Chestiunea Pastelui

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

Urcând treptele tribunei azi, sunt stăpânit de o sfântă şi mare emoţie. Mă tem că în pricina care este pusă astăzi, pentru a o apăra pe umerii mei slabi, cu toată tăria convingerilor mele, cu toată dreptatea cauzei ce o apăr, datorită slabului meu talent, slabei mele puteri de convingere, poate nu voiu fi în stare să vă conving de adevăr.

D-lor deputaţi, urc la această tribună după 20 de ani de lupte politice, pentru prima dată dezbrăcat complet de haina politică. La poarta din vale a patriarhiei am lăsat haina mea politică pe ziua de azi.

Mă prezint înaintea d-voastre nu ca deputat, nu ca om politic, ci mă prezint ca un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, ca un fiu al umilului preot, dintr-un umil şi depărtat sat al Moldovei.

D-lor deputaţi, dacă mă prezint aici, este o datorie imperioasă, pe care mi-a impus-o şi poziţia mea de reprezentant şi de reflex al ideilor şi credinţelor ce frământă massele, pe care mi-au impus-o şi strigătele acelea care vin din depărtata Basarabie, din Moldova, din Muntenia şi din Oltenia, cum voiu arăta, mi-au impus-o şi chinurile năbuşite şi ascunse, din tainice mânăstiri şi vechi chinovii ale ţării noastre. Vă rog să vedeţi în cele ce vă voiu spune şi o imagine reflexă şi o rază din aceste frământate dureri, din aceste mari chinuri, care astăzi stăpânesc marea mulţime a norodului şi clerului nostru.

D-lor deputaţi, aş dori ca astăzi, nici eu să nu vă văd cu ochii trupului, nici d-voastre pe mine, aş dori ca, transformat în spirit şi plutind deasupra acestei cupole, Adunarea să audă numai glasul sufletului meu, numai glasul convingerilor mele, căci numai aşa, poate, v-aş putea convinge pe d-voastre. Cu toată greutatea chestiunii am îndrăzneala să spun că, dacă d-voastre veţi binevoi a mă onora cu atenţia până la sfârşit, nu voiu coborî treptele acestei tribune decât convinşi – şi d-voastre ca şi mine – de dreptatea şi de măreţia cauzei pe care o apăr.

D-lor deputaţi în viaţa milenară a ortodoxismului român şi în viaţa de două ori milenară a Bisericii de Răsărit, poate că nu a fost niciodată o clipă mai grea şi un moment mai tragic. D-lor, nu se poate explica faptul că am ajuns aici, decât datorită unui fenomen foarte curios, dar real. Este, pe de o parte, indiferentismul în materie de credinţă, dar indiferentism al păturii conducătoare a ţării noastre, şi, din nenorocire, acest indiferentism a influenţat până şi păturile conducătoare ale Bisericii, cum vă voiu dovedi, iar, pe de altă parte, fanatismul profund, credinţa adâncă şi sinceră, care sălăşluieşte în sufletul poporului român. Din cauza acestei neînţelegeri, am ajuns astăzi aici. Sper că după lămuririle pe care vi le voiu da, după faptele grave pe care le voiu aduce aici, veţi fi convinşi şi vom putea să aducem soluţiunea, măcar că prezenţa mea aici este în ceasul al doisprezecelea. De ce este aşa de tardivă ? Chestiunea, cum vă voiu arăta, pe mine mă frământă mai de mult, dar am adus-o astăzi aşa târziu ca să nu fiu învinuit că am vrut să aţâţ massele, că am vrut, cum îmi spunea un înalt prelat ,,să torn gaz peste foc !” Nu, d-lor ! După instinctul, după vederea mea, care poate fi deosebită de a d-voastre, sunt oameni cu instincte, nu numaidecât superioare, dar deosebite. Eram odată acasă la d-l profesor Iorga şi d-sa îmi spunea că nu ştie unde miroase a jăratec. Vă aduceţi aminte, d-le profesor, în a patra odaie, în adevăr, era jăratec. În domeniul moralei se văd asemenea fenomene: unii văd ceea ce alţii nu văd. Solon, la Atena, a fost taxat de nebun, înainte de a dezlănţui războiul cu perşii şi a obţine victoria de la Salamina; Galileu a fost ars pe rug; deşi toţi oamenii Bisericii, toţi prelaţii şi toţi oamenii de ştiinţă spuneau că pământul nu se mişcă, el spunea: ,,e pur si muove”.

Poate că o situaţie analoagă să fie dată şi să apese asupra mea, ca eu să văd ceea ce alţii nu văd şi să fiu nevoit, cu slabele mele convingeri, să vă fac şi pe d-voastre să vedeţi cum văd eu (Ilaritate pe băncile majorităţii). Şi acest râs al d-voastre dovedeşte puternicul indiferentism şi totala neştiinţă a d-voastre.

Pascalie ! Câţi dintre d-voastre ştiu ce este aceea Pascalie ? Poate acum pentru prima dată în viaţa d-voastre aţi auzit de cuvântul Pascalie (Ilaritate pe băncile majorităţii).

Cu toate acestea, d-lor, Pascalia este orânduirea aşezării Sfintelor Paşti, făcută în Sinoadele şi Consiliile Ecumenice ale Bisericii noastre şi care figurează la sfârşitul tuturor psaltirilor şi care e considerată de credincioşii ortodocşi ca având aceeaşi valoare morală ca şi cele 10 porunci, ca şi Crezul şi toată învăţătura Bibliei. De la Consiliul Ecumenic din Niceea – şi vă voiu spune acum ce a fost acel consiliu – de la anul 325 d. Hr. şi până acuma, nimeni, în cei 16 secoli de existenţă a Bisericii Creştine Ortodoxe, nimeni de atunci şi până acum n-a îndrăznit să calce Pascalia şi orânduirile ei. E lesne de înţeles pentru ce:

La Niceea, la 325 după Hristos, s-au adunat, d-lor deputaţi, 318 Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Au venit cea mai mare parte în cârji, toţi cu răni sângerânde, după ultima persecuţie şi cea mai teribilă a cezarului roman. Acolo, la Niceea, în micul orăşel al Asiei Minore, acolo a fost prima victorie a creştinismului; acolo s-a ridicat pentru prima dată Biserica Creştină deasupra pământului, pentru că până atunci toate erau sub pământ; acolo a vorbit Sfântul Nicolae din Myra Lychiei, acel bătrân bogat care şi-a împărţit averea la săraci. Acolo a fost Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni; Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci diacon de Alexandria, acolo s-a stabilit Crezul nostru, ,,într-o Sfântă, Apostolicească şi Sobornicească Biserică”; acolo s-a stabilit dogma Sfintei Treimi, una şi nedespărţită din proba Sfântului Spiridon care a luat o cărămidă şi care a arătat: spiritul – focul se ridică în sus, apa cade jos, pământul rămâne, iar cărămida ca şi înainte este una şi nedespărţită. La Niceea s-a separat pentru prima dată, iudeo-creştinii de iudeii adevăraţi.

Până la 325 se serba în Biserică sâmbăta, iar nu duminica. Până la 325 se serba Paştele nostru odată cu Paştele evreiesc. Şi de atunci s-a despărţit şi această normă a mers din veac în veac, din an în an, stabilind ceva imuabil în viaţa Bisericii şi a ortodoxismului.

D-lor deputaţi, mă veţi întreba: dar ce ? D-ta fecior de preot şi trecut prin ciurul dizolvant al credinţei, care este ştiinţa – pentru că sunt doctor în medicină – d-ta eşti mai învăţat decât Sfinţii Părinţi ai Bisericii de astăzi ?

D-lor deputaţi, eu am trecut printr-o tragedie sufletească care m-a pus în poziţiune de a fi astăzi înaintea d-voastre.

Eram student, citisem cărţile lui Buckner, disecam cadavre, vedeam tainele interne ale trupului uman, studiasem geologia, pierdusem credinţa. Acasă când m-am dus, la părintele meu bătrân, i-am spus din tainele ştiinţei, şi lacrimi mari au curs pe barba lui şi a spus mamei: ,,Ne-am pierdut copilul !” De atunci m-am jurat să nu m-ating de ceea ce e sfânt şi formează patrimoniul cel mai intim al credinţei poporului nostru … (adresându-se către d-l deputat D. Ionescu-Botoşani). D-ta râzi de această aşa de mare zbuciumare a sufletului meu. Dacă vrei să râzi, du-te mai în fund, dar nu râde chiar în faţa mea.

D-l D. Ionescu-Botoşani: Râd de bucurie că vă văd odată sincer.

D-l D. Dobrescu: Sfântul Nicolae Lupu.

D-l Dr. N. Lupu: D-ta m-ai văzut acum pentru prima dată în viaţa d-tale; du-te de râde în fund.

D-lor, această credinţă stabilită la Niceea este imuabilă pentru toţi, este o dogmă recunoscută de toţi capii Bisericii.

Voiu fi nevoit, în cursul cuvântării mele să vă fac multe citaţii deşi nu stă în obiceiul meu; însă, pentru a vă convinge într-o chestiune de o atât de mare importanţă, sunt obligat să citez.

Iată, d-lor, în anul 1920, Î.P.S. Mitropolit Miron Cristea – atunci nu era patriarh – a scris o broşură sau a făcut un raport către Sf. Sinod, în care zicea:

,,Cunoaştem că Biserica Ortodoxă, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, şi-a lămurit dumnezeiasca învăţătură şi şi-a alcătuit regulile de drept canonic, de care se cârmuieşte prin purtarea de grijă a Sfintelor ei Soboare de a toată lumea. Acestor învăţături, şi îndeosebi celor privitoare la credinţă, Sfintele Soboare le-au dat o tărie veşnică, pentru că le-a pus şi sub pecetea Duhului Sfânt – care a luminat numitele Soboare prin starea Lui de faţă într-un mod nevăzut – şi sub garanţia frăţeştei înţelegeri a întregului episcopat creştin, care le-a statornicit şi le-a făcut de obşte în toată lumea creştină, prin votul şi semnătura lui; iar normele de drept canonic asemenea s-au bucurat de cea mai mare autoritate. Sub aceste peceţi şi-a primit moştenirea ortodoxă, de la naşterea ei, Biserica naţională a neamului românesc, care şi-a păstrat-o apoi în cursul veacurilor cu toată scumpătatea şi şi-a iubit-o şi înflorit-o ca pe o comoară sfântă a sufletului românesc, păstrând-o neatinsă până în ziua de azi.

Iar mai departe:

Faţă cu aceste stări de lucruri, am socotit de datoria Bisericii noastre Ortodoxe din România Mare, să aibă ea cea dintâi cuvântul public de desluşire în chestiunile acestea, ca una care în vremurile grele ale stăpânirii turceşti a făcut cele mai nepreţuite jertfe pentru Ortodoxia întregii creştinătăţi de Răsărit.

În privinţa menirii ei, frăţiile voastre ştiţi că Biserica Ortodoxă de Răsărit nu trăieşte pentru ea, ci ca să slujească neamurilor printre care se află în numele Mântuitorului Hristos, care a apărat adevărul şi drepturile vieţii şi a murit pentru ele.

Noi, căpeteniile ei, prin urmare, n-avem dreptul să ne punem credincioşii în luptă cu adevărul – ca în cazul bunăoară al calendarului iulian – şi nici n-avem datoria să ne robim literei din trecut cu preţul abaterii credincioşilor noştri de la calea muncii, culturii şi a adevăratei moralizări – ca în cazul multelor zile de nelucrare – pentru că Însuşi Mântuitorul ne-a lămurit, cum că ,,nu e omul făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”. Datoria noastră deci este să nu pogorâm Biserica lui Hristos la servirea lenevirii, ci e să o păstrăm de-a pururi numai în slujba adevărului şi a adevăratei moralizări, pentru că Mântuitorul a întemeiat-o, ca prin ea ,,lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă”.

Pentru aceasta, spre a se înlătura unele nepotriviri dintre rânduielile noastre ortodoxe şi dintre cerinţele grabnice şi adevărate ale vremurilor în care trăim, socotim că a sosit timpul, să ne luăm cu toţii curajul şi răspunderea discutării şi a dezlegării lor.

Cum însă sfânta noastră Biserică Naţională nu este decât un mădular al Bisericii Ortodoxe, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, din care fac parte azi într-o egală măsură toate Bisericile Ortodoxe Naţionale ale diferitelor state ortodoxe, noi ierarhii şi teologii români, nu avem după canoane altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme, cu toată pătrunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi ,,să facem naufragiu dinspre cele ale credinţei”, ca apoi, după ce le vom fi pregătit astfel, să le supunem spre hotărâre Soborului General al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

De la calea aceasta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori după porunca Sfintei Scripturi, ,,să păstrăm unitatea duhului, întru legătura păcii” şi al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie chiar numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă, pe care o are în decomun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă.

La 1920 era deci, după părerea Prea Sfinţitului Patriarh Miron Cristea, vreo 9 chestiuni, a căror rezolvare depindea de Soborul a toată lumea creştină. Printre ele era şi înlocuirea calendarului iulian cu a celui gregorian sau cu un altul mai nou şi mai exact ştiinţificeşte ca acesta din urmă.

O unificare reclamată şi de marile interese ale ţării.

În 1920, se pune deci ca o chestiune de iniţiativă, nu de rezolvare, problema calendarului iulian. D-lor, şi această reformă a calendarului iulian trebuia făcută în de comun acord şi cu toată Biserica Răsăritului şi mai ales în de comun acord şi cu întreaga massă a credincioşilor Bisericii noastre româneşti.

Biserica nu aparţine numai capilor Bisericii. După însăşi definiţiunea apostolilor, ea este compusă din clerici, câteva sute sau mii, şi din mireni câteva milioane, câteva zeci de milioane, câteva miliarde în decursul veacurilor. Nici o hotărâre importantă care atinge însăşi existenţa credinţei, nu poate să fie luată fără de consensul general al tuturor.

Ei bine, s-a făcut reforma calendarului iulian, fără să se ţină seamă de părerea mulţimii. A fost o greşeală, deşi în acest caz ştiinţa astronomică avea dreptate, pentru că noi rămăsesem în urmă cu 13 zile. Da, este just. Totuşi formele trebuiau păstrate.

Eu am întrebat atunci pe Î.P.S. Mitropolit: Eşti de acord cu toată Biserica Răsăritului ? Mi-a răspuns: da. Dar la aplicarea reformei numai Biserica din Constantinopol şi Biserica din Grecia au aplicat stilul nou, celelalte Biserici răsăritene au rămas cu stilul vechi.

Atunci s-a ivit între creştinii ortodocşi această situaţie curioasă, eram numai pe jumătate fraţi cu vechii noştri fraţi: eram numai pe jumătate alături de ei, în ceea ce priveşte sărbătoarea Paştelui, iar în ceea ce priveşte celelalte sărbători, eram cu 13 zile înainte.

Aceasta, d-lor, a avut un mare răsunet, mai ales în massa mare a poporului. Ştiţi d-voastre câţi sunt astăzi, cu miile şi cu zecile de mii, oameni la ţară care serbează în ascuns tot calendarul vechi ? Ştiţi d-voastre că în Basarabia, aproape toată, se ţine calendarul vechi ? În Vlaşca, lângă Bucureşti, două treimi din populaţia judeţului se ţin şi serbează după stilul vechi ?

Şi este natural aceasta, d-lor. Pentru popor viaţa este una. Ea este legată cu întâmplările, cu lucrările agricole. Credinţa poporului nu este o credinţă ca a noastră, aşa de aniversări. Omul acela crede sincer că în ziua de Sfântul Nicolae nu este aniversarea Sfântului Nicolae din Myra Lichiei, ci că atunci sfântul este prezent în cer, se uită la el şi aşteaptă vizita lui. Un ţăran din satul meu spunea: cum, domnule, vasăzică străbunii mei de 18 veacuri, toţi aceştia au greşit ? Apoi ce zice sfântul, care mă aştepta pe mine la ziua aceasta, şi eu am fost cu două săptămâni înainte şi nu era acasă ? (Exclamaţiuni pe băncile majorităţii). Da, da, un ţăran din satul meu, şi vă spun şi nume.

D-lor, noi putem avea orice părere, dar suntem siliţi să avem de-a face cu realităţi. Şi aceasta este realitatea: că la cultura savantă a d-voastre, ieşiţi din universităţi străine sau din ale noastre, la ştiinţa d-voastre care cuprinde veacuri în ea, la aceasta corespunde o credinţă simplă, sfântă, dar fanatică până la martiraj în massele profunde ale ţărănimii (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc). D-lor, vă rog să nu mă aplaudaţi … (Zgomot, întreruperi pe băncile majorităţii).

O voce de pe băncile majorităţii: Sunt puţini.

D-l Dr. N. Lupu: Este foarte trist că sunt puţini. Aceasta n-ar împiedica însă, că dacă d-voastre aţi fi un reflex adevărat al poporului ca ei, să aprobaţi ceea ce aprobă şi dânşii.

D-l Cezar Spineanu: Dacă am fi ca ei.

D-l Dr. N. Lupu: Bine ar fi să fii şi dumneata ca ei (Zgomot, întreruperi pe băncile majorităţii).

La 2 ani după aplicarea calendarului, au venit la mine doi ţărani din comuna Lipia-Bojdani: unul Constantin Ioniţă Bâşti şi altul – nu-i ştiu numele – era dascăl la biserică. Au bătut prin iarnă, prin zăpadă, prin frig, prin vânt, de 5 ori drumul la Bucureşti, 40 km, ca să vină la mine să merg cu dânşii la I.P.S. Patriarhul ca să-l roage, ce ?

Să le admită ca de Crăciun să facă popa în sat slujba şi de Crăciunul lor. Le-am spus: ,,Cum să merg eu cu d-voastră la patriarh ? Doar el a schimbat calendarul, cum este”. – ,,Ei, o să ne ierte”. Nu m-am dus o dată, nu m-am dus a doua oară, când am văzut că sunt aşa tenaci, am mers cu dânşii. S-au plecat în genunchi şi au sărutat anteriul patriarhului. Şi a vorbit unul: ,,Înalt prea sfinte, eu m-am dus în ajunul bobotezei la biserică şi am luat agheasmă sfinţită de preot într-o sticlă şi am păstrat-o pe vară. Dar m-am dus şi la ajunul bobotezei al nostru adevărat, şi am făcut eu agheasmă, aşa cum a lăsat datină părinţii noştri: am spus de 10 ori Tatăl nostru, am bătut metanii, şi am pus într-o sticlă şi agheasmă de-a mea. Pe vară, a preotului a făcut viermi, a mea nu (Exclamaţiuni, ilaritate pe băncile majorităţii).

Vedeţi convingerea, în materie de credinţă nu există posibilitate de convingere. Sunt savanţi care au greşit pentru că au plecat cu idei preconcepute care nu erau aşa. Şi eu i-am spus: ,,Bine Ioane, dar poate nu era sticla curată”; în sfârşit a văzut el că ştiinţificeşte argumentul său nu există. Şi atunci, celălalt, dascălul care vedea cauza pierdută, a intervenit el şi a spus: ,,Înalt prea sfinte, nici păsările cerului nu ţin calendarul d-voastră pentru că cucul – vedeţi argument – este o pasăre care nu-şi cloceşte singură ouăle, ci le pune în cuibarul altor păsări. Şi pentru aceea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel l-au condamnat ca de ziua lor să nu mai poată cânta, să răguşească. Răguşeşte de Sfântul Petru al nostru, dar de al d-voastră cântă cucul ! (Ilaritate, exclamaţii pe băncile majorităţii).

Ei, în sfârşit, cum a fost, cum n-a fost, calendarul acela s-a aplicat.

Să nu creadă însă Sfântul Sinod că s-a aplicat prin autoritatea sa. Nu, ci prin munca şi autoritatea celor 10.000 preoţi de la ţară; aceia au dus lupta grea pentru a-l putea impune şi înfăptui.

D-lor, eu ştiu un lucru din satul meu. În satul meu, tata este preot bătrân, care păstoreşte de 55 de ani. El n-a avut ceartă cu nimeni, este considerat şi i se spune nu ‘părinte’, ci ‘nănăşel’. Ei bine, cu ocazia aplicării acestui calendar, la care eu l-am convins, a avut şi el un baptist, Simion Creţu. Şi tata care este credincios, credea că va da seamă înaintea lui Dumnezeu de acest Simion rătăcitul şi un an de zile s-a rugat şi spunea: ,,Cum o să mă prezint eu în faţa lui Dumnezeu cu o oaie rătăcită ?” Şi l-a convins.

Azi, cu schimbarea Pascaliei, tot satul a revenit nu numai la Pascalia veche, dar şi la calendarul vechi !

D-lor, a fost o greşeală, calendarul îndreptat a fost acceptat totuşi, pentru că într-însul se conţinea o garanţie din partea Sinodului cum că de sărbătorile Paştilor nimeni nu se atinge. În acest sens a vorbit şi raportorul către Sfântul Sinod, în acest sens este şi hotărârea Sfântului Sinod, în acest sens este şi enciclica Sfântului Sinod, pentru că la 1924, când s-a schimbat calendarul iulian, atunci a fost un raportor, o hotărâre dată de Sinod, o enciclică către popor, toate deschise şi pe faţă. Veţi vedea mai târziu că la sfârşitul anului 1928 nu este aşa.

Raportorul de atunci – ironia soartei – este acelaşi episcop, care este raportorul contrar în aceeaşi chestiune astăzi, este Bartolomeu al Râmnicului. Voiu veni acum la urmă asupra psihologiei Sfântului Sinod.

Ce spune el ? El spune aşa: că data Paştilor nu se poate în nici un caz să fie îndreptată şi să iasă din normele Sinodului Ecumenic de la Niceea. La Niceea s-a stabilit că pentru a rupe definitiv între creştini şi iudei – până atunci iudeii creştini erau la un loc cu ceilalţi iudei – elementul gentilic, păgân, fiind majoritatea, a decis că Paştile se vor serba în prima duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară: echinocţiul la 21, luna plină, să spunem, la 22, duminica la 25 atunci se serbează Paştile. Şi aşa, pe aceste norme, Paştele nostru a căzut totdeauna între 22 martie şi 25 aprilie, niciodată înainte, niciodată mai târziu. Anul acesta, pentru prima dată, Paştele cade la 18 martie stil vechi. Şi mai adăugau Sfinţii Părinţi de la Niceea: pentru că se poate întâmpla ca şi cu aceste norme să fie confuzie între Paştele evreiesc şi Paştele nostru, de aceea stabilim că dacă evreii au Paştele în acelaşi timp cu noi, mai dăm înapoi încă cu o săptămână şi venim în duminica cealaltă. Pentru ce ? Pentru că Paştele evreiesc este un Paşte naţional: ei serbează revenirea din robia Egiptului şi la acest Paşte a luat parte şi Domnul nostru Iisus Hristos şi după aceea a fost răstignit şi pe urmă a înviat. Se face invers, cum fac d-nealor: a pune Paştele nostru înainte însemnează că Hristos întâi a înviat şi pe urmă a fost răstignit şi a făcut Paştele cu ceilalţi. Aceasta este logica. De aceea, ca să se rupă definitiv cu evreii, s-a stabilit aceste norme. Desigur că în viaţa popoarelor şi în epoca primitivă a creştinismului n-a fost aşa de uşor de impus o dogmă. Şi de aceea s-a întâmplat că peste 200 de ani s-au mai găsit eretici care au serbat Paştele odată cu evreii.

Ei bine, d-lor, lucru curios, sfinţii părinţi ai Bisericii noastre din Sinod tocmai această erezie dintre Sinodul de la Niceea şi Sinodul de la Antiohia le citează în favoarea lor ca să serbăm astăzi Paştele după evrei. Se poate o mai mare aberaţie şi o mai mare confuzie, ca să citezi timpul de erezie al creştinismului şi să te duci la el înapoi ? Atunci ce s-a făcut ? S-a convocat Sinodul de la Antiohia la 510 şi acolo s-a stabilit că acei clerici sau mireni care vor călca canonul 7 apostolic şi canonul 1 de la Antiohia, prin care se hotărăşte serbarea Paştilor, diferit de evrei, după ei, vor fi pedepsiţi cu afurisenia, cu caterisirea, cu excluderea din biserică.

Prea sfinţitul episcop Bartolomeu al Râmnicului Noului-Severin citează canonul din Sinod şi canonul din apostoli după care, spune el, că poporul român să fie liniştit că nu se schimbă nimic în privinţa Sfintelor Paşti, fiindcă noi, Sinodul, nu suntem nebuni să fim caterisiţi şi să vă facem să fiţi caterisiţi şi afurisiţi şi voi mirenii. Şi atunci se spune precis că se va lămuri – e raportul de la Patriarhie – ,,că Bisericii Române nu este indiferentă coincidenţa dintre Paştele creştin cu cel evreiesc, pentru cuvântul că din cele şapte motive şi consideraţii pentru care coincidenţa aceasta a fost oprită de Biserica Creştină, şi care reies din rândurile de până acuma ale Sfintei noastre Biserici, două cel puţin sunt cu neputinţă de înlăturat.

Lucrul acesta (adică menţinerea Pascaliei vechi) nu e nici imposibil, nici greu; şi prin el să păstrăm cultul în tradiţiile noastre bisericeşti atât de strâns legate de poporul nostru şi atât de iubite de el”.

D-lor, Sfântul Sinod, şi aici, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, să-mi daţi voie să protestez împotriva cancelariei Sfântului Sinod, care închipuindu-şi că este cancelaria Vaticanului, a refuzat să-mi pună la dispoziţie actele şi documentele privitoare la Pascalie; d-voastre veţi stabili o dată pentru totdeauna că asemenea lucru nu este posibil căci, după cum voiu dovedi mai la vale, Sinodul român deşi de sine stătător, lucrează sub controlul şi autoritatea Statului. În special ţin să atrag atenţia d-voastre că P.S. Arhiereul Tit Târgovişteanul a refuzat să-mi pună actele la dispoziţie.

D-lor, ce spune Sinodul în 1924 în hotărârea lui, la punctul 4, cu privire la serbarea Paştelui: ,,Se menţine principiile şi dispoziţiile canonice stabilite de întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea. Pe temeiul acestor principii şi dispoziţii canonice, Paştele se serbează în prima duminică după lună plină, care cade după echinocţiul de primăvară”, iar mai departe, ,,dacă s-ar întâmpla ca data serbării Paştelui astfel stabilită să concadă cu Pasca evreiască, în acel caz sărbătorirea Paştelui nostru se amână pe duminica următoare cum prescriu dispoziţiile canonice”.

Aceasta este hotărârea Sfântului Sinod, extras din sumarul schiţei de la 13 noiembrie 1923. Mai clar, nu se poate.

Vasăzică, angajament din partea Sfântului Sinod că nu se atinge de Pascalie, angajament sub care, şi numai sub rezerva ţinerii acestui angajament, populaţia creştină a acestei ţări a primit calendarul îndreptat !

Ce spune enciclica către popor:

1) ,,Că Bisericile Ortodoxe naţionale să nu îndrepteze în calendarul sfintei noastre Biserici de Răsărit decât socotelile de timp pe care Sosighene le-a calculat greşit, şi

2) Ca să nu se schimbe în calendarul astfel îndreptat nici aşezările Sf. Părinţi pentru serbarea Paştilor, nici numirea sfinţilor din fiecare zi aşa cum o avem astăzi, nici posturile, nici sfintele slujbe zilnice prevăzute şi rânduite la tipicul ortodox”.

Şi după care, data Sfintelor Paşti se va calcula ca şi în trecut tot după vechea noastră Pascalie cu păstrarea neştirbită a acelora dispoziţiuni.

Iar mai departe la cap. IX al enciclicei zice: ,,Iar cât pentru cuprinsul ortodox al calendarului îndreptat de Sf. Sinod, să vă fie în ştire că nu s-a atins nimic cum am spus şi mai sus, din ce s-au aşezat pentru Sf. Paşti, pentru praznice şi sărbători, pentru posturi şi ritual, Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Aşa de pilda, data Sf. Paşti se va calcula în acest calendar, ca şi în trecut, adică tot după vechea noastră Pascalie, cu păstrarea neştirbită a aceloraşi legături dintre Sf. Paşti şi dintre sărbătorile dependente de el”.

Vasăzică, singura modificare care era de făcut era ca adoptându-se după calendarul gregorian, în loc să fie Paştele între 22 martie şi 25 aprilie, să fie dat cu 13 zile înainte, adică să fie între 4 aprilie şi 8 mai. Este iarăşi foarte curios, că în argumentarea de rândul acesta a Sfântului Sinod se spune: cum să călcăm noi hotărârile Sinodului de la Niceea şi să punem Paştele la 5 mai, dar uită angajamentul pe care l-a luat şi că 4 aprilie corespunde cu 22 martie şi că 8 mai corespunde cu 25 aprilie. Desigur, această hotărâre n-a fost fără mari efecte morale. V-am spus ravagiile pe care le-au făcut în lumea de la noi. A făcut mai mari ravagii în Basarabia.

D-lor, nimeni nu se poate îndoi de inimiciţia ce ne-o poartă nouă comuniştii din Rusia. Ştiţi că au adus în satele care sunt de-a lungul Nistrului cele mai mari şi cele mai frumoase clopote din Rusia şi le-au instalat în biserici şi le trag de câte ori sunt sărbători după calendarul vechi, iar poporul moldovean de dincoace se uită cu gura căscată şi ochii deschişi cum se serbează acolo sărbătorile după vechiul calendar. Socotiţi că aceasta nu are o influenţă ? Dar lumea s-a deprins cu acest calendar şi atâta vreme cât era totuşi o punte de legătură între jumătatea ţării care respectă calendarul vechiu şi cea care respectă calendarul nou şi între Biserica Creştină de Răsărit, care nu primise calendarul nou, dar toţi serbau Paştile la aceeaşi dată, lucrurile mergeau cum mergeau. Era un punct comun, o legătură de unire: sărbătoarea Paştilor.

Ce se întâmplă însă ? În lăcomia de reformă ce stăpânea duhul ştiinţific şi al reformei, Sfântul Sinod văzând pasivitatea guvernului şi în parte a poporului, la 13 iunie 1928 – vă rog reţineţi, patriarhul regent fiind absent – preşedintele Sinodului, P.S.S.D.D. Pimen, fără a aviza în prealabil nici pe preşedintele consiliului de miniştri, nici pe ministrul cultelor – eu am fost membru în acel cabinet şi nu ştiu dacă a fost consiliu de miniştri în care să se fi pus chestiunea calendarului – d-ta, d-le Duca, poate că ştii (D-l G. Duca face un semn de negaţiune), fără ştiinţa mea, a decis deodată călcarea hotărârii Sinodului Ecumenic din Niceea şi a Sinodului român din 1924, schimbând data Paştilor. Acest lucru l-am aflat de la tatăl meu, când în octombrie trecut m-am dus acasă şi mă îngrozisem, când mi-a spus: ,,Cum se poate ca Sfântul Sinod să-şi calce cuvântul ? Iată calendarul cel nou tipărit cu data Paştelui la 31 martie !”

Am venit la Bucureşti şi am spus d-lui Lapedatu, ministru al cultelor şi prim-ministrului că nu pot admite acest lucru. Şi, d-lor, în epoca aceea au fost multe tentaţiuni, care să mă facă să părăsesc guvernul. D-l Titulescu îl părăsise, am fost solicitat şi eu să-l părăsesc, dar eu am avut înduioşare pentru acela care îşi pierduse fratele şi m-am gândit sincer că chestiuni economice importante trebuiau rezolvate. Vă fac însă o declaraţie: am spus şi d-lui ministru Lapedatu că pe chestiunea Pascaliei, dacă nu se revine, plec din guvern.

D-lor, pe urmă ştiţi ce a venit. Guvernul s-a retras; noi am intrat în campanie electorală şi am pierdut din vedere problema (ilaritate pe băncile majorităţii). Puteam ca în timpul campaniei electorale să mă gândesc la Pascalie ? Vă rog să nu râdeţi. Dacă nu veneam eu aici să anunţ interpelarea, cine vorbea despre această chestiune ? Până acum eraţi cu toţii muţi, nu îndrăzneaţi; de ce nu aţi vorbit până acum ? (Ilaritate pe băncile majorităţii). Da, acum vă găsiţi mulţi.

D-lor, însă trebuie să fac aici o menţiune.

În şedinţa Sinodului de la 13 iunie 1928 au fost doi ierarhi, unul obscur, modest, măcar că a jucat un rol foarte mare la unirea Basarabiei, dar cu convingere dârză, nu ca şeful lui, care se schimbă pe toate strunele, Dionisie, vicarul de la Chişinău şi arhimandritul Tit Târgovişteanul, care s-au opus.

Iată ce înţeleaptă şi frumoasă opunere face în scris Tit Târgovişteanul: ,,În calitate de membru în comisiunea specială instituită pentru stabilirea datei Sf. Paşti pentru anul viitor 1929, cu frăţească dragoste am onoare a vă aduce la cunoştinţă că nu împărtăşesc avizul majorităţii comisiunii, care propune data de 31 martie ca să fie sărbătorit Sf. Paşti în anul viitor, pentru următoarele motive:

1. Chestiunea Pascaliei este o chestiune de ordin ecumenic şi stabilită de un sinod ecumenic, deci un sinod local nu are competenţa şi nici calitatea să dispună în contra unei hotărâri a unui sinod ecumenic.

2. Data propusă de comsiune, 31 martie, fixează sărbătorirea Sf. Paşti înainte de Paştele evreiesc, ceea ce constituie o gravă abatere atât de la rânduiala ecumenică, cât şi de la hotărârea principială luată de Sf. Sinod român în 1924, cu prilejul îndreptării calendarului”.

Era un om, care se ţinea de cuvânt, care îşi aducea aminte de angajamentul pe care îl luase.

Mai departe:

,,3. Fixarea datei Sf. Paşti iese din cadrul de competenţă a unei biserici provinciale şi nu se poate lua o măsură definitivă fără o prealabilă înţelegere cu celelalte Biserici surori.

4. Cred că nu este oportun ca acum când spiritele împotriva schimbării calendarului s-au potolit” … – vedeţi ce prooroc – ,,să aşezăm data sărbătoririi Sf. Paşti în dezacord cu celelalte Biserici surori, fiindcă implicit se va pune din nou în discuţiune şi spiritele cu greu potolite, se vor aţâţa din nou împotriva calendarului însusi, nu numai a datei Sf. Paşti”.

Ceea ce v-am spus că se va întâmpla.

Mai departe: ,,Având în vedere toate acestea şi fără a tăgădui justeţea observaţiunilor de ordin ştiinţific – zice el cu oarecare ironie – invocate de comisiune, opinia mea e ca sărbătorirea Sf. Paşti în 1929 să se fixeze de acord cu toate Bisericile surori şi să se sărbătorească laolaltă cu toată creştinătatea ortodoxă”.

D-lor, cu toată această opinie separată a arhimandritului Simedrea, Sinodul hotărăşte de data aceasta pe ascuns, pe furiş, fără să se ştie nici de mireni, care sunt fraţii lor în Biserica Domnului, nici de preşedintele consiliului, nici de miniştri, care au răspunderea în stat, şi stabileşte el singur, în şedinţă secretă şi pe furiş, schimbarea datei Paştilor !

Enciclică, desigur, nu au mai dat; se scula toată lumea în picioare, şi de aceea au procedat pe ascuns, la întuneric, ca orice făcător de rele.

Dar lumea s-a mişcat, au început campanii prin gazetă, doi din cei mai buni scriitori ai noştri şi cunoscători în lucrurile bisericeşti: Nichifor Crainic şi Nae Ionescu s-au făcut protagoniştii acestei juste mişcări pentru păstrarea credinţei străbune.

Dar, d-lor, mai mult, Facultatea de Teologie, profesorul Mihălcescu, decanul acestei facultăţi, cel mai învăţat în materie de canoane şi de dogme, împreună cu delegaţi ai tuturor preoţilor din ţară, s-au adunat în congres în ziua de 25 octombrie 1928 şi au decis a aduce la cunoştinţa I.P.S. preşedintele Sf. Sinod şi membrilor săi că:

,,1. Hotărârea Sf. Sinod, luată în legătură cu introducerea calendarului îndreptat a sărbătoririi Paştilor la 31 martie 1929, fiind luată pe neaşteptate pentru clerici şi popor, a introdus o completă dezorientare în cler şi a zguduit din temelie sufletul credincios al poporului român ortodox, care în adâncul conştiinţei sale religioase, se bazează nu pe calculele astronomice şi pe adevărurile ştiinţifice, ci pe tradiţia Bisericii sale Ortodoxe şi pe credinţa strămoşilor săi”.

Aceasta o zice consiliul preoţilor şi decanul Mihălcescu.

În al doilea rând, hotărârea aceasta s-a luat după ce timp de un an şi mai bine, întregul cler, punând în joc toată autoritatea sa, a făcut toate sforţările pentru a introduce în viaţa Bisericii hotărârea Sf. Sinod din anul 1926, despre calendarul îndreptat. În privinţa aceasta clerul în mare parte s-a bazat pe hotărârea Sf. Sinod din 14 mai 1927, şi pe pastorala I.P.F. Patriarh, pe numele P.S. Episcopi, cum că până la o înţelegere generală între toate Bisericile Ortodoxe, Sfintele Paşti se vor sărbători la data vechiului calendar, astăzi schimbându-se situaţia, clerul nu mai are autoritatea cuvenită pentru a explica necesitatea noii modificări, cu privire la sărbătorirea Sf. Paşti, şi a se impune poporului în faţa căruia a devenit bănuit.

Este, d-lor, o tragedie grozavă pentru preoţi, cei 10.000 preoţi ai noştri sunt între ciocan şi nicovală. Poporul îi ia la bătaie, dacă ţin calendarul nou, iar Sfântul Sinod îi ameninţă cu excomunicarea dacă nu serbează la 31 martie. Ce pot face ei ?

Mai departe congresul preoţilor continuă:

,,3. Din nenorocire, toate neajunsurile vieţii sociale şi economice, îndeosebi în Basarabia, unde bântuie foametea, poporul incult le pune în legătură cu sărbătoarea Sf. Paşti şi clerul în situaţia în care se găseşte se simte cu totul dezarmat şi dezorientat, pentru a convinge poporul în neadevărul concepţiilor lui greşite şi nenorocite.

4. Congresul are informaţii precise, că pe chestiunea sărbătoririi Sf. Paşti, poporul credincios nu numai de jos, a început a se înstrăina de Biserica Ortodoxă strămoşească, formând chiar comunităţi mai mici sau mai mari, care botează, îngroapă şi fac servicii divine fără preot şi astfel, pe o chestiune fără nici o însemnătate dogmatică, ne trezim în ajunul dezbinării Bisericii noastre naţionale.

5. În împrejurările de astăzi, data sărbătoririi Sf. Paşti, hotărâtă de Sf. Sinod, cu mare succes se exploatează de adversarii Bisericii Creştine Ortodoxe ca: adventiştii, baptiştii şi tot felul de secte cu nuanţă protestantă.

Luând în considerare toate cele de mai sus arătate cum şi aceea: a) că data sărbătoririi Sf. Paşti nu este o chestiune dogmatică; b) că chiar Sinoadele Ecumenice nu decretau ceva nou pentru conştiinţa Bisericii, ci în urma mai multor discuţii, formulau şi stabileau sensul adevărat al dogmelor, pe care Biserica le mărturisea mai înainte şi în deplină conformitate cu conştiinţa întregii Biserici; c) că astăzi cu chestiunea calendarului se ocupă Liga Naţiunilor şi se prea poate ca în urma calcurilor ce se vor face pentru toate popoarele civilizate, se vor cere noi modificări şi d) că data hotărâtă de Sf. Sinod nu coincide cu data sărbătoririi de celelalte Biserici creştine, congresul clerului ortodox din întreaga ţară, dându-şi foarte bine seama de gravitatea încercărilor în care e pusă integritatea Bisericii noastre naţionale, cât şi liniştea de stat, iar pe de altă parte, constatând că clerul în situaţia în care este pus prin hotărâri contradictorii, nu va putea fi în stare a evita consecinţele păgubitoare posibile în viaţa Bisericii, cu adâncă smerenie roagă pe sanctitatea voastră, înalt prea sfinţite patriarh şi pe întreg Sf. Sinod să binevoiască a pune din nou în discuţie data sărbătoririi Sf. Paşti, revenind la hotărârea sa din 14 mai 1927, până la înţelegerea definitivă cu celelalte Biserici Ortodoxe”.

Urmează 239 de semnături ale delegaţilor întregii preoţimi a ţării, în frunte cu preotul Mihălcescu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Vasăzică, nu numai poporul, dar întreaga preoţime a ţării, tot clerul, sunt revoltaţi de această schimbare.

D-lor, dar noi nu suntem izolaţi – cum voiu arăta mai departe – Biserica noastră este întinsă; ea cuprinde o mulţime de alte surori. Ei bine, toate celelalte patriarhii, cea din Ierusalim cea din Constantinopol, şi vă rog, d-le preşedinte de consiliu, să cereţi dosarul şi veţi vedea ceea ce mie nu mi s-a arătat, dar ceea ce am văzut printr-un secret al meu: scrisoarea patriarhiei din Constantinopol şi telegrama patriarhiei din Ierusalim, care imploră în genunchi pe fraţii din Sfântul Sinod român să nu iasă din Biserica Ortodoxă Română şi să serbeze Paştile odată cu celelalte surori, la data de 5 mai.

D-lor, văzând aceste agitaţiuni, şi când am văzut că într-o oarecare măsură şi Sfântul Sinod a început a se îngrijora – convocase episcopii pentru revizuire – m-am hotărât pentru a le uşura poziţia, să ridic cuvântul în acest parlament, în ziua de 19 ianuarie anul acesta. Însă, cum m-am păzit tot timpul ca nu cumva să fiu acuzat de această crimă împotriva credinţei, că aş dori să fac o agitaţiune politică pe această chestiune – o socotesc o crimă şi declar înaintea d-voastre că dacă cumva vreo popularitate ar cădea asupra mea, în urma măsurilor ce le va lua guvernul, nu voiu beneficia de ea; m-am dus la patriarh şi am vrut să-i cer consimţământul de a veni cu o comunicare aci, spunându-i că voiu uşura dezbaterile Sinodului din 24 ianuarie. Şi, d-lor, aci intervine un fapt de o foarte mare gravitate, pe care, dacă ar fi în joc numai o chestiune vremelnică politică, poate că aş ezita să o spun, dar fiind în joc, cum voiu arăta, o problemă mult mai gravă, sunt dator să spun adevărul întreg, oricine s-ar supăra.

Patriarhul era bolnav. I-am spus: ,,Înalt Prea Sfinte, mă ştii că sunt fiu de preot credincios; mă ştii că cu multă trudă vreau să zidesc o biserică în satul meu; eu te rog să-mi dai voie să ridic în parlament chestiunea Pascaliei, pentru ca din ceea ce voiu spune acolo să facem oarecare presiune asupra Sinodului”.

Prea Sfinţia Sa era bolnav. Mi-a spus: ,,Nu e bine să se transforme o chestiune religioasă într-una politică. Forul parlamentului este un for politic. Nu aduce chestiunea în parlament pentru că, uite, aici este textul rezoluţiunii mele”. Şi acea rezoluţiune pe care Prea Sfântul a zis că o va prezenta Sinodului cerea revenirea la 5 mai, pentru că altfel suntem biserică în schismă şi ne rupem de celelalte biserici surori.

Se înţelege că un asemenea argument pe mine m-a convins, cu atât mai mult cu cât asigurări similare – nu ştiu de la cine – au avut şi ceilalţi şefi de partide.

Am socotit chestiunea câştigată şi am plecat. Dar la 24 ianuarie se întâmplă, d-le preşedinte, acest fapt nou în viaţa politică a României, ca soluţiunea prezentată în interesul Bisericii şi în interesul liniştei în stat, de patriarh, care este şi regent, este înfrântă de un conciliabul de 10 preoţi, cheme-se cum s-or chema.

Ei bine, acest fapt nu se poate întâmpla, nu trebuie să se întâmple, ca un corp constituit, fie chiar Înaltul Sinod, ca să se opună părerii, care este a capului statului, iar nu numai a capului Bisericii ! Intrăm de-a dreptul în regim teocratic.

Pentru că, d-le preşedinte, refuz să cred că acea rezoluţiune n-a fost prezentată.

Şi atunci, d-lor deputaţi, atunci când şi ultima speranţă de îndreptare a erorii a dispărut, atunci m-am hotărât şi mă vedeţi astăzi aici; pentru că socotesc că eroarea mai poate fi reparată. La 17 martie viitor începe cu adevărat postul cel mare pentru toţi creştinii ortodocşi. Ce, crede Sinodul că a început cineva postul ? L-o fi început el, dar el nu posteşte (Ilaritate pe băncile majorităţii).

La 17 martie – dacă d-voastre veţi avea energia şi hotărârea, şi sper c-o veţi avea – atunci începând postul mare, va începe şi liniştea în Biserica Ortodoxă Română şi în întreaga Biserică a Răsăritului.

D-lor, de astădată – adică la 21 ianuarie – Sinodul n-a mai avut ce face, a trebuit să dea o hotărâre publică şi să facă şi o enciclică. Enciclica, redactată de factotumul Sinodului, acelaşi P.S. Bartolomeu de Râmnic, care a invocat afurisenia canonului din Antiohia şi nu s-a sfiit să ia asupra sa toată afurisenia, a redactat şi enciclica prin care Paştile să fie sărbătorite la 31 martie, adică înaintea Paştilor evreieşti !

A uitat că coincide cu al evreilor. A inventat alte 7 chestiuni şi a cerut ca să fie Paştile la 31 martie.

D-lor, eu nu voiu insista asupra argumentelor ştiinţifice ale Sinodului. Este extraordinar, nu este aşa, ca un om de ştiinţă să vină să apere credinţa, iar oamenii credinţei să apere ştiinţa. Mă rog, care ştiinţă o apără ? Confundă ei ştiinţa cu acel simplu calcul astronomic. Aceea este o socoteală de matematică. Sau vor să tragă toate concluziile ştiinţei ? Ei, onoraţi prea sfinţiţi, pentru ştiinţă, apa, chiar agheasma este H₂O. Este acelaşi lucru agheasma pentru credincioşi ? Nu, d-lor ! Pentru credinciosul adevărat agheasma de la Bobotează îi străbate corpul ca o mireasmă înălţătoare şi adietoare, ca şi aceea a vântului deasupra capului lui Ioan Botezătorul în pustiul înfierbântat al Iordanului. Nu, d-lor, pentru un credincios, când preotul îl stropeşte cu apă, cu agheasmă, nu este ca şi cum i-ar uda capul cu o apă oarecare. Duhul Sfânt îi străbate corpul lui. Pentru un credincios şi pentru preot, atunci când el stă la altar şi se împărtăşeşte cu bucăţica aceea de pâine dospită, aceea nu este o hidrocarbură, ci este însuşi trupul dumnezeiesc şi vinul acela nu este alcool etilic, cum este pentru ştiinţă, ci este însuşi sângele Domnului !

Sau vor d-nii prelaţi să tragă toate concluziile ştiinţei ? Atunci să-şi părăsească scaunele Sinodului şi să meargă profesori de fizico-chimice şi de ştiinţe naturale la licee şi universităţi (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).

Mai departe, d-lor, se invocă motive economice. Economice ! Ei bine, înţeleg să se ocupe guvernul şi parlamentul de economie, dar se mai ocupă şi Sinodul ?! Or, este vorba că tocmai aceia pe care îi interesează economia protestează împotriva fixării Paştelui.

Toată negustorimea din ţară, toţi micii negustori, care sunt deprinşi ca de Paşti să-şi desfacă mărfurile lor – şi voiu arăta ce importanţă are aceasta în faţa ţării – toţi aceştia pierd mai mult, pentru că de Paştele acesta, care îl fixaţi în zilele babei Dochiei, nu mai cumpără nimeni nimic (Ilaritate pe băncile majorităţii).

Acum, am aici la mine telegrame de la Craiova şi vă voiu arăta că negustorimea craioveană, în numele tuturor negustorilor olteni, protestează împotriva acestei fixări a Paştelui.

D-lor, prin această enciclică a lor, a Sinodului, se mai spune un lucru: majoritatea poporului român este de partea lor ! Când l-au consultat, unde l-au consultat, pe cine au consultat ?

Eu nu am anunţat decât de câteva zile interpelarea mea şi astăzi toată corespondenţa mea din ţară, nu din unele părţi ale Basarabiei şi ale Bucovinei, ci din tot cuprinsul ţării, toată este plină numai de mulţumiri şi de rugăminţi, ca să duc lupta până la sfârşit.

D-l Cezar Spineanu: Grea afacere.

D-l Dr. N. Lupu: Pentru d-ta, care nu eşti credincios, este grea, dar pentru mine nu este imposibilă.

D-l Cezar Spineanu: Ce legături ai d-ta cu ţărănimea românească ?

D-l Dr. N. Lupu: Mă surprinde că tocmai un om ca d-ta, care în materie politică ai cam fost discipolul meu, tocmai d-ta te grăbeşti să mă întrerupi.

D-l Cezar Spineanu: Eu n-am fost discipolul d-tale.

D-l Dr. N. Lupu: D-lor stenografi, eu vă rog să scrieţi, nu o voce, ci ,,Cezar Spineanu”, ca să ştie toată ţărănimea din Dâmboviţa cine este de partea ereticilor.

D-l Cezar Spineanu: D-ta ai fost în guvernul Ştirbei.

D-l Dr. N. Lupu: ,,Naţi-o frântă, că ţi-am dres-o”. Dar d-nii Iunian şi Popovici n-au fost în guvernul Ştirbei ?

D-le preşedinte al Consiliului de Miniştri, cum vă spuneam, fără să fac cea mai mică agitaţie – o socoteam şi o socotesc criminală – fără să fi făcut nici cea mai mică organizaţie, populaţia, din simplul ei instinct, a reacţionat şi mi-a adresat cuvinte şi scrisori. Vă voiu citi numai una – şi vă voiu arăta şi altele – acestea nu sunt iscălite, pentru că ei n-au avut vreme să iscălească ! (Ilaritate şi exclamaţii pe băncile majorităţii). Da, dar sunt altele iscălite. Iată am aci una către I.P.S.S. Patriarhul. Dar să încep cu cele iscălite, n-am să le citesc pe toate, pentru că n-am timp …

O voce de pe băncile majorităţii: O fi pentru pământ.

D-l Dr. N. Lupu: Dacă socotiţi d-voastră că oamenii aceştia numai pentru pământ trăiesc, vă înşelaţi. Trăiesc şi cu credinţa. Iată una: ,,D-le deputat, subsemnaţii locuitori din comunele: Huşi, Uideştii Drăguşeni, Boroaia, Fântână-Mare, Preoţeşti şi Rădăşeni, toate din judeţul Fălticeni, văzând că d-voastră sunteţi un adevărat creştin, cu lacrămi în ochi venim, de la cei mai în vârstă până la cel mai mic copil, a vă ruga de a pune toate puterile şi a ne scoate de sub jugul diavolului, căci noi creştinii în ţara noastră românească să fim subjugaţi şi să nu avem dreptul de a ne ţinea legea strămoşească ?

Bucovina a fost sub stăpânirea Austriei atâţia ani şi cu toate legile Împăratului Franz Josef, stricte, dar de religie nu s-a aninat; şi noi în ţara noastră să fim ameninţaţi cu baioneta pentru că nu facem pe placul preoţilor şi funcţionarilor statului, care se tem că vor fi daţi afară dacă nu ne vor aduce şi pe noi la legea făcută de Pimen ?

Ruşine, ruşine.

Oare acea baionetă pe care este guvernul bazat că o va îndrepta asupra noastră, nu ştie guvernul că este purtată tot de fiii noştri ?

Oare acei purtători de baionetă nu sunt creştini ?

Atunci, cum crede guvernul că va reuşi cu acest plan pentru a ne face eretici şi să ne lăsăm de credinţa strămoşească ?

Noi creştinii, în ţara noastră, am rămas cei mai răi, ne râd toate naţiile în ochi, văzând cum îşi bat joc de noi preoţii.

Oamenii sunt înmormântaţi prin grădinile lor, din cauză că nu ţin pe stil nou, copiii stau nebotezaţi.

O femeie în satul Jacota a fost înmormântată în grădină; nu e ruşine pentru noi ?

Suntem hotărâţi să luptăm până la ultima picătură de sânge şi de datinile strămoşeşti nu ne lăsăm.

Nu vom face Paştele la 31 martie, nu ne lăsăm noi purtaţi de colo până colo.

Pentru adevăr pierim cu toţii.

Suntem hotărâţi să suferim muncile lui Hristos – căci şi El a suferit pentru noi – dacă guvernul va crede să ni le aplice noi suntem gata oricând.

Deci, vă rugăm, d-le deputat, arătaţi cererea noastră în Cameră şi dacă aveţi nevoie de iscăliturile noastre le trimitem.

Cerem Paştile la 5 mai, să le serbăm în linişte.

Rămânem ai d-voastră prea supuşi, peste 5.000 locuitori.

Şi iscăleşte cel care o trimite, Dumitru Gheorghe Gavril, comuna Huşi, judeţul Fălticeni dacă vreţi d-voastre să-l faceţi martir, poftiţi scrisoarea.

Iată, locuitorii comunei Dăiţa, judeţul Vlaşca, prin 400 de iscălituri cer: ,,Să ni se lase libertatea în acea zi a intra în biserică, chiar dacă preotul refuză să ne facă sfânta slujbă, şi a fi liberi pe credinţa noastră”.

Apoi satele: Valea Roşie, Suliman, Săruieşti, Frunzăneşti, judeţul Ilfov, în număr de mii, cer I.P.S.S. Patriarhului: ,,A ne acorda să facem Sfânta Înviere pe ziua de 5 mai, adică pe calendarul vechi ar veni 22 aprilie, căci suntem creştini ortodocşi care batem drumul sfintei biserici; noi suntem cei bătrâni obişnuiţi cu Sfintele Paşti şi sărbătorile după vechime” etc.

Prin telegramă aşa: ,,Creştinii ortodocşi din judeţul Câmpulungul Bucovinei roagă să se serbeze Paştile cum au serbat moşii şi strămoşii noştri, după cum vine acum la 5 mai, 22 aprilie, stil vechi” (ss) Nisioi şi Grămadă.

Aş putea continua.

Iată majoritatea poporului de care vorbeşte enciclica ! De la un cap la altul al ţării din nordul Bucovinei până în fundul Olteniei toţi cer să se respecte datina străbună !

D-lor, în aceeaşi circulară, care este enciclică – tot ceea ce poate fi mai deosebit şi mai îndepărtat de o enciclică pastorală: enciclicele pastorale se dau în numele Duhului Sfânt, ele nu se argumentează, ele poruncesc, când eşti convins de adevăr – se face în cele din urmă apel la sprijinul guvernului, pentru ca, cu ajutorul baionetei, al jandarmilor şi soldaţilor, să apăraţi viaţa preoţilor expuşi şi să introduceţi în România Nouă timpurile din epoca Romei vechi a lui Diocleţian şi Domiţian.

D-lor deputaţi, acesta este stadiul chestiunii până acum. Şi pentru a mântui cu acest capitol, pot să vă spun – cum am spus şi adineauri – că Bisericile surori nouă, cum sunt Bisericile din Polonia, au început să ne creadă ca schismatici; iar Muntele Athos, Sf. Agora, unde din cele 20 de mânăstiri, 10 mânăstiri sunt zidite cu banii voievozilor români şi a norodului român, ele nu mai primesc nici danii de la noi şi ne cred schismatici.

Dar, pentru că, d-lor, eu am de continuat mai mult, aş ruga pe d-l preşedinte să-mi acorde o suspendare de 15 minute.

Şedinţa se suspendă.

La redeschidere.

Şedinţa se redeschide sub preşedinţia d-lui C. Angelescu, vice-preşedinte.

D-l C. Angelescu, vice-preşedinte: D-l Dr. N. Lupu are cuvântul în continuare.

D-l Dr. N. Lupu: Pentru a mă rezuma deci, d-le preşedinte, avem faţă în faţă pe de o parte hotărâri contradictorii şi necanonice ale Sinodului, iar pe de alta opoziţia întreagă a marei masse a credincioşilor, opoziţia clericilor şi preoţilor de sate, opoziţia Facultăţii de Teologie din Bucureşti, care este suverană ştiinţificeşte în materie de dogmă, opoziţia şi rugăminţile patriarhilor şi Bisericilor surori. Toate acestea împreună cu egumenii mânăstirilor noastre în care de veacuri s-a păstrat credinţa pe de o parte, pe de altă parte hotărârea nu unanimă, ci dată în condiţiile – pe care le voiu arăta – a Sinodului Bisericii Române, ei bine, puse în balanţă aceste două, dacă va triumfa totuşi hotărârea sinodului, atunci, d-le preşedinte al consiliului, să ştiţi că pentru viaţa acestei ţări începe un mare şi un imens pericol.

Pentru că, d-lor deputaţi, creştinismul român, ortodoxismul român este una cu însăşi fiinţa noastră naţională, este bătătura şi urzeala pânzei, care nu se pot desface. Noi am luat conştiinţa întâi că suntem creştini şi pe urmă că suntem români. În bătălia de la Câmpul Mierlei, Mircea cel Bătrân s-a bătut cu semiluna, ca creştin, la Călugăreni şi la Răsboieni, la fel. Noi am luat conştiinţa de români tocmai mai târziu, datorită puţinilor învăţaţi ai Moldovei, cronicarii Costin şi Ureche, care învăţaseră în Polonia, dar mai ales străluciţilor d-voastră înaintaşi, Klein, Şincai şi ceilalţi. Pentru că, d-lor, ortodoxismul român, în afară de această pagină neagră, care se caută să se înscrie acum, a mai avut o criză. Acum 200 ani, câţiva fraţi de ai noştri ne-au părăsit. Dar acest organism minunat, care este poporul român a ştiut, ca din ceea ce era în aparenţă o înfrângere, să scoată o victorie şi preoţii uniţi români din Transilvania au adus de la Roma, din biblioteca Vaticanului şi din coloana lui Traian, conştiinţa românismului şi au împlântat-o pe vecie în massa şi sufletul întregului românism.

D-le preşedinte, cum vă spun, noi avem nu numai unitatea însăşi a fiinţei noastre ca popor, nu numai trecutul nostru glorios legat de ortodoxism, dar când la 1453 semiluna a pus la pământ Imperiul Bizantin de Răsărit, citadela şi capitala ortodoxismului, atunci n-a rămas un alt sălaş, un alt loc de protecţie înaltă şi de apărare a credinţei decât ţările române, Moldova şi Muntenia. De aici, d-lor deputaţi, din aceste două ţărişoare, supuse şi robite, de aici toată munca şi sudoarea câmpului, toată truda milioanelor de ţărani, au ţinut şi întreţinut Biserica răsăriteană a Orientului, patriarhia din Ierusalim şi Constantinopol şi Sfântul Munte Athos. Noi am fost 3 secole şi prin munca noastră trupească şi prin munca noastră de minte susţinători falnici ai ortodoxismului ! Noi suntem primul pion. Şi această tradiţie seculară noi n-o putem pierde şi dintre cei dintâi să fim aruncaţi ca nevrednici printre cei din urmă.

În 1632 la Iaşi, Vasile Lupu adună un sinod ecumenic al întregii Biserici de Răsărit, prin darurile şi munificenţa lui, el numea şi detrona patriarhi.

Iar Brâncoveanu, care pentru credinţă a suferit moarte de martir, nu era numai ctitorul a numeroase biserici şi mânăstiri din tot cuprinsul românesc al Ungariei şi al Valahiei, dar ţara românească era singurul centru intelectual unde se tipăreau cărţile bisericeşti în toate limbile orientale: greacă, siriană, arabă, ş.a.

Tot aşa vremi glorioase a avut ortodoxismul român în vremea lui Mihai Viteazul, Radu cel Mare.

Iar în vremea lui Neagoe Basarab, minunatul ctitor al Curţii de Argeş, ,,mărinimia lui se revarsă asupra tuturor locurilor creştine din răsărit” zice profesorul N. Iorga în lucrarea Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

La sfinţirea mânăstirii Argeşului fură chemaţi toţi episcopii şi egumenii din Athos, dintre care nu era unul care să nu fi putut preţui binefacerile domnului izvorâtor de milă.

Pentru prima dată un patriarh de Constantinopol Teolept veni pe pământul românesc, el era întovărăşit de episcopii de Seres, de Sarde, Midia şi Uelenic.

D-lor deputaţi, nu putem părăsi acest patrimoniu al credinţei noastre, nu numai pentru că este acolo o comoară, un trecut glorios, ci e mai mult o tradiţie. Şi tradiţia în viaţa unui popor însemnează chiar mai mult decât ştiinţa. Aş asemăna viaţa unui popor cu un falnic arbore, ale cărui rădăcini sunt adânc înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage seva. Tradiţia ale cărei frunze verzi şi strălucitoare se adapă cu ştiinţa din afară, razele solare. Întrerupeţi pentru o clipă comunicaţia acestei frunze strălucitoare care se adapă de-a civilizaţia din afară, cu seva care vine din însuşi rărunchii pământului şi frunza se usucă şi cade la pământ. Aşa poate păţi Biserica noastră Ortodoxă dacă rupem dintr-o dată şi o clipă firul cu tradiţia ei seculară.

Iată ce spune profesorul Nicolae Iorga într-o bucată asupra tradiţiei, care va transmite posterităţii nu numai ideea dar şi vocea învăţământului nostru istoric:

,,Tradiţia poate fi uitată dar nu ucisă; dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămâne şi se adânceşte tot mai mult în cele de jos şi vine un moment, când o naţie e ruptă în două prin direcţiile opuse în clasa conducătoare, care nu mai poate conduce, fiindcă nu înţelege poporul şi între clasa muncitoare care nu se mai poate ridica pentru că drumul ei firesc a fost închis”.

Dar, d-le preşedinte, în afară de tradiţie, dacă menţineţi o asemenea hotărâre, sfărâmaţi însăşi temelia credinţei în popor. Să nu vă faceţi iluzii. Am auzit spunându-mi-se: noi schimbăm anul acesta Paştile şi la anul îl punem la loc, revenim la Paştele vechi.

Dar, d-lor, data fixării Paştilor care cum vă voiu arăta, constituie cea mai importantă sărbătoare a noastră ortodoxă, face parte din însăşi dogma, din credinţă. Ea este ca articolul 12 al Crezului. Degeaba râdeţi, domnule ministru al cultelor, d-voastră nu cunoaşteţi această chestiune, după cum o voiu dovedi (Protestări pe băncile majorităţii).

Voci: La ordine.

D-l Dr. N. Lupu: Primesc să fiu chemat la ordine pentru că am spus d-lui ministru al cultelor că nu are voie să râdă, când se discută asemenea chestiuni.

D-l C. Angelescu, vice-preşedinte: Dar nu aveaţi dreptul să o spuneţi.

D-l Dr. N. Lupu: Chemaţi-mă la ordine (Întreruperi pe băncile majorităţii).

Eu nu am poliţia Adunării, am poliţia discursului meu.

Se zguduie, d-le preşedinte al consiliului, însăşi credinţa acestui popor. Data fixării Paştilor, cum v-am spus, face parte din dogmele credinţei; ea este pusă în aceleaşi cărţi în care sunt şi articolele fundamentale ale credinţei. I-aţi luat-o aceasta, este ca şi cum într-un organism, într-un ceasornic minunat, care merge regulat de o mie de ani, aţi stricat resortul. Degeaba veţi căuta să-l mai dregeţi la anul, căci el va ţăcăni şi aşa cum a fost înainte nu mai poate să fie.

Vă daţi seama ce însemnează aceasta în viaţa poporului ? Noi, d-lor, avem în viaţă destule satisfacţii, nouă ne este deschisă larg poarta cea mare a ştiinţei universale, noi călătorim, noi citim, noi vedem; dar sărmanul ţăran, care stă în întunericul satelor, nu are nimic decât o veche şi credincioasă psaltihie pe care o citeşte, din care se inspiră şi din care îşi formează mângâierea şi a acestei vieţi şi a vieţii viitoare.

Viaţa viitoare ! Pentru d-voastre şi pentru noi această viaţă ne-a dat destul după concepţia ştiinţifică, viaţa viitoare este nimic, e Nirvana, este căderea în neant.

Ei, ce frumos, ce minunat, ce mângâiere, ce putere de viaţă este să crezi că nu mori definitiv, că învii, că te vei vedea cu toţi ai tăi şi vei petrece sub ochii lui Dumnezeu o viaţă veşnică în paradisul fericit !

Nu luaţi poporului această speranţă, această unică speranţă, căci nu-i puneţi nimic în loc, şi haosul şi anarhia va fi în sufletul lui şi în sufletul însăşi al naţiunii şi al poporului !

D-lor deputaţi, în viaţa naţională şi în viaţa ţăranului, credinţa este legată de tradiţie, este legată cu însăşi viaţa zilnică.

Aşa, calendarul cum l-a avut el pe zile, şi-a fixat toate legăturile, toate orânduielile lui. El aşteaptă astăzi Paştele care la noi nu este numai învierea lui Hristos, ci este şi învierea întregii naturi. Îl aşteaptă cu mulţumire şi vrea ca la Floriile care vin, să meargă la biserici cu stâlpări de sălcii, să întâmpine pe preot, cum a fost întâmpinat Hristos la Ierusalim. De unde vreţi să ia stâlpări de sălcii, acum la 18 martie ? De unde ? Din copacul îngheţat ?

El aşteaptă ca în ziua cea mare, în Vinerea Paştilor să se ducă copiii în codru să-şi umple braţele cu viorele, cu brebenei, cu micşunele, aşa cum făceam şi eu când eram copil şi să le ducă să le pună cu sfiiciune la sfânta masă a sfântului aer. De unde să ia ei astăzi aceste flori ? Ce vreţi să ia ? Fulgi de zăpadă sau bucăţi de gheaţă ca să pună pe sfânta masă ?

El aşteaptă ca în noaptea înmormântării să meargă să facă înconjurul bisericii de 3 ori cu preotul şi cu lumânări aprinse în mână şi pe faţa lui să fie adierea caldă a zefirului de primăvară. Ce o să-l adie acum ? Crivăţul de iarnă al sinodului ?

El aşteaptă ca în noaptea Învierii să se ducă la biserică cu jertfa lui, cu pască, cu ouă roşii. Găinile nu fac ouă iarna, poate pentru sinod.

El aşteaptă să vină preotul să-i binecuvânteze jertfa şi, atunci când iese cu lumânarea în mijlocul poporului, acelaşi vânt cald şi frumos să-l adie, iar nu crivăţul de iarnă. De Paşti, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, în satul d-voastră, ca şi în satul meu, căsuţele mici şi modeste se grijesc, se văruiesc cu var alb. Cum să le văruiască acum, când îngheaţă bidineaua ? Copiii se duc la horă îmbrăcaţi în cămăşuţe albe, cu altiţe, se dau în dulap şi în scrânciob, sub soarele cald al primăverii înviate; cum să se ducă la Paştele d-voastră, sub ger şi frig ?

Aţi surpat deodată toată sărbătoarea, toată tradiţiunea, totul ! Sărbătoarea Paştilor, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, este o dată pe an, aşa ştiu oamenii, şi este aşteptat cum ,,aşteaptă românul Paştele”. Întrebaţi-vă d-voastră, şi vedeţi, dacă astăzi, în massa întreagă a poporului, mai este aşteptat Paştele cu aceeaşi bucurie, cu care, nouă secole de-a rândul, creştinismul român l-a aşteptat.

D-lor, ţineţi seama d-voastră, că acest popor este un popor mistic ? Citeam un articol al unui doctor savant, Dăianu din Ardeal care ne vorbea că nu ne trebuie obscurantism oriental. Da, suntem mistici şi puterea misticismului nu este, cum socotiţi d-voastră, o putere de dispreţuit, este una din forţele vii şi mari ale universului şi nu aveţi decât să vă uitaţi la reprezentanţii misticismului. În poporul rus, în veacul al 19-lea, ei au dat cei mai mari autori literari ai lumii, cei mai maeştri de cuvânt şi de curente. Vă este indiferent ? Ştiţi d-voastră că în Basarabia, în timpul dominaţiunii ruse, un simplu preot, rezemat pe o singură mică doctrină, a fost în stare să facă o religie, a întemeiat o religie a inochentiştilor. Am citit în broşura plină de învăţăminte a d-lui Popovschi, membru al partidului d-voastră, că 40.000 de ţărani basarabeni, d-le Maniu, au plecat din Basarabia după acest călugăr Inochentie, expulzat tocmai la Arhanghelsk şi din ei au murit 36.000 în gheţurile nordice. Aceasta formează misticismul. Voiţi d-voastră să creaţi asemenea curente şi asemenea mişcări ? Nu vă gândiţi că zdruncinaţi din temelie însăşi existenţa poporului ? D-le preşedinte, un asemenea respect a unei asemenea hotărâri ne duce la ruină, viaţa internă va fi săpată cum sapă acele thermite în Africa şi în Brazilia locuinţele de nici se simte, nici se ştie când casa cade noaptea peste tine.

D-lor, a respecta o asemenea hotărâre sinodală înseamnă a introduce la însăşi temelia casei noastre naţionale ruina şi pierderea. Degeaba faceţi legiuiri economice; degeaba înzestraţi casa frumos, cum o faceţi, dacă nu am avea sufletul poporului cu noi. El va şti că noi suntem de altă religie şi el de alta, pe care noi nu o respectăm şi atunci pierduţi suntem !

Nu ! Datoria d-voastră, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, este să nu respectaţi hotărârea sinodului şi să interveniţi mai repede, căci nu este timp de pierdut. Casa arde şi este ceasul al doisprezecelea. Dacă până duminica viitoare chestiunea nu e hotărâtă, s-a întâmplat cel mai nenorocit eveniment în Biserica noastră în ultima mie de ani.

Vă dă dreptul constituţiunea să interveniţi, căci prin art. 22 spune aşa: ,,Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor.

În tot regatul României, Biserica Creştină Ortodoxă va avea organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni”. Mireni, deci şi noi. ,,O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va reglementa, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti”. Deci sub controlul statului şi prin urmare guvernul are dreptul şi datoria sa intervină.

Iar legea specială, care s-a votat şi ea, zice la art. 4 aşa: ,,După dreptul canonic şi în conformitate cu constituţiunea ţării, Biserica Ortodoxă Română îşi reglementează, conduce şi administrează prin organele sale proprii şi sub controlul statului, afacerile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. Controlul statului asupra Bisericii şi organelor sale se exercită în mod constituţional prin Ministerul Cultelor”.

Ori, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, statul suntem noi; este Parlamentul, expresiunea naţiunii, şi guvernul, emanaţiunea Parlamentului.

Am văzut într-un ziar Ultima oră că diverşi membri ai Parlamentului şi-au dat părerea cu privire la această chestiune. Cu regret am văzut că şi doi foşti miniştri ai cultelor, d-nii Goga şi Banu, au exprimat părerea că rezolvarea acestei chestiuni aparţine exclusiv Sinodului, că guvernul n-are a se amesteca şi nici Parlamentul, întrucât este un corp interconfesional. Profundă eroare.

D-l Octavian Goga: Sunt de această părere şi astăzi, că este o chestiune internă a Bisericii Ortodoxe şi o Cameră interconfesională n-are dreptul să intervie.

D-l Dr. N. Lupu: Foarte bine. Atunci lăsaţi ţara să piară, pentru că sunt străini în Parlament. Dar majoritatea Parlamentului o formăm noi, ortodocşii; iar ceilalţi prieteni şi tovarăşi ai noştri vor avea atâta decenţă să se retragă, când vom lua o hotărâre în această chestiune. Dar, ca să spui că guvernul şi Camera n-au să se amestece este o aberaţiune.

D-l Octavian Goga: Eu vorbesc de Parlament. Cred că n-avem nici un motiv să ne amestecăm, pentru că sunt de părere că este o chestiune internă a Bisericii Ortodoxe şi, deci, ar fi o mare greşeală ca aici, în Cameră, să se discute această chestiune.

Daţi-mi voie să vă dau un exemplu: chestiunea Paştilor evreieşti. Am fi noi în drept, am avea noi lipsă de delicateţe, de înţelepciune şi de tact ca în această Cameră să ne ocupăm de reglementarea Paştilor evreieşti ? N-am avea. Şi am avea noi dreptul să ne prevalăm de oarecare interpretări din Talmud, ca să zicem că atunci trebuie să fie Paştile sau altădată ?

Această chestiune priveşte exclusiv corporaţiunile bisericeşti, singurele chemate să rezolve problema (Aplauze pe mai multe bănci).

O altă greşeală, d-le doctor, cred că o faceţi, de exemplu când, în situaţiunea actuală, cereţi măsuri speciale din partea guvernului.

D-l Dr. N. Lupu: D-ta nu ştii ce o să cer eu.

D-l Octavian Goga: Eu cred că în această chestiune Camera nu poate pronunţa un vot (Aprobări pe băncile majorităţii). Şi în al doilea rând, că este o chestiune de tact şi înţelepciune politică din partea guvernului. Eu nu-mi pot închipui că d-l Maniu va lua o atitudine în această chestiune.

D-l Dr. N. Lupu: De ce ?

D-l Octavian Goga: D-ta interpelezi pe d-l prim-ministru, d-ta interpelezi pe d-l Vaida; d-nealor au înţelepciunea elementară, au o jenă morală pentru a nu vorbi de o Biserică, din care nu fac parte. Aceasta ca o chestiune de tact.

D-l Pompiliu Ioaniţescu: Dar nu se discută chestiunea aceasta. Acesta este scopul întreruperii ?

D-l Octavian Goga: Eu cred, ca o chestiune de tact şi de elementară înţelepciune, că nu vor avea o atitudine în această chestiune şi socot că singurul chemat ca să dea o lămurire în această privinţă este d-l ministru al cultelor, care nici d-sa nu va putea să impună o atitudine. Cred că şi d-sa, în mod normal, se va pune în dosul hotărârii Sf. Sinod, fiindcă este singurul corp bisericesc competent să se pronunţe.

D-l Pamfil Şeicaru: Îmi daţi voie, d-le dr. Lupu ?

D-l Dr. N. Lupu: Da, dar să nu fie prea lungă întreruperea.

D-l Pamfil Şeicaru: D-le Goga, d-voastră uitaţi un lucru, că până la noua lege de organizare, Biserica Ortodoxă Română se găsea în acest paradox: Camera şi Senatul, unite, alegeau pe înalţii ierarhi.

D-l Octavian Goga: Da.

D-l Pamfil Şeicaru: Bineînţeles, Biserica Ortodoxă nu este independentă de stat; ea este un element al statului şi d-l Dr. Lupu anunţă o stare de spirit, pe care toată lumea o cunoaşte, din Basarabia …

D-l Dr. N. Lupu: Ba, din toată ţara.

D-l Pamfil Şeicaru: … şi vine şi spune că statul se poate apăra, statul este obligat să examineze chestiunea fără să se amestece, mai ales că este ştiut că toţi membrii din Sinod au fost aleşi de partidele politice şi nu reprezintă o cugetare dogmatică.

D-l Pompiliu Ioaniţescu: Cer cuvântul, d-le preşedinte.

D-l C. Angelescu, vice-preşedinte: D-l deputat Pompiliu Ioaniţescu are cuvântul.

D-l Pompiliu Ioaniţescu: D-le preşedinte, trebuie să protestăm împotriva insinuaţiunilor d-lui Goga.

D-l Octavian Goga: De ce insinuaţii ?

D-l Pompiliu Ioaniţescu: … care a venit şi a spus că d-l preşedinte al Consiliului de Miniştri nu ar fi ortodox şi ca prim-ministru al ţării, care asigură ordinea publică în această ţară, nu ar avea cuvânt în această mare chestiune. D-l Iuliu Maniu reprezintă astăzi întreaga putere românească în guvernarea ţării acesteia şi are toată încrederea ţării în toate direcţiunile (Aplauze prelungite pe băncile majorităţii).

D-l Octavian Goga: Eu cred că d-l prim-ministru nu are aceeaşi părere.

D-l Dr. N. Lupu: Vedeţi ce rău este să laşi a fi întrerupt ?

Singurele aplauze, pe care le puteam avea de la majoritate, mi le-aţi furat d-voastră, d-le Ioaniţescu.

D-le Goga, oricât de grozav interpretator de legi aţi fi, nu puteţi să contestaţi acest lucru că într-o situaţie dată, fie ea scrisă în lege sau nu, când statul şi poporul sunt în pericol, guvernul, oricare ar fi el, să nu poată să intervină (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).

În ceea ce priveşte ce spuneaţi d-voastră, odată ce eu dovedesc că este pericol şi că d-voastră trebuie să scoateţi jandarmi ca să ducă lumea la biserică, hotărât, aceasta este o chestiune de stat.

D-l Octavian Goga: Dacă o cer forurile bisericeşti !

D-l Dr. N. Lupu: În ceea ce priveşte chestiunea, pe care o ridică d-l Goga, ea este o chestiune de foarte mare importanţă.

D-lor, există state şi state înaintate, cum sunt Statele Republicii Americii de Nord, în care cei 30 milioane de catolici nu pot niciodată să reuşească să aleagă preşedinte al republicii pe d-l A. Smith, guvernatorul statului New York, căci cei 70 milioane de protestanţi se opun la aceasta …

Dar odată ales, nu se va putea găsi american, care să-i conteste, în baza religiei, dreptul de a interveni în apărarea statului.

Dar este acelaşi cazul d-lui preşedinte al Consiliului de Miniştri ?

D-lor, românii din Ardeal, chiar acei care s-au unit, au păstrat până într-atât tradiţiile comune cu noi, că nici se simte unirea: preoţii se însoară, sărbătorile sunt la aceeaşi dată cu noi, obiceiurile sunt aceleaşi ca la noi …

D-l Pompiliu Ioaniţescu: Şi Biserica Unită este tot biserică de stat.

D-l Dr. N. Lupu: Dar, d-lor, în fiecare din noi nu vorbeşte numai acela care este aici în clipa aceasta. În fiecare din noi se răsfrâng şi sunt depozitate toate generaţiunile anterioare, care ne-au precedat. Până acum 200 de ani, d-le Maniu, străbunii d-tale, cele 7 generaţii de preoţi, de care mi-ai vorbit, au fost în legea noastră românească, în legea noastră ortodoxă. În numele lor şi în numele tuturor celor 14 milioane de ortodocşi de astăzi, care stăm la spatele d-voastră, te rugăm să intervii cu hotărâre şi cu energie şi să dai acestui popor liniştea pe care o cere (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).

D-lor deputaţi, mai sunt aici deputaţi între d-voastre care au răspuns că se miră că asemenea chestiuni anacronice se mai pun în faţa ţării, asemenea chestiuni de Evul Mediu ! Ei arată o totală lipsă de înţelegere a realităţilor. Ei da, poporul nostru trăieşte sufleteşte cu fanatismul credinţei din Evul Mediu ! Dar ce socotiţi d-voastre, că Evul Mediu este aşa, un Ev de dispreţuit ? În Evul Mediu, d-lor, a strălucit – şi lângă dânşii noi – în fruntea civilizaţiei mondiale, Bizanţul, Constantinopolea, cu comorile ei de artă, cu mânăstirile, cu episcopii, cu patriarhii, cu credinţa ei. În Evul Mediu era aşa mare curăţenie morală, că s-au găsit zeci de milioane de oameni ai Apusului să plece într-un elan, pentru eliberarea Sfântului Mormânt, iar astăzi au plecat cu zecile de milioane pentru câştigarea de debuşeuri economice ! De ce aveţi acel dispreţ de Evul Mediu ? Este o epocă înaltă şi frumoasă a omenirii şi este bine că ţăranii noştri au păstrat din acea vreme fanatismul şi credinţa.

D-lor, sunteţi datori, cum v-am spus, să interveniţi, şi înainte de a interveni sunteţi datori să examinaţi – şi veţi fi mai în măsură să examinaţi decât mine – în ce condiţiuni s-au luat hotărârile Sfântului Sinod din 21 ianuarie ? Sunteţi obligaţi la aceasta. Pentru un şef de stat – d-voastră, d-le Maniu, aveţi delegaţiunea şefului de stat, să vă ocupaţi de bunăstarea şi siguranţa acestui stat – nimic nu poate fi secret. Şi veţi vedea: oare acest Sinod avut-a el autoritatea şi înălţimea morală a Sfinţilor Părinţi, ale căror hotărâri şi deciziune le-a călcat, cu cinism, în picioare ? Veţi vedea: acele hotărâri au fost luate ele din sfânta credinţă a religiei, sau a fost ele rodul unor intrigării perfide şi a unor ambiţiuni bolnăvicioase ?

Şi dacă d-voastră veţi reuşi mai mult decât mine să cercetaţi acolo, să vedeţi atmosfera, veţi găsi – şi aceasta dă, încă o dată, mai mult temei şi drept intervenţiei d-voastră – veţi găsi că manipulatorul principal, omul care s-a opus intenţiunii pacifice a şefului Bisericii, a fost un orgolios, un om mândru, care se cheamă Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.

D-l Coriolan Buracu: Să trăiască Mitropolitul Bălan (Zgomot, întreruperi pe băncile partidului ţărănesc).

D-l Octavian Goga: D-le dr. Lupu …

D-l Dr. N. Lupu: Nu mai mă întrerupe, d-le.

D-l Octavian Goga: Eu cred că este greşit ca mitropolitului de Sibiu să-i spuneţi aşa (Zgomot, întreruperi pe băncile partidului ţărănesc, aplauze pe băncile majorităţii).

D-l Dr. N. Lupu: D-le preşedinte, poate să fie senator. Este un om, care în acest pericol a avut rolul lui (D-l Octavian Goga vrea să întrerupă). Te rog să nu mă mai întrerupi, nu-ţi dau voie să mă întrerupi. De când există Biserica Unită în Ardeal, şi pot să vă facă aici mărturie, d-nii deputaţi ardeleni în timp de două sute de ani, uniţii şi ortodocşii au trăit în deplină armonie. A trebuit să vină acest învăţat şi doctrinar, acest doritor de reforme ştiinţifice ale Bisericii, ca să facă din viaţa din Ardeal, între uniţi şi ortodocşi, un adevărat iad şi o mizerie: să se urască şi să se înjunghie.

D-l Coriolan Buracu: Protestăm. Nu e adevărat (Întreruperi, zgomot pe băncile partidului ţărănesc).

D-l Dr. N. Lupu: Acest mitropolit …

D-l Iuliu Maniu, preşedintele consiliului: D-le Lupu, n-am obiceiul să întrerup pe d-nii oratori. Cu toate acestea daţi-mi voie să fac o scurtă întrerupere. Informaţiunile d-voastră, în privinţa aceasta, sunt inexacte şi cred că atingeţi o înaltă persoană bisericească pe nedrept cu aceste constatări. Dacă d-voastră veţi controla informaţiunile pe care le aveţi, veţi vedea că rolul Î.P.S. Mitropolitul din Sibiu nu este acela pe care l-aţi zugrăvit d-voastră (Aplauze pe băncile majorităţii).

D-l Dr. N. Lupu: D-lor, sunt situaţiuni în viaţa politică, când nu poţi să aprofundezi lucrurile mai mult, trebuie să le ţii la suprafaţă. Convingerea mea şi datele mele sunt acestea, că autorul principal al nerevenirii este Î.P.S. Nicolae Bălan, care uzând de influenţa sa asupra episcopilor din Ardeal, i-a făcut să facă corp grămadă, şi să impună tuturor celorlalţi această hotărâre, care ar părea că vine ca o impunere din partea Bisericii Ortodoxe ardelene, împotriva restului Bisericii ţării.

D-le preşedinte al consiliului, este foarte grav că atunci când această Biserică a României a făcut şi a trimis veacuri de-a rândul şi episcopi şi vlădici dincolo, a ridicat sub Brâncoveanu, sub Neagoe Basarab, sub Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, biserici dincolo în Ardeal şi v-au ţinut credinţa, este foarte trist că astăzi din sânul acestei Biserici să se ridice braţul care să ne dea lovitura de secure, lovitura de moarte a existenţei Bisericii Ortodoxe din Regat.

D-l Coriolan Buracu: Protestăm cu toată energia (Zgomot, întreruperi pe băncile partidului ţărănesc, aplauze pe băncile majorităţii).

D-l Dr. N. Lupu: Dar d-lor, a mai fost ajutat de două elemente ale Sinodului, care nu sunt la înălţimea lor. A fost ajutat de episcopul Râmnicului, care episcop – aş putea face apel la un membru al băncii ministeriale, dar nu fac aceasta – este acuzat de simonie, fiindcă nu intră preot în parohie până când nu dă o sumă oarecare, pentru o societate, aceasta tot simonie este ! A mai fost şi un alt episcop, care are alte apucături.

Ei bine, autoritatea morală a acestor membri ai Sinodului nu poate fi pusă în cumpănă cu autoritatea morală a Sinodului Ecumenic de la Niceea ! Aceasta să se ştie.

D-le preşedinte, mă veţi întreba: ce soluţiuni aveţi ? (D-l ministru Aurel Vlad vrea să întrerupă). Tot cu voia mea trebuie să mă întrerupeţi şi d-voastră şi dacă nu vă dau voie, nu puteţi să vorbiţi.

Voci de pe băncile majorităţii: Este ministru şi ministrul poate lua cuvântul oricând (Zgomot, întreruperi pe băncile partidului ţărănesc, aplauze pe băncile majorităţii).

D-l Dr. Aurel Vlad, ministrul cultelor şi artelor: Eu cred că este inadmisibil ca d-voastră să atacaţi aici pe un membru al Sf. Sinod şi pe membrii Senatului, fără să puteţi produce dovezi. Cred că nu e nici în interesul cauzei, pe care d-voastră vreţi să o serviţi, să întrebuinţaţi astfel de mijloace inadmisibile.

Nu admit ca autoritatea episcopilor să fie coborâtă în felul acesta (Aplauze prelungite pe băncile majorităţii).

D-l Dr. N. Lupu: Eu n-am nimic cu persoana episcopilor, dacă ei nu s-ar fi atins de ceea ce este mai sacru şi mai sfânt în poporul nostru, dacă n-ar fi revoltat toate massele poporului, dacă nu le-ar fi frământat conştiinţa, dacă n-ar fi introdus durerea, nu m-aş fi atins de dânşii, cum nu m-am atins timp de 12 ani, deşi ştiu eu multe-multe, multe despre sacrosancţii pe care îi apăraţi d-voastră.

D-le preşedinte al Consiliului, mă veţi întreba ce soluţii sunt ? Nu sunt prea multe soluţii, ci numai una. Menţinerea datei de 31 martie este o soluţie anti-canonică, ilegală, asasină a poporului român; doi Paşti, fiecare când l-o vrea; doi Paşti înseamnă nici un Paşte, înseamnă ştirbirea credinţei şi nu puteţi d-voastră, prim-ministrul ţării, de confesie unită, să vă faceţi autorul unei asemenea stări, ci tocmai calitatea d-voastră de unit vă impune să interveniţi, şi încă cu energie, pentru a treia, ultima şi singura soluţie: d-le preşedinte al Consiliului, veţi convoca Sinodul, în cel mai scurt timp posibil, vă veţi ruga de sfinţii părinţi, le veţi arăta pericolul real în care se află ţara şi îi veţi ruga să revină. Iar dacă nu vor reveni, citiţi-le, d-le preşedinte al Consiliului, aceste vorbe ale Sfântului Efrem Sirul:

,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iară duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor”.

Voci de pe băncile majorităţii: Amin ! (Ilaritate pe băncile majorităţii).

D-l Dr. N. Lupu: Pe mine nu mă supără că gentilii şi păgânii râd. Iar dacă, prin imposibil, glasul d-voastră, d-le preşedinte al Consiliului, după acela al Înaltului Patriarh, nu va fi ascultat, procedaţi cu energie, aşa cum vă dă dreptul şi vă impune legea: trimiteţi-i la mânăstire şi aduceţi pe egumeni în Sinod, să ia singura hotărâre care poate să ne salveze.

D-le preşedinte al Consiliului, onorată Cameră, pe oceanul întins al creştinismului ortodox pluteşte de mii de ani corabia curată a românismului. În momentul de azi, d-voastră sunteţi căpitan, iar dumnealor sunt piloţii; în depărtare se vede un munte de gheaţă, urât şi negru, care vine să o izbească: este sentinţa Sinodului ! … Concentraţi-vă, vă rog, tot focul, toată căldura d-voastră, tot sufletul, asupra lui; va pieri muntele de gheaţă, va pieri sentinţa cum piere satana de rugăciune şi veţi salva poporul de această nenorocire care îl ameninţă. Am zis (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc).