. 31-44. Ar trebui notat aici că în introducerea la scrisoarea părintelui Dimitrie Dudko se face următoarea declaraţie:

,,Într-un schimb de corespondenţă care a avut loc între Arhiepiscopul Antonie (Bartoşevici) de Geneva din Sinod şi părintele Dudko, arhiepiscopul a liniştit întrucâtva temerile părintelui Dudko informându-l că de fapt Sinodul nu tăgăduieşte că există har în sfintele taine ale Patriarhiei sovietice [sic], acceptă botezurile săvârşite de clericii săi, şi chiar a primit unii preoţi în sânul său. Părintele Dudko a răspuns că în mod evident el însuşi a căzut victimă dezinformării privind adevărata stare de lucruri, oferită lui de ’prieteni’, şi şi-a exprimat respectul continuu şi statornic faţă de poziţia oficială a Sinodului”.

Precum se poate vedea din toate cele pe care mitropolitul Filaret le-a scris mai sus, această declaraţie pur şi simplu nu este adevărată. Ar părea că editorii înşişi, şi nu părintele Dimitrie Dudko, ,,în mod evident au căzut victimă dezinformării privind adevărata stare de lucruri”.

[33] Aici mitropolitul revine la singularul tu.