Ecumenism nr. 02

Negarea lui Hristos

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa;
nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine
(Ioan 14, 6)
 

PARTEA I

În articolele anterioare am încercat să oferim o viziune de ansamblu a ecumenismului modern, subliniind efectele superficiale ale acestuia asupra Ortodoxiei. Dar pentru a ne explica opoziţia categorică, contrariantă pentru mulţi, faţă de tot ceea ce se astăzi este reunit sub numele de ecumenism, ne propunem să pătrundem în profunzimea ideologiei ecumeniste.

Pornind de la imaginea publică pe care şi-au construit-o, se poate spune că mişcarea ecumenică propovăduieşte iubirea creştină, toleranţa şi armonia, exprimate într-un mod erudit şi susţinute ideologic de o înaltă subtilitate teologică. Dar care sunt principalele trăsături ale ecumenismului contemporan şi prin ce se deosebeşte învăţătura lui de predaniile bisericeşti ? Ce aduce el nou azi faţă de Sfânta Tradiţie ? Vom încerca în acest articol să creionăm pe scurt adânca prăpastie dogmatică dintre Ortodoxie şi ecumenism.

Mişcarea ecumenică s-a născut din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, şi de unire a tuturor creştinilor. Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de tentativele susţinute ale protestantismului de a aduce Biserica Ortodoxă la masa dialogului, soldate cu succes, atacul împotriva dreptei credinţe primind astfel un sprijin neaşteptat chiar din partea victimei …

Intrarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică şi acceptarea de bună voie a unei poziţii de egalitate cu confesiunile heterodoxe a reprezentat începutul sfârşitului pentru dreapta credinţă. În schimb, partea heterodoxă a câştigat o victorie fără precedent în istorie, căci ,,fără Ortodoxie, mişcarea ecumenică nu are sens, nu are obiect, nu are trăinicie”, ea fiind cea care le conferă legitimitate. Ortodoxia oferă ecumenismului o mască de credibilitate şi nobleţe, în spatele căreia ecumeniştii îşi pot continua nestingheriţi activitatea, urmărindu-şi cu perseverenţă adevăratele ,,idealuri”.

Numai şi prin faptul că s-au aşezat la masa dialogului, ierarhii ortodocşi au călcat în picioare Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Discuţiile permanente cu heterodocşii au condus la o derivă controlată de la Adevăr la minciună, atrăgând după sine un cortegiu hidos de erezii. Dialogul a reprezentat o portiţă deschisă pentru diverse compromisuri, ,,acceptabile” de dragul armoniei şi toleranţei, care au dat naştere unei adevărate cascade de aberaţii.

Toate roadele celor 70 de ani de dialog cu heterodocşii vădesc veridicitatea cuvintelor Sfântului Marcu al Efesului, ,,nu există concesie în materie de credinţă”. În viaţa Bisericii orice încălcare a spiritului Ortodoxiei, a perspectivei ortodoxe, atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, fructele sale amare, dacă nu este corectată la timp.

Consecinţa imediată a începerii dialogului o reprezintă aşezarea pe poziţii de egalitate a ortodocşilor şi heterodocşilor, negând prin aceasta putinţa căinţei şi a întoarcerii în adevărata Biserică. Hristos Însuşi spune despre păcătosul ce nu se pocăieşte că ,,de nu va asculta nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş !” (Matei 18, 17). În acelaşi timp, se neagă misiunea Bisericii de a propovădui dreapta credinţă şi de a-L mărturisi pe Hristos tuturor neamurilor. Primele convenţii ecumenice stipulează interzicerea misionarismului oricărei confesiuni, fiind condamnată convertirea credincioşilor de la o confesiune la alta. Mărturisirea Ortodoxiei este calificată drept ,,prozelitism negativ”.

Următorul pas a fost rugăciunea comună. La adunările ecumenice, ortodocşii ecumenişti se roagă împreună cu heterodocşii, ajungând să susţină că această rugăciune comună este o mare realizare a ,,iubirii frăţeşti”. De fapt, rugăciunea comună, în forme străine de duhul Ortodoxiei, duce în timp la infestarea ortodocşilor cu idei ecumeniste şi la indiferenţă faţă de Adevăr. Rugăciunea cu ereticii a fost interzisă de Sfinţii Apostoli prin canoanele apostolice şi ulterior întărită de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice.

Treptat, rugăciunile comune s-au transformat în slujbe religioase, care se oficiază la reuniunile ecumenice, participanţii ajungând să se împărtăşească din acelaşi Sfânt Potir. Slujbele comune au condus la adaptarea ritului lăsat de Sfinţii Părinţi, liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul sunt înlocuite astăzi cu parodiile ecumeniştilor.

Slujirea împreună implică acceptarea, din partea ortodocşilor, a hirotoniilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului în afara Bisericii. Acest ultim fapt înseamnă că există mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Conceptul ,,har şi mântuire în afara Bisericii” impune o nouă erezie, aceea că Biserica nu are hotare, că ea îi cuprinde pe membrii tuturor confesiunilor deopotrivă. Prin aceasta, sunt negate chiar dogma, canoanele şi predaniile apostolice, cele care formează zidul de apărare a Bisericii lui Hristos împotriva ereziilor.

Iar dacă Biserica nu are hotare, atunci toate confesiunile, intitulate greşit biserici, se pot numi biserici-surori. Acest termen a fost consacrat în anul 1993, când Biserica Ortodoxă şi cea Catolică s-au numit reciproc Biserici-Surori. În realitate, numai Bisericile Ortodoxe locale, care mărturisesc aceeaşi credinţă, se pot numi surori. Faptul că ortodocşii acceptă ca confesiunile heterodoxe să se numească biserici-surori face ca ei să nege însuşi Crezul.

Ideea de ,,Biserici-Surori” derivă din teoria eretică a ,,Ramurilor Bisericii”, care susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile actuale, care sunt ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Această teorie alimentează idei de unitate în diversitate, pluralism religios, relativitate a Adevărului şi complementaritate între confesiuni.

Unitatea în diversitate pregăteşte terenul pentru o unire administrativă a tuturor confesiunilor, fără ca acestea să mărturisească aceeaşi credinţă. Pluralismul religios şi relativitatea dogmatică susţin că Adevărul nu este unul, că fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr, diferit, dar egal cu al altora, ajungându-se la teribila exprimare ,,Hristosul altora”. Această expresie scoate în evidenţă faptul că fiecare confesiune are o viziune proprie asupra lui Hristos. Nedeţinând Adevărul absolut, ecumenismul invită confesiunile să se îmbogăţească cu ,,adevărurile” celorlalţi, să se completeze reciproc, după expresia de acum celebră a Papei Ioan Paul al II-lea: ,,creştinismul respiră prin cei doi plămâni ai săi”, respectiv Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Aceste sloganuri de egalitate şi complementaritate a confesiunilor au permis exprimarea unei mari bazaconii: vinovăţia colectivă pentru dezbinarea Bisericii de-a lungul timpului, mai ales în urma Schismei din 1054. Neputându-şi ,,cosmetiza” istoria, heterodocşii au inventat formula vinovăţiei colective, aruncând cu noroi şi asupra Ortodoxiei.

Lozinca ,,Biserici-Surori” atrage după sine o altă erezie, şi anume recunoaşterea validităţii Sfintelor Taine heterodoxe. În fapt, mişcarea ecumenică a iniţiat un dialog pentru recunoaşterea sacramentelor protestante care s-a concretizat prin documentul BEM (B-baptism, botez, E-eucharist, euharistie, M-ministry, slujire). Prin acest act, cele două părţi recunosc trei din cele şapte Taine ale Bisericii, botezul, euharistia şi preoţia. Ultima, Taina Preoţiei este înlocuită în mod barbar cu slujirea în scopul de a ascunde lipsa succesiunii apostolice a confesiunilor heterodoxe, faptul fiind o încununare a abilităţii strategiei ecumeniste.

Acest triumf al ecumenismului nu numai că nu este o recunoaştere a Tainelor şi nu reprezintă, de fapt, un pas înainte spre unirea tuturor creştinilor (având în vedere că ce înţeleg protestanţii prin taine – sacramente, nu are nimic în comun cu ce înţelege Biserica Ortodoxă), dar este şi unul din cele mai infame documente semnate vreodată de ortodocşi.

Teoria conform căreia Adevărul este relativ şi fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr a mai dat o mlădiţă prin care se neagă însăşi întemeierea Bisericii odată cu pogorârea Sfântului Duh. Mai mult, ecumeniştii consideră că adevărata Biserică va fi întemeiată prin unirea tuturor confesiunilor, transformând certitudinea exprimată în Simbolul credinţei (Cred Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) într-o aşteptare, o neîmplinire ce atrage după sine alte erezii.

Întreaga dogmatică ecumenistă reprezintă un univers halucinant, întregit de interpretarea absurdă a Sfintei Scripturi şi de ecumeni-vorbire, limbajul de lemn folosit de ecumenişti. A fi eretic înseamnă a trunchia Adevărul. Eretici sunt şi ecumeniştii, căci ei aleg textele scripturistice care le convin, dându-le interpretarea care le serveşte scopurile şi ,,uitându-le” pe cele care nu se potrivesc ţelurilor lor, trunchind astfel Adevărul.

Toate aceste aberaţii neagă învăţătura lui Hristos şi, prin urmare, Îl neagă pe Însuşi Hristos. Negarea lui Hristos se face clipă de clipă, interpretând şi răstălmăcind cuvintele învăţăturii Sale dumnezeieşti. Par şocante aceste cuvinte, dar în articolele viitoare vom încerca să cercetăm pe larg canonicitatea tuturor ideilor ecumeniste expuse mai sus, ajutaţi de Sfânta Scriptură şi de Tradiţia Bisericii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

PARTEA A II-A

Hristos este ,,piatra cea din capul unghiului” pe care s-a întemeiat Biserica. Apostolii şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt au exprimat pe deplin învăţătura dumnezeiască, pe care au pecetluit-o cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce. Ei au interzis categoric dialogul, rugăciunea, slujbele şi, în general, orice fel de legătură cu ereticii, păgânii sau evreii. Poate pentru mulţi, hotărârile lor vor părea dure, dacă nu chiar absurde, dar noi vom încerca, pe cât posibil, să arătăm veridicitatea poziţiei lor

Prima redută câştigată de ecumenişti în lupta pentru cucerirea Ortodoxiei o reprezintă rugăciunea în comun şi dialogurile repetate dintre ortodocşi şi heterodocşi. Prin acestea, ortodocşii au deschis uşa rătăcirilor de la adevărata învăţătură a lui Hristos, schismei şi ereziilor.

Temelia Ortodoxiei este învăţătura propovăduită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. El este ,,piatra cea din capul unghiului” pe care s-a întemeiat Biserica, primele mădulare ale acesteia fiind ucenicii Lui, Sfinţii Apostoli. Ajutaţi de harul Sfântului Duh, ei au propovăduit tuturor neamurilor învăţătura cea dumnezeiască.

Urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi au luptat, la rândul lor, pentru dreapta credinţă. Ei au apărat învăţătura Bisericii, atacată în permanenţă de erezii, legiferând şi canonisind la cele şapte Sinoade Ecumenice. Ei au formulat dogma ortodoxă, exprimând prin ea pe deplin învăţătura dumnezeiască, pe care au pecetluit-o cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce.

Sinoadele Ecumenice au reprezentat organul legislativ suprem al Bisericii, prin care părinţii însuflaţi de Sfântul Duh au dat glas vocii Ortodoxiei, străduindu-se să întărească adevărul revelat de Dumnezeu. Canoanele şi legile bisericeşti sunt barierele care separă Adevărul de minciuna eretică şi păzesc Biserica de infestarea cu învăţături şi obiceiuri străine de Ortodoxie.

Dogma, canoanele şi predaniile Sfinţilor Părinţi formează Sfânta Tradiţie, ce trebuie urmată neclintit de creştin pentru a nu se abate de la calea cea dreaptă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care doreşte mântuire, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută; cel care are teamă de trăznetul năpraznic al anatemei care omoară trupul şi sufletul, acela să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului cu ajutorul legilor (canoanelor) Bisericii şi să se supună în toate Maicii sale – Biserica”.

Sfânta Tradiţie reprezintă Codul de Legi al Bisericii, Împărăţia lui Dumnezeu, precum orice stat, ce are constituţia lui şi codul legal după care se călăuzeşte. Aceste legi, norme veşnice şi neschimbate ale Bisericii, sunt cuprinse în cele 85 de canoane apostolice, în hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, ale celor opt Sinoade locale, precum şi în pravilele unor Sfinţi Părinţi.

Problema rugăciunii în comun şi a dialogului cu ereticii a fost analizată cu multă atenţie de Sfinţii Apostoli şi Părinţi, dovadă stând canoanele apostolice şi sinodale referitoare la acest subiect. Ei au interzis categoric dialogul, rugăciunea, slujbele şi, în general, orice fel de legătură cu ereticii, păgânii sau evreii. Poate pentru mulţi, hotărârile lor vor părea dure, dacă nu chiar absurde, dar noi vom încerca, pe cât posibil, să arătăm veridicitatea poziţiei lor. Prezentăm mai jos canoanele Sfinţilor Apostoli referitoare la rugăciunea în comun cu ereticii.

Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească.” Însuşi Hristos spune că, dacă încercăm de mai multe ori şi nu reuşim să convingem pe cineva de eroarea în care se află, să-l spunem Bisericii şi ,,de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş !” (Matei 18, 17) Sfântul Apostol Pavel scrie astfel despre un desfrânat care primejduia viaţa creştinilor din Corint: ,,Să daţi pre unul ca acela satanei spre pierirea trupului, ca duhul să se mântuiască” (I Corinteni V, 5).

Într-o altă epistolă a sa, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte; ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit III, 10). Sfinţii Apostoli şi, mai târziu, Sfinţii Părinţi au avertizat mereu asupra nepăsării faţă de ceea ce înseamnă religia, ca şi asupra relativismului confesional, ce conduc în timp la indiferenţă şi apoi la necredinţă.

Canonul 11 apostolic:,,Dacă cineva fiind cleric, ar face rugăciuni împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el”. Acest canon vine să-l întărească pe cel anterior, în ceea ce priveşte clerul.

Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. În timp ce canonul 10 apostolic vorbeşte despre atitudinea oricărui creştin faţă de ,,cei înlăturaţi din obştea creştinilor”, canonul 45 se referă în mod special la rugăciunea cu ereticii.

Ce este un eretic ? Chiar de la începutul creştinismului, eretic a fost numit omul cu păreri şi înclinaţii diferite de cele ale obştii creştine, după cum spune Sfântul Apostol Pavel către Tit: ,,Ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte”. Ereticul este deci un răzvrătit împotriva ordinii stabilite, a învăţăturii Bisericii care a fost încălcată în parte sau în totalitate.

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli specifică faptul că atunci când a vorbit despre hristoşi mincinoşi şi învăţători mincinoşi, Mântuitorul s-a referit la eretici, primejdia constând în aceea că ,,strică Biserica lui Dumnezeu” (Aşez. Sf. Apost., VI, 8). Sfântul Vasilie cel Mare îi numeşte eretici pe cei care s-au lepădat de credinţă, înţelegând prin credinţă învăţătura creştină aşa cum o propovăduieşte Biserica (Sf. Vasilie cel Mare, Canonul I).

În consecinţă, ereticul este un creştin care s-a abătut de la dreapta credinţă, susţinută de Biserică şi mărturisită de fiii ei, stricând prin aceasta unitatea Bisericii. Şi cum tăria Bisericii rezidă mai ales în buna înţelegere care trebuie să domnească între membrii ei, înţelegem de ce a fost nevoie ca cei ce aveau păreri contrare învăţăturii ortodoxe să fie cu totul înlăturaţi, oprindu-se prin canoane orice fel de contact cu aceştia.

Aplicarea canoanelor şi a legilor este responsabilitatea ierarhiei bisericeşti, adică a episcopilor, preoţilor şi diaconilor, fiecare având în cercul lui de răspundere îndatorirea de a-i îndepărta pe cei neînţelegători. Orice disfuncţie în ierarhia Bisericii are grave consecinţe asupra întregii comunităţi creştine, căci, pe drept cuvânt, ce se poate alege de turma al cărui păstor are alte preocupări decât buna ei pază şi îndrumare ?

Pentru aceasta, Sfinţii Apostoli au hotărât suspendarea din serviciu a clericului care se roagă împreună cu un eretic, iar dacă acelaşi cleric îngăduie unui eretic să slujească, ei dispun caterisirea lui. Unitatea Bisericii, condiţie sine qua non pentru existenţa şi tăria ei, cere clericului să fie cât se poate de aspru în păstrarea disciplinei bisericeşti, spre a nu se strecura nici o picătură din otrava certurilor şi a nu se pierde unitatea. Nici o atingere cu ereticul – acesta trebuie să fie crezul creştinului şi deviza clericului.

Nimic nu poate salva şi impune un adevăr, decât paza strictă a rânduiellilor prin care acest adevăr se poate face înţeles.

Canonul 46 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, hotărâm să se caterisească, deoarece ce amestec are Hristos cu Beliar, sau ce are credinciosul cu cel care nu crede ?” În a doua epistolă către Corinteni, însuşi Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunerecul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ?” (II Corinteni VI, 15), subliniind că ereticul – prin faptul că pune în pericol unitatea Bisericii – trebuie considerat tot atât de primejdios ca şi un păgân.

Canonul 47 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care va boteza din nou pe cel ce are botez adevărat, sau nu va boteza pe cel amestecat cu cei necredincioşi să se caterisească, deoarece şi-a bătut joc de crucea şi de moartea Domnului şi n-a deosebit pe preot de preoţii mincinoşi”. ,,Cei necredincioşi” sunt, pe de o parte, ereticii pentru că ei tăgăduiesc o parte din învăţătura Bisericii, iar pe de altă parte, păgânii deoarece ei nu cred deloc în adevărurile creştine, ultimii meritând cu adevărat numele de ,,necredincioşi”.

Mai mult, Aşezămintele Apostolice, în capitolul 15 din cartea a VI-a, îi numesc pe eretici nelegiuiţi, iar botezul lor este calificat drept ,,pângărire şi lanţ de nelegiuire”. Este de notat că nu este vorba de păgâni, ci de creştinii care au sfărâmat unitatea Bisericii şi împotriva cărora autoritatea bisericească găseşte de cuviinţă să ia cele mai aspre măsuri. Însuşi Hristos a spus că ,,orice împărăţie care se dezbină întru sine se pustieşte şi orice cetate sau casă care se dezbină întru sine nu va dăinui” (Luca XI, 17).

Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.

Multe canoane apostolice sau de-ale sinoadelor locale se ocupă şi de alte împrejurări asemănătoare din viaţa creştinului, în care acesta trebuie, de asemenea, să fie atent şi să se ferească de contactul cu evreii sau ereticii, precum: ţinerea aceloraşi sărbători, darurile ce se oferă la zile mari, ofrandele în biserici şi sinagogi, înrudirea cu evreii sau ereticii. Toate canoanele au aceeaşi menire: de a păzi creştinul de orice l-ar putea abate de la învăţătura lui Hristos, revelată şi explicată, în ce priveşte aplicarea ei practică, de către Biserică.

Canonul 71 apostolic: ,,Dacă un creştin ar aduce untdelemn la altarele păgâne, sau la sinagogile iudeilor cu prilejul sărbătorilor lor, sau ar aprinde lumânări acolo, să se afurisească”.

Aşezămintele Apostolice (II 61, 62) vorbesc foarte amănunţit şi pedepsesc cu asprime pe cei ce se duc ,,în casa demonilor sau în sinagoga omorâtorilor lui Hristos”. Creştinul nu trebuie să ofere untdelemn, lumânări sau alte lucruri care sunt de folos cultului practicat de păgâni sau iudei. El nu trebuie să aibă nici un fel de contact care ar însemna părtăşie de credinţă cu aceştia.

Fără îndoială, nici unul din canoanele Sfinţilor Apostoli nu opresc de la a trăi civilizat şi a avea relaţii amiabile cu păgânii, ereticii sau iudeii, sau de la a ajuta cu ceva practic, ce nu ar semnifica în nici un fel împărtăşirea credinţei lor. Cu toate acestea, există o mare diferenţă între a fi vecin bun cu necreştinul şi a intra în comuniune religioasă cu el, diferenţă pe care poate mulţi oameni nu o mai sesizează astăzi.

Şi Sfinţii Părinţi au canonisit rugăciunea în comun şi dialogul cu necreştinii. Prezentăm câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale cu privire la această problemă.

Canonul 72, al VI-lea Sinod Ecumenic: ,,Căci nu trebuie să stea împreună cele ce nu se amestecă, nici pe lup să-l pui la un loc cu oaia, sau ceata păcătoşilor cu cea a lui Hristos. Iar dacă cineva ar nesocoti cele hotărâte de noi, să se afurisească”.

Canonul 9, Sinodul local din Laodiceea: ,,Cu privire la faptul că cei care aparţin Bisericii nu trebuie să meargă să viziteze cimitirele sau aşa-numitele mucenicii ale ereticilor, pentru rugăciune sau vindecare, dar, dimpotrivă, cei care fac aşa ceva, dacă sunt dintre credincioşi, să fie excluşi din comunitatea creştină pentru un timp până când se pocăiesc şi mărturisesc că făcut o greşeală, când pot fi reprimiţi în comuniune”.

Canonul 33, Sinodul local din Laodiceea: ,,Creştinul nu trebuie să se roage împreună cu ereticii sau schismaticii”.

Aşadar, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, creştinii nu trebuie să aibă părtăşie nici cu păgânul, cel care nu crede în învăţătura creştină şi ca atare nici în Iisus Hristos, nici cu ereticul, cel ce tăgăduieşte parţial adevărul şi, prin acesta, pe Însuşi Mântuitorul nostru, nici cu evreul, cel care crede în continuare în Legea Veche şi pentru care Iisus Hristos este doar un profet, nu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.

Toate aceste canoane scrise cu litera pe hârtie sunt înscrise cu litere de foc în inimile mucenicilor şi mărturisitorilor Ortodoxiei, care au preferat să moară mai degrabă decât să încalce legea lui Dumnezeu. Sunt nenumărate exemple, în întreaga istorie a Bisericii, de sfinţi care au murit pentru a apăra învăţătura ortodoxă, iar printre cele mai remarcabile se numără şi cel al Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Maxim a fost un mărturisitor al dreptei credinţe, pe care a apărat-o în faţa ereziei monotelite. În vremea sa, întreaga ierarhie bisericească a Imperiului Bizantin şi, alături de ea, împăratul Bizanţului, căzuseră în această erezie, prigonind pe cei ce li se opuneau. Rămăseseră ortodocşi numai Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului şi episcopul de Roma.

Cei care introduseseră monotelismul în învăţătura Bisericii erau Chir, patriarhul Alexandriei (630-643), şi Serghie, patriarhul Constantinopolului (610-638), şi ei reuşiseră să-l atragă în erezie şi pe împăratul Heraclie al Bizanţului. Cei doi patriarhi au convocat sinoade locale ce au confirmat această erezie, propovăduind-o şi corupând astfel întreg Răsăritul.

Sfântul Maxim, care nu era decât un simplu călugăr, s-a opus acestei erezii şi a ieşit din comuniune cu toţi patriarhii, mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii din Răsărit care îmbrăţişaseră monotelismul, motiv pentru care el a fost întemniţat. Eliberat din închisoare, sfântul Maxim pleacă la Roma. La îndemnul lui, Papa convoacă episcopii săi, 105 la număr, avându-l pe sfântul Maxim în mijlocul lor. Acesta a fost Sinodul de la Lateran din 649: el arăta erorile lui Chir, Serghie, Pir şi Pavel, şi, de asemenea, mărturisirea eretică a împăratului. Învăţăturile false au fost anatematisite, ca şi cei ce le-au propovăduit. Papa a scris credincioşilor de pretutindeni, pentru a-i avertiza în privinţa ereziei ce cuprinsese mare parte din Biserică, explicându-le greşelile ereticilor şi avertizându-i pentru a fi atenţi, şi pentru a le confirma că scaunul Romei rămăsese ortodox.

Întors în Bizanţ, sfântul este din nou întemniţat. El le aduce la cunoştinţă răsăritenilor hotărârile Sinodului de la Lateran, prin care clericii eretici erau depuşi şi lipsiţi de preoţie. Monoteliştii încearcă să-l silească pe sfânt să intre în comuniune cu ei, dar el răspunde: ,,Mai degrabă aş prefera să mor decât să mă îndepărtez în vreun fel de adevărata credinţă şi apoi să am mustrări de conştiinţă … pentru că ştiu din scrierile Sfântului Apostol Pavel că înger de-ar veni din cer să propovăduiască o altă Evanghelie anatema să fie”.

Nevrând să se amestece cu ereticii, sfântul Maxim preferă exilul în Tracia. Pentru neclintirea sa în dreapta credinţă, lui i-a fost tăiată limba cu care propovăduise adevărul şi mâna dreaptă cu care scrisese, el murind în exil în anul 662. Abia după moartea sa, noul împărat al Bizanţului, Constantin Pogonatul a convocat, în anul 680, al şaselea Sinod Ecumenic de la Trullan, la care a fost anatematisită erezia monotelismului şi, odată cu ea, patru patriarhi ai Constantinopolului, unul al Alexandriei, doi al Antiohiei, un papă al Romei şi o mulţime de mitropoliţi şi episcopi. Sinodul a hotărât şi cinstirea lui Maxim, călugărul simplu care păstrase dreapta credinţă în faţa atâtor arhierei.

După cum istoria a demonstrat, în toţi acei ani, Sfântul Maxim, un simplu călugăr, a fost drept, iar toţi patriarhii şi mitropoliţii iluştri, faimoşi şi influenţi împotriva cărora scrisese au fost căzuţi în erezie. El nu a fost singur în lupta pentru apărarea învăţăturii ortodoxe, căci de partea lui era Însuşi Hristos, Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii Părinţi ce ne-au lăsat Sfânta Tradiţie, cârma Bisericii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

PARTEA A III-A

Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii rămâne neschimbată de-a lungul veacurilor. Pretenţia dintotdeauna a ereticilor de a fi consideraţi creştini, ca şi folosirea numelui de creştin de către orice sectant, a produs mereu confuzie. Mai mult, istoria mărturiseşte despre adevăratele intenţii ce se află în spatele dorinţei de dialog a ereticilor cu creştinii. Cu toate acestea, atitudinea ortodocşilor a fost greşit înţeleasă în secolele trecute şi cu atât mai mult în zilele noastre

După Marea Schismă din 1054, problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii a fost privită numai în aparenţă diferit de către Biserică, apariţia protestantismului în secolul al XV-lea contribuind şi mai mult la neînţelegerea poziţiei ortodoxe. Principalul motiv al acestei neînţelegeri a fost pretenţia dintotdeauna a ereticilor de a fi consideraţi creştini, confruntarea dintre ortodocşi şi aceştia luând, de-a lungul timpului, diferite forme.

Astfel, una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei dialogului dintre ortodocşi şi catolici s-a scris în 1439 la Ferrara-Florenţa. În acea perioadă, sub ameninţarea musulmană, împăraţii Bizanţului au cerut, în mai multe rânduri, ajutor fraţilor din Apus. Profitând de această ocazie, în 1437, papa Eugen al IV-lea (1431-1447) le-a propus ierarhilor ortodocşi unirea celor două Biserici, în schimb promiţându-le susţinere militară împotriva musulmanilor.Ecumenism 07

Constrânşi, conducătorii Bisericii şi ai Imperiului Bizantin – patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (1417-1439), Mitropolitul Visarion al Niceei (care în urma unirii devine cardinal), Mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei (şi el viitor cardinal), Mitropolitul Antonie al Heracleei, Episcopul Dionisie al Sardelor, Episcopul Marcu al Efesului, Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) împreună cu fratele său Dimitrie şi o suită numeroasă de demnitari – vin la Ferrara şi apoi la Florenţa pentru a discuta condiţiile unirii Bisericilor.

Sfântul Marcu al Efesului

În timpul discuţiilor, patriarhul Constantinopolului moare la Florenţa în condiţii suspecte, lăsând un ,,testament” în care cerea în mod imperios unirea cu catolicii. Conducerea Bisericii este preluată de către împărat care, sub ameninţarea papei de a nu le permite să părăsească Italia decât după semnarea unirii, stăruie în favoarea acesteia. În acelaşi timp, papa îi interzice Sfântului Marcu al Efesului să mai participe la dezbaterile dogmatice, deoarece acesta nu voia să cedeze în faţa inovaţiilor papale, motivând că ,,Nu există concesie în materie de credinţă”.

La 5 iulie 1439, delegaţii ortodocşi semnează actul unirii prin care acceptă doctrina catolică, inclusiv primatul papal: ,,papa este succesorul Sfântului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pământ, învăţător şi judecător al întregii Biserici, după cum se cuprinde în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”. Semnarea actului unirii a fost urmată de o slujbă comună şi de puparea papucului papei. Singurul care nu a semnat a fost Sfântul Marcu al Efesului; aflând aceasta, papa Eugen al IV-lea a spus: ,,Şi astfel nu am rezolvat nimic”.

Întorşi la Constantinopol la 1 februarie 1440, ierarhii ortodocşi vestesc poporului unirea cu catolicii, acesta reacţionând prompt: deşi era Postul Mare, bisericile au rămas goale, oamenii fugind de unionişti­­. În plus, credincioşii, clerul de mir şi monahii din Sfântul Munte se adună sub păstorirea Sfântului Marcu al Efesului. El îşi părăseşte scaunul episcopal pentru a propovădui Ortodoxia pretutindeni în Imperiul Bizantin, hirotonind diaconi şi preoţi, construind biserici şi învăţând credincioşii să-şi păstreze credinţa.

Prigonit de unionişti, Sfântul Marcu este întemniţat. ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu pot fi arestate. … Dacă nu ar fi prigoane, mucenicii nu ar străluci, nici mărturisitorii nu şi-ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos, căci prin eforturile lor au bucurat şi întărit Biserica Ortodoxă”.

La Constantinopol, unirea a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, când patriarhul unionist Grigorie al III-lea Mammas a slujit împreună cu legatul pontifical, cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Rusiei, având în sobor 300 de preoţi. La mai puţin de un an, Bizanţul cădea în mâinile musulmanilor …

Înaintea morţii, Sfântul Marcu îşi proclamă pentru ultima oară poziţia ortodoxă faţă de cei care s-au îndepărtat de dreapta credinţă: ,,În ceea ce îl priveşte pe patriarh voi spune aceasta ca nu cumva să se gândească să îmi arate vreun fel de respect la înmormântarea umilului meu trup, sau să trimită la mormântul meu pe vreuunul dintre cei ce sunt în comuniune cu el, pentru a lua parte la rugăciune sau pentru a se alătura preoţilor invitaţi de către noi, gândind că eu am permis comuniunea cu el. Şi ca nu cumva tăcerea mea să dea ocazia celor care nu cunosc pe deplin ideile mele să suspecteze vreun fel de conciliere, eu declar aici şi mărturisesc că nu accept comuniunea cu el sau cu cei care sunt în comuniune cu el, nici în această viaţă, nici după moartea mea, aşa cum nu accept nici unirea, nici dogma latină pe care el şi aderenţii lui au acceptat-o. Sunt absolut convins că, cu cât mai departe stau de el şi de cei ca el, cu atât mai aproape sunt de Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Şi pentru acest motiv spun: aşa cum de-a lungul întregii mele vieţi am stat departe de ei, tot aşa în momentul plecării mele şi după moartea mea mă depărtez de relaţia şi comuniunea cu ei şi poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie nici de înmormântarea mea, nici de mormântul meu şi nici de nimeni dintre ai noştri cu ţelul de a sluji împreună slujbele noastre dumnezeieşti; aceasta ar însemna să amestecăm ceea ce nu se poate amesteca”.

Nici protestanţii nu au fost mai prejos în încercările lor de a dialoga cu ortodocşii, născute din dorinţa de a crea o alianţă antipapală. Astfel, în anul 1576, luteranii din Tübingen îi scriau patriarhului Ieremia al II-lea al Constantinopolului (1572-1579, 1580-1584, 1587-1595), afirmând că luteranismul este adevărata credinţă şi că vor să se unească cu ortodocşii. În sprijinul celor afirmate, ei alăturau scrisorii ,,Mărturisirea de la Augsburg” din 1530 şi articolele credinţei lor, cerându-i patriarhului să-şi spună părerea.

Patriarhul le-a trimis o primă scrisoare în care le spunea: ,,răspunzând, nu vă vom spune nimic de la noi, ci din cele şapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieţi că sunteţi de acord. Vom vorbi urmând învăţătorilor şi teologilor noştri … pentru că Sfântul Duh a vorbit prin ei. Învăţăturile lor vor rămâne pururea neschimbate, căci ele se întemeiază pe cuvântul Domnului …”. Arătându-le care este dreapta credinţă, patriarhul Ieremia i-a sfătuit să revină asupra ideilor lor greşite: ,,nu există decât un singur mod de a corecta greşeala: urmând Sfintelor Sinoade şi canoanelor apostolice, într-un cuvânt urmându-L pe Hristos în toate”.

Nemulţumiţi de răspunsul patriarhului, care le cerea renunţarea la erezii, luteranii îi scriu din nou, aducându-i numeroase acuze. Ieremia le răspunde: ,,noi nu ne apărăm cu înţelepciunea omenească, ci folosim ca dovadă Scriptura, căci adevărata filosofie nu contrazice niciodată teologia (Col. 2, 8). … Deci, fraţilor, să stăm neclintiţi pe stânca credinţei şi pe tradiţia Bisericii şi să nu înlăturăm hotarele puse de Sfinţii Părinţi”.

Primind a treia scrisoare, patriarhul Ieremia al II-lea îşi dă seama că dialogul nu rodeşte şi le scrie următoarele: ,,Vă cerem ca de acum înainte să nu ne produceţi o durere şi mai mare, nici să ne mai scrieţi pe acelaşi subiect pe care vreţi să îl priviţi diferit de cum au făcut-o teologii Bisericii. Voi îi cinstiţi pe ei în cuvinte, dar îi respingeţi prin faptele voastre. Pentru că voi încercaţi să dovediţi că cuvintele lor dumnezeieşti, armele noastre, nu sunt potrivite. În ceea ce ne priveşte, eliberaţi-ne de povara dialogului. Mergând pe căile voastre, nu ne mai scrieţi despre dogmă”.

Spre deosebire de Ieremia al II-lea, Patriarhul Chiril Lucaris (1620-1623, 1623-1633, 1633-1634, 1634-1635, 1637-1638), al Constantinopolului, a avut o poziţie echivocă. După ce studiază la Padova şi Veneţia şi ia cunoştinţă de doctrina catolică şi de cea protestantă, el este trimis în Lituania, unde se confruntă cu intrigile iezuite, care au ca rezultat unirea din 1596 a rutenilor ortodocşi cu Biserica Catolică. Ca patriarh al Constantinopolului, el este martor al luptelor dintre catolici şi protestanţi pentru dominaţia asupra Bisericii Ortodoxe şi a Constantinopolului, aflat sub stăpânire turcească. Urmare a intrigilor acestora, este îndepărtat din scaun de 4 ori.

De-a lungul timpului, Chiril a oscilat între cele două tabere – catolică condusă de ambasadorul Franţei şi protestantă de cei ai Angliei şi Olandei – apropiindu-se de ultimii datorită urii ce le-o purta iezuiţilor. Protestanţii îl sprijină material şi politic, iar el poartă o corespondenţă bogată cu reformaţii şi calvinii. În 1628, dăruieşte conducătorului Bisericii Anglicane, un manuscris preţios al Sfintei Scripturi, Codex Alexandrinus, dedicându-i-l: ,,Chiril, Patriarh Ecumenic, preafericitului şi preaînţeleptului arhiepiscop de Canterbury, William Land”.

În anul 1629, ca urmare a atitudinii sale echivoce, apare sub numele său o ,,Mărturisire de credinţă” calvină, de a cărei publicare profită atât catolicii, cât şi protestanţii. Astfel, protestanţii şi-au putut permite să pretindă că împărtăşesc aceeaşi credinţă cu ortodocşii, în timp ce catolicii l-au acuzat, în faţa sultanului, de erezie, acesta condamnându-l la moarte.

Istoricii nu sunt unanimi în a-i atribui această lucrare lui Chiril Lucaris, căci el a protestat, dar nu public, împotriva ei. După moartea sa, Biserica Ortodoxă va condamna această Mărturisire de credinţă prin sinoadele de la Constantinopol din 1638 şi Iaşi, 1642. Mai mult decât atât, ea îşi va proclama credinţa prin Mărturisiri sinodale, combătând ereziile catolice şi protestante. Astfel, sinodul de la Ierusalim adoptă în 1672 ,,Pavăza ortodoxă”, o mărturisire care demonta ereziile jansenisto-calviniste ale vremii, ca în secolul următor, patriarhii orientali să le spună din nou anglicanilor că, fără acceptarea dogmei ortodoxe, unirea nu este posibilă.

În secolul al XIX-lea, cele mai importante Mărturisiri de credinţă au fost Enciclicele patriarhilor răsăriteni de la 1848 şi 1895, scrise în replică la Enciclicele papilor Pius al IX-lea (1846-1878) şi Leon al XIII-lea (1878-1903). Prin acestea, papii îi ,,invitau” pe ortodocşi să li se supună, pretinzând că Biserica Catolică este Biserica adevărată. Astfel, papa Pius scria că ,,nu există nici un motiv pentru care voi să refuzaţi o întoarcere la Biserica adevărată şi la comuniunea cu sfântul meu tron”. Patriarhii răspund cu argumente clare şi limpezi, demontând inovaţiile papale şi spunând că ,,orice comuniune duhovnicească în rugăciune a fiilor Bisericii Soborniceşti cu ereticii sau comunităţile eretice este interzisă”.

În opoziţie totală faţă de trecut, ortodocşii ecumenişti poartă astăzi, cu heterodocşii, dialoguri nesfârşite ce nu dau roade. Orbiţi, ei neagă întreaga istorie a Bisericii, precum şi învăţătura ei, nevrând să înţeleagă că întoarcerea la Ortodoxie este o problemă de alegere şi de maturizare duhovnicească personală, şi nu un rezultat al dialogului ecumenic …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

PARTEA A IV-A

Cu toate că Biserica a propovăduit prin învăţătura sa şi a mărturisit prin sfinţii săi problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii, ortodocşii secolului XX au adoptat o poziţie radical diferită de cea a înaintaşilor lor. Încălcând hotărârile Sfinţilor Părinţi prin iniţierea unui dialog cu heterodocşii, adepţii ortodocşi ai ecumenismului modern au declanşat o avalanşă ale cărei consecinţe nu le mai pot controla. Oare către ce conduce această nesăbuinţă a ortodocşilor de astăzi ?

La mai puţin de un deceniu de la Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1895, Biserica Constantinopolului şi, mai târziu, ortodocşii secolului XX au adoptat o poziţie radical diferită, în ceea ce priveşte relaţiile cu heterodocşii. Renunţând, fără să ezite, la 19 veacuri de viaţă duhovnicească, ei şi-au permis să încalce hotărârile Sfinţilor Părinţi, îndreptându-şi paşii pe o cale necugetată – ,,dialoguri ale dragostei”, conferinţe şi întruniri teologice, nesfârşite dezbateri şi congrese dogmatice – nechibzuinţă care astăzi îşi arată roadele amare.

Această ,,odisee” a început odată cu dorinţa patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1878-1884, 1901-1912), exprimată în Enciclica sinodală din 1902, de a afla părerea Bisericilor Ortodoxe locale asupra unirii cu celelalte Biserici creştine. Din cauza opiniilor favorabile ale acestora, el avea să sublinieze în 1904: ,,Păstrând cele proprii, se cuvine să privim cele ale altora”.

Deschizând uşa dialogului cu heterodocşii, Constantinopolul a iniţiat o etapă plină de frământări, în care relaţiile interconfesionale au cunoscut o amploare continuă. Mai mult, prin atitudinea sa echivocă, Patriarhia Ecumenică a încuviinţat tacit teoriile eretice despre Biserică şi natura ei, ca şi dezvoltarea şi perpetuarea acestora.

Ca urmare a primilor paşi spre ,,unirea tuturor Bisericilor”, în 1919, Mitropolitul Dorotei al Brussei (1919-1921), în acea perioadă locţiitor al patriarhului ecumenic, a acceptat propunerile de colaborare şi unire venite din partea confesiunilor anglicană, veche-catolică şi armeano-gregoriană. Un an mai târziu, în Enciclica din 1920, el se adresa ,,Venerabilelor Biserici creştine de pretutindeni”, pornind de la ideea că ,,diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea colaborării în vederea unirii”.

În Enciclică, Dorotei sugera crearea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor şi propunea un program concret de colaborare între Biserici. Programul său prevedea dialoguri şi conferinţe teologice, contacte regulate prin corespondenţă, relaţii cât mai strânse între reprezentanţii Bisericilor, ca şi între şcolile teologice, educarea în spirit ecumenic a credincioşilor de toate confesiunile. Toate aceste propuneri au fost transpuse în practică, astfel că azi ele sunt considerate a fi fost ,,paşi esenţiali către fundamentarea trainică a unei perspective creştine comune”.

Enciclica din 1920 este un document extrem de controversat, atât prin forma sa neobişnuită, cât şi prin consecinţele pe care le-au avut ideile expuse. În primul rând, în text nu există referiri la Biserica Ortodoxă, uitându-se cu desăvârşire cuvântul ,,Ortodoxie”, fiind folosită în schimb expresia tipic ecumenistă ,,Biserici creştine”. Mai mult, prin acest act Constantinopolul mărturiseşte că definiţia şi semnificaţia ,,unicităţii” (despre care evită, evident în mod intenţionat, să sublinieze că are un scop şi o înţelegere exclusiv ortodoxe) gândirii ortodoxe constituie ,,pretenţiile” unor ,,obiceiuri şi superstiţii vechi” care creează ,,dificultăţi foarte mari ce pun în primejdie lucrarea de unificare” …

Aşadar, pentru prima oară de-a lungul întregii sale istorii, Biserica Ortodoxă a renunţat la a se considera Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, recunoscând dreptul celorlalte confesiuni creştine de a se numi Biserici. Neîndoios, acest fapt a reprezentat o abordare greşită a dialogului şi a unei viitoare uniri cu heterodocşii. În plus, cea mai şocantă constatare cu privire la Enciclica din 1920 este aceea că în timp ce propovăduia dialogul şi unirea cu heterodocşii, ea a marcat debutul schismei din Biserica Ortodoxă, provocată de schimbarea calendarului.

Anii ’20 constituie începutul ,,erei dialogurilor” prin desfăşurarea, mai întâi cu timiditate şi apoi în forţă, a primelor întâlniri interconfesionale. Ca o urmare logică ia naştere Mişcarea Ecumenică, ce îşi are originea în trei grupări paralele: ,,Viaţă şi Acţiune” (Life and Work), ,,Credinţă şi Organizare” (Faith and Order) şi ,,Mişcare Misionară” (International Missionary Council). Următoarele decenii vor fi marcate de o sumedenie de întruniri şi conferinţe, cu sute şi mii de participanţi aparţinând unui mare număr de confesiuni, al căror adevărat scop poate fi uşor intuit.

Gruparea ,,Viaţă şi Acţiune” şi-a ţinut prima conferinţă în 1925 la Stockholm, sub preşedinţia unui american de confesiune calvină. La aceasta au participat 680 de delegaţi aparţinând la 31 de confesiuni, partea ortodoxă fiind reprezentată de Bisericile din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Serbia, România, Grecia şi Bulgaria. A doua conferinţă din 1937 a întrunit, la Oxford, sub conducerea unui episcop anglican, 435 de delegaţi aparţinând la 120 de confesiuni.

Conferinţele acestei grupări au avut drept temă colaborarea interconfesională în plan practic. Nathan Soderblom, Arhiepiscopul neoprotestant al Uppsalei, unul dintre principalii susţinători ai dialogului dintre ortodocşi şi heterodocşi afirma că ,,pentru a se ajunge la unirea Bisericilor creştine este necesară mai întâi strânsa lor colaborare pe teren practic”. Astfel, scopul ultim al grupării ,,Viaţă şi Acţiune” era imixtiunea confesiunilor creştine pentru o cât mai bună uniformizare …

În paralel, mişcarea ,,Credinţă şi Organizare” a urmărit desfăşurarea dialogului în plan dogmatic. La prima conferinţă a acesteia din 1927 din Elveţia au participat 400 de delegaţi din 100 de confesiuni şi comunităţi creştine. Tematica conferinţei s-a axat pe următoarele probleme: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Sfintele Taine şi Ierarhia, participanţii expunând punctele de vedere ale propriei confesiuni.

A doua conferinţă a acestei mişcări a avut loc la Edimburg, în 1937, sub preşedinţia Arhiepiscopului anglican William Temple de York, abordând teme precum harul, preoţia şi unitatea Bisericii în viaţă şi cult. În mesajul conferinţei, Bisericile participante au mărturisit ,,o unitate a inimilor şi a duhului”, exprimându-şi speranţa că ,,o înţelegere mai adâncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos”.

Adevărata ţintă a mişcării ,,Credinţă şi Organizare” a fost, fără îndoială, pervertirea învăţăturilor ortodoxe în primul rând cu privire la Biserică şi natura ei, urmând a atinge Sfintele Taine, harul şi mântuirea în afara Bisericii. Cele două grupări s-au completat una pe cealaltă în acţiunile lor nocive asupra Bisericii Ortodoxe ca un întreg. În anul 1937, ele ,,îşi unesc forţele”, dând naştere Consiliului Mondial al Bisericilor – organizaţia intercreştină preconizată în 1920 de Mitropolitul Dorotei al Brussei.

Născută din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, organizaţia nou formată – Consiliul Mondial al Bisericilor – avea în componenţă o majoritate protestantă. Ca urmare, preocupările acestei organizaţii au corespuns ideologiei protestante, tinzând spre a sluji interesele acesteia, de legitimizare şi de câştigare a credibilităţii în lume.

Concret, în urma Conferinţelor de la Oxford şi Edimburg din 1937 şi, mai târziu, la Conferinţa de la Amsterdam, din 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor a fost conceput, din punct de vedere administrativ, să se ocupe de domenii precum afaceri internaţionale, finanţe, reconstrucţie şi ajutor internaţional, serviciu creştin internaţional de informaţii şi presă.

Amsterdam a reprezentat o mărturie şi în ceea ce priveşte perspectiva din care această organizaţie aborda problemele creştine. Astfel, amprenta protestantă a devenit şi mai evidentă odată cu debutul discuţiilor dogmatice ce aveau ca temă centrală ,,Planul lui Dumnezeu şi situaţia prezentă a omului”. Cu privire la aceasta, părintele Ioan Rămureanu notează în cartea sa ,,Istoria Bisericească Universală”, volumul II, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993, următoarele: ,,Problemele eshatologice şi internaţionale au fost cercetate de cei mai mulţi prin prisma pragmatismului, care situează împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ, iar de alţii, mai puţini, prin prisma eshatologiei, situându-le deasupra realizărilor omeneşti”. Tot el subliniază şi nemulţumirea Bisericilor Ortodoxe referitoare la ideologia ecumenistă: ,,Majoritatea Bisericilor Ortodoxe au hotărât să comunice Consiliului Mondial al Bisericilor că nu pot participa la prima adunare generală, deoarece programul actual al mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei”.

Ecumenism 08

Întrunirea comisiei de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania, Curtea de Argeş, 1991

Totuşi, la mai puţin de cinci ani de la Conferinţa de la Amsterdam, adepţii ortodocşi ai ecumenismului aveau să revină asupra poziţiei adoptate în 1948. Astfel, la 31 ianuarie 1952, Patriarhul Athenagoras (1949-1972) al Constantinopolului recomanda colaborarea Bisericilor Ortodoxe cu Consiliul Mondial al Bisericilor, ,,acţiunea apropierii şi colaborării tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine fiind o necesitate şi o datorie sfântă, ce decurge din specificul şi misiunea lor”.

Schimbarea atitudinii reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe nu a fost un act izolat, de-a lungul timpului ortodocşii oscilând între a întreţine sau întrerupe relaţiile cu Mişcarea Ecumenică. Cu toate acestea, ezitările lor nu au condus nicidecum către o clarificare a poziţiei ortodoxe, ci mai degrabă spre o confuzie crescândă.

La a doua Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Evanston, Statele Unite, din 1954, ortodocşii au protestat din nou, deoarece în cadrul dezbaterii pe tema ,,Unitatea în Hristos şi împărţirea în Biserici”, Biserica a fost comparată cu omul păcătos, supus greşelii, dar mântuit. Însă, protestele lor au fost inutile în lipsa unei poziţii ferme de-a lungul timpului.

Ca urmare a acestei atitudini echivoce a părţii ortodoxe, reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor şi-au intensificat lucrarea de erodare a Ortodoxiei. Astfel, la a patra Adunare de la Uppsala, din 1968, ce a reunit 2000 de participanţi din cele 232 de Biserici membre, s-a adoptat următoarea politică: ,,mişcarea ecumenică trebuie să devină mai îndrăzneaţă – pentru a intra în comunitate cu Bisericile care nu sunt încă în comunitatea noastră”.

În 1975, la Adunarea din Kenya, ortodocşii s-au opus iarăşi protestanţilor care doreau transformarea Consiliului Mondial al Bisericilor într-o structură eclezială universală sau cel puţin într-un sinod ecumenic. În ciuda tuturor divergenţelor, s-a afirmat că participanţii ,,au trăit bucuria unităţii” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999

 

 

PARTEA A V-A

Singurele roade ale participării ortodoxe la dialogul din cadrul mişcării ecumenice au fost compromisurile şi abaterile de la învăţătura Bisericii. Conduita ambiguă a ortodocşilor ecumenişti – caracterizată de simple proteste verbale neurmate de nici o acţiune concretă – le-a permis heterodocşilor să-şi dezvolte şi să-şi poată impune cu uşurinţă ideologia. În schimb, ortodocşii ecumenişti, nemulţumiţi de faptul că dialogul interconfesional nu progresează în sensul dorit, dau vina pe ,,tradiţionalişti” – singurii care se mai opun ereziei ecumenismului – acuzându-i de crearea de schisme în Biserica Ortodoxă

După 1975, relaţiile dintre ortodocşii ecumenişti şi protestanţii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor au cunoscut o evoluţie asemănătoare celei de până atunci. Mai mult, dialogul nu s-a concretizat nicidecum în favoarea Ortodoxiei, ci dimpotrivă imaginea ei a fost grav afectată şi distorsionată de către reprezentanţii săi.

Astfel, deşi vreme de aproape un secol, Ortodoxia oficială, ,,canonică”, s-a arătat public alături de Mişcarea Ecumenică, reprezentanţii ei au făcut, nu de puţine ori, declaraţii dure la adresa acestei mişcări şi a conducătorilor ei.

 

În 1983, la a VI-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, ortodocşii recunosc că nu au renunţat încă la ,,vechile prejudecăţi”

La a şasea Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor ce a avut loc la Vancouver, Canada, au participat 850 de delegaţi ai Bisericilor membre. Întrunirea s-a desfăşurat fără controverse între participanţi, ,,referenţii şi vorbitorii exprimându-şi de pe propriile poziţii confesionale” ideile referitoare la temele aflate în dezbatere. Una dintre sesiunile cele mai importante a fost cea la care s-a discutat ,,Declaraţia asupra drepturilor omului” şi în cadrul căreia s-au lansat conceptele de ,,nouă ordine morală” şi ,,nouă ordine economică internaţională”.

Deşi conţinutul discuţiilor şi poziţiile de pe care au fost abordate acestea nu s-au modificat faţă de întrunirile anterioare, ortodocşii ecumenişti nu au protestat în nici un fel. Mai mult, ei au recunoscut, în declaraţia finală, ,,nerenunţarea la vechile prejudecăţi, participarea la nedreptatea lumii”, mărturisind făţiş că sunt … ,,neascultători”.

 

În 1991, după întrunirea de la Canberra, ortodocşii afirmă cu seninătate că ,,unii membri ai mişcării ecumenice se dovedesc a fi eretici”

A şaptea Adunare generală s-a desfăşurat la Canberra, Australia, în 1991, având tema ,,Vino, Duhule Sfânt”. În declaraţia adoptată de delegaţi se spunea: ,,Mulţumim lui Dumnezeu pentru conştiinţa crescândă a unităţii care însoţeşte diversitatea expresiilor credinţei creştine. Am fost emoţionaţi de diversitatea vizibilă a rugăciunilor, a spiritualităţilor, a teologiilor”. ,,Problemele obsedante” dezbătute de participanţi – ,,datoriile mondiale, militarismul, ecosistemele şi rasismul” – au reliefat încă o dată reala lipsă de preocupare a mişcării ecumenice faţă de neînţelegerile ecleziologice existente între confesiunile creştine, întâietate având ideologia protestantă tipic materialistă.

În ciuda entuziasmului general care a însoţit declaraţia finală a acestei adunări, ortodocşii ecumenişti au emis un protest la adresa anumitor membri şi tendinţe ale mişcării ecumenice: ,,unii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor nu numai că nu respectă minimum doctrinar, ci se dovedesc eretici: nu acceptă Sfânta Treime, interpretează greşit acţiunea Sfântului Duh în afara Bisericii, nu înţeleg comuniunea euharistică, etc.”. Este paradoxal că recunosc singuri că poartă dialoguri cu ereticii.

 

,,Teologia şi morala nu-şi găsesc corespondenţă în viziunea ecumenistă”, declară un ierarh ortodox, adept al ecumenismului

Au existat declaraţii şi mai tranşante. Astfel, Mitropolitul Bartolomeu al Calcedonului declara: ,,Se constată tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum dorinţa de unitate în Hristos”, iar Mitropolitul Ioannis Ziziulas al Pergamului afirma: ,,Adunarea nu a dezbătut probleme teologice, căci teologia şi morala, gândirea şi raţiunea nu-şi găsesc corespondenţă în viziunea ecumeniştilor … pentru ecumenism, Duhul Sfânt este o temă, nu una dintre Persoanele Sfintei Treimi”.

În 1992, deciziile Comitetului Central al Consiliului determină reacţia ortodocşilor, care reiau protestele împotriva radicalizării mişcării ecumenice şi a terminologiei acesteia, a hirotoniei femeilor, a sincretismului religios, etc. Limitându-se la a protesta verbal şi fără a adopta o poziţie hotărâtă, ripostele ortodoxe nu au avut nici cel mai mic ecou în Consiliul Mondial al Bisericilor.

Replica ortodocşilor ecumenişti, aparent expresia unei atitudini ferme, vădeşte în cel mai bun caz ignoranţa. Protestele lor lasă impresia că inovaţiile protestante sunt recente şi că Biserica Ortodoxă a fost, în ultimele decenii, martora a noi şi noi devieri de la dreapta credinţă. În realitate, ideologia protestantă nu s-a modificat deloc în cursul ultimelor secole, perpetuând ereziile din care a luat naştere.

 

În 1998, la întrunirea panortodoxă de la Thessaloniki, ortodocşii ,,canonici” au dat vina, pentru actuala situaţie, pe ,,tradiţionalişti”, numindu-i ,,schismatici” şi ,,extremişti”

Cu şase luni înainte de a opta Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor ce a avut loc la Harare, în Zimbabwe, ortodocşii s-au întrunit la Thessaloniki, Grecia, între 29 aprilie – 2 mai 1998, pentru a discuta retragerea Bisericii Ortodoxe a Georgiei din mişcarea ecumenică şi poziţia ortodoxă ce urma a fi adoptată la Harare. Bisericile Rusă şi Sârbă au propus ca ortodocşii să participe la întrunirea de la Harare doar ca observatori, dar în urma unor ,,negocieri prelungite”, s-a ajuns la un compromis. Astfel ortodocşii au luat decizia ca Bisericile Ortodoxe locale să trimită delegaţi ,,nu pentru a participa efectiv la activităţile Conferinţei, ci numai pentru a mărturisi în faţa neortodocşilor preocupările ortodoxe legate de direcţia în care se îndreaptă Consiliul Mondial al Bisericilor şi pentru a cere restructurarea lui”.

Cu toate acestea ,,delegaţii din partea tuturor Bisericilor Ortodoxe canonice” au fost mult mai preocupaţi de criticile ,,tradiţionaliştilor” decât de dictatura ideologiei protestante în mişcarea ecumenică: ,,în unanimitate, delegaţii denunţă acele grupuri de schismatici şi anumite grupări extremiste din interiorul Bisericilor Ortodoxe locale care folosesc pretextul ecumenismului pentru a critica conducerea Bisericii şi pentru a-i submina autoritatea prin încercarea de a crea diviziuni şi schisme”. Autori ai schismei din 1924 – care astăzi se autodenumesc canonici – ortodocşii ecumenişti îi acuză de această ,,infracţiune” pe tradiţionalişti, adăugând astfel încă un trofeu în galeria nenumăratelor reuşite diplomatice ale Bisericii ,,oficiale”.

Se pare că în trei sferturi de secol de dialog cu heterodocşii, marcate de grave compromisuri din partea ortodocşilor şi de intoleranţa crescândă a protestanţilor, ortodocşii ecumenişti nu au învăţat nimic. Ei repetă la nesfârşit acelaşi scenariu: iritaţi iniţial de abuzurile heterodocşilor, ei fac afirmaţii serioase la adresa lor pentru ca, mai apoi, în numele ,,iubirii creştine” să renunţe la orice atitudine recalcitrantă şi să revină la masa dialogului, reluând în mod inutil aceleaşi discuţii şi făcând noi concesii.

Mai mult, dialoguri asemănătoare celor desfăşurate sub auspiciile Consiliului Mondial al Bisericilor s-au purtat şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, organizaţie a Bisericilor Ortodoxe şi Protestante din Europa. Aceasta a fost creată în 1959 ca o ,,secţie” a Consiliului Mondial al Bisericilor, scopul său fiind precizat în statut: ,,studiul, în întâlniri programate, a problemelor care privesc Bisericile din Europa şi întrajutorarea Bisericilor în săvârşirea slujirii”.

Conferinţa Bisericilor Europene nu diferă mult de Consiliul Mondial al Bisericilor în ideologia şi scopurile urmărite, lozincile utilizate la întrunirile organizate de aceasta vorbind de la sine: ,,luptă pentru dreptate socială şi economică”, ,,pace şi reconciliere în Europa”, ,,contribuţia Bisericilor din Europa la viaţa socială, economică şi politică a Europei”.

În aceeaşi notă, Conferinţa Bisericilor Europene face parte din Consiliul social-economic al Organizaţiei Naţiunilor Unite ca organizaţie nestatală cu rol consultativ.

 

,,Rugăciunea în comun şi calendarul ecumenic” sunt recomandările Conferinţei Bisericilor Europene

În 1979, Adunarea plenară ce a avut loc în insula Creta recomanda, pentru realizarea unităţii, celor 122 de Biserici europene membre ,,dialogul ecumenic, rugăciunea în comun, folosirea calendarului ecumenic şi stabilirea unei singure date pentru sărbătorirea Sfintelor Paşti” – într-un cuvânt ,,alinierea” deplină a ortodocşilor la ideologia ecumenistă.

În 1992, la a X-a Adunare generală de la Praga, Cehoslovacia, relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi s-au deteriorat din cauza introducerii în declaraţia finală a adunării a unor puncte de vedere pur protestante. Controversele nu au fost soluţionate nici până astăzi …

Dialogurile teologice şi dogmatice din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al organizaţiilor sale satelite au fost purtate la nivelul întregii creştinătăţi, având scopul de a pregăti dialogurile bilaterale dintre confesiuni. Acestea au fost gândite pentru a continua erodarea Ortodoxiei la un nivel mult mai profund, prin expunerea ei la ereziile fiecărei confesiuni în parte.

Premisele acestor dialoguri bilaterale, la care ortodocşii ecumenişti au subscris, au fost concepute în scopul de a plasa Ortodoxia pe o poziţie defavorabilă. Dintru început, ele nu au avut loc între Biserica Ortodoxă în deplinătatea ei şi diferitele confesiuni, ci între Bisericile Ortodoxe locale şi confesiunile heterodoxe, folosindu-se mereu expresiile ,,familii de Biserici” sau ,,grupuri de Biserici”. Scopul urmărit a fost însăşi negarea dogmei ortodoxe despre Biserică, conferirea legitimităţii puzderiei de confesiuni heterodoxe, toate acestea pregătind minuţios apariţia viitoarei ,,Biserici Ecumenice”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000

 

 

PARTEA A VI-A

Ortodocşii ecumenişti se laudă mereu cu dialogurile bilaterale pe care le poartă cu heterodocşii, prezentând mulţimea temelor şi subiectelor dezbătute, dar uitând să vorbească despre rezultatele obţinute în urma acestora. Uzitând de un limbaj pervertit, ei schimonosesc adevărul, turnându-l în forma unor lozinci şi sloganuri: comisii tehnice, acorduri teologice, documente de dialog, rezultate parţiale. Încercând să traducem această ecumeni-vorbire, ne întrebăm ce înseamnă rezultate parţiale ? Oare ridicarea anatemelor şi acceptarea ereziilor heterodoxe … ?

Dialogurile bilaterale dintre ortodocşii ecumenişti şi heterodocşi sunt continuarea firească a dialogurilor purtate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al altor organizaţii ecumeniste, ce se remarcă prin aceeaşi lipsă de verticalitate din partea ortodocşilor, împletită cu rigiditatea ideologică a heterodocşilor. Prin aceste dialoguri, fiecare confesiune heterodoxă s-a străduit să ciuntească din învăţătura ortodoxă, deja atinsă de dialogurile ecumeniste, acea parte ce se opunea propriilor erezii.

Această deschidere a părţii ortodoxe de a purta dialoguri cu heterodocşii a fost iniţiată de Conferinţele panortodoxe din insula Rhodos, din anii 1961, 1963 şi 1964. Astfel, cea de-a doua conferinţă, ce a avut loc între 26-29 septembrie 1963, a avut ca temă principală relaţiile Ortodoxiei cu celelalte confesiuni creştine.

Strategia adoptată în desfăşurarea dialogurilor bilaterale a fost aceeaşi faţă de toate confesiunile heterodoxe: a avut loc mai întâi un ,,dialog al iubirii” sau ,,al slujirii”, neoficial, ce a reprezentat poarta către dialogurile dogmatice, oficiale, purtate în cadrul unor ,,comisii teologice tehnice”.

 

1. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi acea fracţiune a Ortodoxiei care nu a acceptat hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451) – Bisericile necalcedoniene. Aceste hotărâri se referă la condamnarea ereziei monofizismului, care susţinea că Mântuitorul are o singură fire, cea dumnezeiască, ce a covârşit întru totul firea Sa omenească. Printre Bisericile necalcedoniene, numite şi monofizite, se numără Biserica Ortodoxă Coptă a Egiptului, Biserica armeană, Biserica etiopiană, Biserica siro-iacobită, Biserica creştinilor tomiţi din Malabar (India) numită şi Biserica ortodoxă siriană a Răsăritului.

 

Încă din 1964, ortodocşii ecumenişti şi cei necalcedonieni stabileau că diferenţa în dogma despre Hristos a celor două Biserici se află ,,mai degrabă la nivel de termeni, decât în învăţătură”

Dialogul bilateral a început în anii ‘60, în urma hotărârii celor două Biserici de ,,a cultiva relaţii prieteneşti”. Astfel, de-a lungul timpului, ierarhii acestora s-au întâlnit în nenumărate rânduri, colaborând şi susţinându-se ideologic reciproc la adunările şi congresele ecumeniste. Chiar de la prima întrunire neoficială, din Danemarca, în anul 1964, teologii celor două părţi au ajuns la concluzia că ,,în problema hristologică, între cele două familii de Biserici, sunt deosebiri mai degrabă de termeni, decât de dogmă. Este deci posibilă găsirea unei formule de credinţă care să satisfacă cele două Biserici”.

 

Cu toate acestea, după mai bine de 20 de ani de ,,tratative”, cele două părţi nu au reuşit să adopte o poziţie comună, hotărând doar … ,,acceptarea dogmei hristologice, reuniunea şi înţelegerea termenilor”

După mai bine de 20 de ani de întruniri şi discuţii neoficiale, perioadă în care ortodocşii au făcut o mulţime de concesii ideologiei necalcedonienilor, a fost iniţiat dialogul oficial care nu a înregistrat nici cel mai mic progres real pe calea unirii. Astfel, deşi în 1971 cele două Biserici au hotărât ca ridicarea anatemelor să ,,se realizeze doar după adoptarea unei definiţii hristologice comune”, în 1994, la Geneva, ,,au fost ridicate anatemele, hotărându-se reuniunea şi înţelegerea termenilor, acceptarea dogmei hristologice şi încetarea oricăror disensiuni şi acuzaţii”.

Prin aceste discuţii, teologii ortodocşi au sfârşit prin a se compromite grav, admiţând că ereziile necalcedonienilor nu sunt decât o problemă de limbaj şi acceptând să participe la redactarea unei ,,noi formule de înţelegere pe baza căreia să poată să se unească într-o Euharistie comună”. Chiar ne întrebăm, de altfel îndreptăţiţi de cele de mai sus: dacă este vorba numai de o problemă de limbaj, de ce clerul celor două Biserici nu se împărtăşeşte încă din acelaşi potir ?

Mai mult, nici astăzi, după aproape o jumătate de veac de dialoguri, necalcedonienii nu recunosc decât primele trei Sinoade Ecumenice şi nu au făcut nici cea mai mică concesie în favoarea unirii, spre deosebire de ortodocşi.

 

2. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi Biserica Catolică. De-a lungul celor 1000 de ani de când Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă, în urma Marii Schisme din 1054, între cele două Biserici nu au încetat să apară noi şi noi divergenţe. Astăzi, principalele dispute existente între ortodocşi şi catolici sunt concentrate în jurul ereziilor catolice: filioque (Sfântul Duh purcede şi de la Fiul), existenţa purgatoriului (locul unde sufletele celor care nu au săvârşit păcate grave se purifică prin suferinţă pentru a ajunge în rai), infailibilitatea papei (papa, vicar şi locţiitor al lui Hristos pe pământ este infailibil în materie de dogmă – nu greşeşte în formularea şi interpretarea dogmei), imaculata concepţie a Maicii Domnului (Maica Domnului s-a născut peste fire, precum Mântuitorul), Maica Domnului împreună-mântuitoare cu Hristos etc.

 

Ortodocşii ecumenişti sunt gata să facă orice compromis pentru a ajunge la o înţelegere cu Biserica Catolică, care nu a încetat niciodată să susţină că unirea creştinilor nu se poate face decât prin revenirea tuturor confesiunilor la catolicism

Discuţiile cu Biserica Catolică au cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluţie tumultoasă, căci aceasta a pretins mereu ca unirea creştinilor să se realizeze sub conducerea sa. Hotărârile Conciliului Vatican II (1962-1965) au întărit această idee, năruind speranţele oricărui dialog. Cu toate acestea, relaţiile dintre cele două Biserici s-au ameliorat în anul 1965 când, papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras au ridicat anatemele din 1054.

Ulterior, pentru a începe dialogul dogmatic, ortodocşii au pus condiţii – renunţarea la primatul papal, la uniatism ca mijloc de unire, etc. – până la împlinirea lor dorind doar ,,un dialog al slujirii”. Ca răspuns, în iulie 1973, papa a readus în prim plan ideea conform căreia unirea se poate realiza numai prin ,,întoarcerea” ortodocşilor la catolicism. Totuşi, după numai 3 ani, în ianuarie 1976, Patriarhul Dimitrie I al Constantinopolului (1972-1991) a creat o comisie panortodoxă pentru începerea dialogului dogmatic, uitând de orice condiţie pusă anterior de partea ortodoxă sau sfidare din partea catolicilor.

 

În 1995, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului declara că ,,dialogul dintre ortodocşi şi catolici s-a dovedit fructuos”, exprimându-şi bucuria faţă de faptul că ortodocşii au acceptat că sunt ,,Biserică-Soră” cu Biserica Catolică

În 1979, ca urmare a colaborării apropiate dintre conducătorii celor două Biserici, susţinută de scrisori irenice, vizite şi constituirea mai multor ,,comisii teologice tehnice”, Papa Ioan Paul al II-lea declara la Constantinopol: ,,Dialogul dragostei a permis luarea la cunoştinţă a profundei comuniuni care ne uneşte deja”. Cu toate acestea, de-a lungul a două decenii de dialog, nu s-a reuşit semnarea unor ,,documente de acord”, ci numai a unor ,,documente de dialog”. Singurul rezultat al acestui dialog s-a concretizat într-un şir nesfârşit de concesii făcute de ortodocşi Vaticanului, ce a culminat cu semnarea, în 1993, a Declaraţiei de la Balamand – act prin care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică se recunosc a fi ,,Biserici-Surori”.

 

3. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi fracţiunea Bisericii Catolice care nu a acceptat hotărârile Conciliului Vatican I – Bisericile Vechi-Catolice. Aceste hotărâri se referă la dogma primatului papal (papa are autoritate supremă în Biserică, fiind considerat vicarul lui Hristos şi locţiitorul Lui pe pământ) şi a infailibilităţii papale (papa nu greşeşte în materie de dogmă). Printre Bisericile Vechi-Catolice se numără Bisericile din Germania, Olanda şi Elveţia, ce formează Uniunea internaţională a vechilor-catolici sau Uniunea de la Utrecht, ce este condusă de Conferinţa Internaţională Episcopală a Vechilor-Catolici.

 

În 1970, în cadrul dialogului neoficial, reprezentanţii ortodocşi şi vechi-catolici au semnat ,,acordul deplin asupra mai multor puncte de credinţă”

În 1962, în cadrul Mişcării Ecumenice, ortodocşii au iniţiat dialogul cu Biserica Veche-Catolică, invitându-l pe arhiepiscopul vechi-catolic de Utrecht la Constantinopol, în vederea discutării problemei unirii. Ulterior, în 1970, la a doua reuniune a comisiei mixte de dialog, teologii au constatat că ,,s-a ajuns la un acord deplin între cele două Biserici asupra mai multor puncte de credinţă: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sinoadele Ecumenice, succesiunea apostolică, Sfintele Taine, cinstirea Maicii Domnului şi a sfinţilor etc”. Interesant de remarcat este faptul că în timp ce încheiau cu ortodocşii ,,un acord teologic”, vechii catolici semnau un document cu un conţinut total diferit cu evanghelicii şi anglicanii, cu care de altfel sunt în comuniune din 1931, afirmând cu nonşalanţă că acest fapt ,,ţine de politica ecumenistă”.

,,Politica ecumenistă” permite Bisericii Catolice să semneze în iunie 1999, o înţelegere cu Biserica Luterană, făcând anumite compromisuri despre cum pot obţine oamenii mântuirea”, în timp ce poartă dialoguri cu ortodocşii ecumenişti. La fel, vechii-catolici semnează documente contradictorii cu ortodocşii şi respectiv evanghelicii şi anglicanii cu care sunt deja în comuniune, întărind aparentul haos ecumenist. Astfel, în timp ce erodează Tradiţia ortodoxă cu ideologia lor, confesiunile heterodoxe se ,,şlefuiesc” între ele urmărind să ajungă la un numitor comun al ereziilor, pe care, în final, să-l impună Bisericii Ortodoxe.

 

Notă: Menţionăm că materialele pe baza cărora este scris acest serial sunt documente publice ale Mişcării Ecumenice, informaţii ce provin de la birourile de presă ale Bisericilor Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericii şi declaraţii ale ierarhilor ortodocşi ecumenişti din mass-media. Textele încadrate de ghilimele sunt citate din aceste materiale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

PARTEA A VII-A

Principalul ţel urmărit de ecumenişti prin dialogurile bilaterale – modificarea învăţăturii ortodoxe despre Biserică – a fost împlinit cu succes în decurs de câteva decenii. Astfel, dialogurile bilaterale au ascuns adevărul în cuvinte pompoase, îndepărtându-i atât pe ortodocşi cât şi pe heterodocşi de duhul învăţăturii Ortodoxiei. Acest lucru a însemnat, implicit, îndepărtarea de adevăratul ecumenism, ortodocşii ecumenişti recunoscând astăzi că aceste dialoguri nu au adus nici o roadă pe calea apropierii şi unirii confesiunilor creştine în duhul Adevărului

 

4. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Biserica Anglicană. Biserica Anglicană a luat naştere în 1534 prin separarea Bisericii Catolice a Angliei de Vatican, ca urmare a unei dispute politice, regele Angliei devenind conducătorul acesteia. Mai târziu, au fost formulate textele anglicane de bază – cele ,,39 de articole de credinţă” şi ,,Cartea de rugăciune a comunităţii”. Schisma anglicană face parte din curentul reformator al secolului al XVI-lea, reprezentând un protestantism moderat cu o organizare episcopală a Bisericii (Biserica Anglicană se mai numeşte Biserică Episcopală) şi cu un cult ce păstrează elemente catolice uzuale, precum rânduiala liturghiei.

,,Comuniunea Anglicană” este formată din 25 de Biserici Anglicane autonome conduse de Arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost înfiinţată în 1867, dar ea nu îşi impune hotărârile Bisericilor membre, decât dacă sunt aprobate şi de sinoadele particulare ale acestora. De exemplu, Biserica Episcopală din Statele Unite a introdus în 1976 hirotonia femeilor şi a reintrodus ,,filioque” în doctrină, ca şi Biserica Anglicană din Canada, în timp ce alte Biserici Anglicane nu au acceptat aceste concepte.

 

După zeci de ani de dialog între ortodocşi şi anglicani, perioadă în care s-au semnat numeroase acorduri, anglicanii au permis, începând din 1992, hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante din Statele Unite ale Americii

,,Legăturile de prietenie” dintre ierarhii ortodocşi şi cei anglicani sunt considerate astăzi a avea o îndelungată tradiţie, bazele lor fiind puse după primul război mondial. Ierarhii anglicani au participat, ca invitaţi de onoare, la Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol din 1923, printre temele abordate numărându-se şi o viitoare unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. De-a lungul timpului, relaţiile ortodoxo-anglicane s-au întărit, un pas deosebit de important pentru evoluţia lor reprezentându-l recunoaşterea, în anii ’30, a validităţii hirotoniilor anglicane şi deci a succesiunii lor apostolice de către partea ortodoxă.

Ecumenism 14

Septembrie 1993. Vizita Arhiepiscopului de Canterbury, George Carey, Primatul Comuniunii Anglicane, în România

Oficializarea relaţiilor ortodoxo-anglicane în cadrul mişcării ecumeniste s-a realizat în urma Conferinţelor panortodoxe din anii ’60, care au stabilit ,,constituirea unei Comisii interortodoxe teologice care să studieze problema unirii”. În 1973, la Oxford, s-a desfăşurat prima sesiune a dialogului ortodoxo-anglican, purtându-se discuţii care să pregătească dialogul dogmatic.

Au urmat numeroase sesiuni de dialoguri bilaterale la care reprezentanţii celor două confesiuni au semnat acorduri pe următoarele teme: Sfânta Tradiţie, sfintele taine, succesiunea apostolică. Cu toate acestea, în 1984, la Dublin ,,comisia teologică mixtă a reluat tematica sesiunilor anterioare”, sugerând o reală lipsă de înţelegere între cele două confesiuni.

Dar, în afara compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, nu s-a realizat nici un progres pe calea unirii. Dimpotrivă, începând din 1992, unele Biserici Anglicane au introdus hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante americane, metodistă şi prezbiteriană (confesiuni ce au derivat din Biserica Anglicană), dorind, în acelaşi timp, apropierea de Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, deşi un acord ortodoxo-anglican este şi azi departe de a fi semnat, în Sinodul Anglican din 1993, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu numea Biserica Anglicană ,,Biserică-Soră”.

 

5. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Bisericile Luterane şi Reformate (sau Calvine). La baza doctrinei protestante stau principiile lui Luther, dintre care cele mai importante sunt: ,,Sola Fide” – mântuirea numai prin credinţă (negarea importanţei faptelor bune), ,,Sola Scriptura” – credinţa întemeiată numai pe învăţătura Sfintei Scripturi (negarea învăţăturii transmisă oral a Mântuitorului şi pe cea a Sfinţilor Părinţi primită prin revelaţie dumnezeiască), ,,Sola Gratia” – mântuire prin har sau predestinarea (negarea voinţei libere a omului). Acestora li se alătură modificarea învăţăturii despre Biserică, a sfintelor taine şi alte erezii precum iconoclasmul sau filioque.

Federaţia Luterană Mondială este forul conducător al Bisericilor Luterane, iar Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate reuneşte Bisericile Reformate.

 

În dialogul teologic ortodoxo-luteran, ortodocşii au luat în discuţie importanţa Crezului în Biserică

În afara întrunirilor ortodoxo-protestante din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, ortodocşii au iniţiat dialoguri ecumeniste cu reprezentanţii Bisericilor Luterane şi Reformate din lume. După mai multe decenii de întruniri neoficiale, au început dialogurile teologice.

Dialogul teologic dintre ortodocşi şi luterani a fost inaugurat în 1981 la Helsinki, în Finlanda. Printre temele abordate de delegaţiile panortodoxe şi panluterane participante s-au numărat: importanţa celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi a Crezului niceo-constantinopolitan în viaţa Bisericii, sfintele taine etc. Este de remarcat că, din dorinţa apropierii de protestanţi, ortodocşii şi-au permis să comenteze Crezul …

 

,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” nu mai reprezintă obstacole în calea unirii, afirmă ortodocşii ecumenişti

De-a lungul ultimelor decenii, s-au desfăşurat în paralel dialoguri între Bisericile locale, ce au fost numite dialoguri bilaterale, (de exemplu, între teologii Bisericii Ortodoxe Ruse şi cei ai Bisericii Luterane din Germania sau între teologii Bisericii Ortodoxe Române şi cei ai Bisericii Evanghelice din Germania) şi dialoguri între Biserica Ortodoxă şi toate Bisericile Luterane, ce au fost numite multilaterale. Scopul urmărit a fost acela de a pune accentul pe convorbiri între ,,cele două familii de Biserici”, atacând ideea de unicitate a Bisericii.

Singura roadă adusă de aceste dialoguri a fost acceptarea din partea ortodocşilor a faptului că ereziile protestante ,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” ,,nu constituie obstacole de netrecut în vederea unirii”.

 

Teologii reformaţi afirmă că ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi”, în timp ce patriarhul ecumenic declară că ,,există enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni

Dialogul oficial ortodoxo-reformat a început în 1972, la Debreţin, în Ungaria. În 1979, la conferinţa Alianţei Mondiale Reformate, Patriarhul Ecumenic Dimitrie I a declarat optimist că ,,există divergenţe asupra unor puncte de credinţă şi organizare, dar există totuşi enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni.

Lipsa oricărui progres al acestui dialog a fost marcată de declaraţiile teologilor reformaţi care nu au făcut nici un compromis cu privire la ideologia lor. Astfel, în 1983, la Budapesta, după mai bine de zece ani de dialog, aceştia afirmau: ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi, iar autoritatea ei rezidă în însăşi mărturia Sfintei Scripturi”, negând categoric rolul Sfintei Tradiţii în Biserică. Dialogurile bilaterale cu reformaţii dovedesc odată în plus atitudinea inflexibilă a heterodocşilor şi poziţia nepermis de îngăduitoare a ortodocşilor în cadrul dezbaterilor teologice ecumeniste.

Dialogul existent între ortodocşii ecumenişti şi confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma curentului reformator din secolul al XVI-lea a avut ca trăsătură aparte discuţiile la nivel de Biserici locale cu accentuarea termenului ,,familii de Biserici de aceeaşi confesiune”, ce subminează ideea de unitate a Bisericii Ortodoxe. Ortodocşii ecumenişti nu s-au dezminţit nici de această dată, numind confesiunea heterodoxă cu care se purta dialogul ,,Biserică-Soră”, deşi nu s-a realizat nici cel mai mic progres pe calea unirii. S-ar putea spune că, din cauza compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, Biserica Ortodoxă s-a făcut mai ,,Soră” cu aceste confesiuni heterodoxe decât s-au făcut acestea ,,Surori” cu Biserica Ortodoxă.

Ortodocşii secolului al XX-lea recunosc astăzi, după decenii de dialoguri interminabile cu heterodocşii, că acestea nu au adus roade. Dimpotrivă, aceste dialoguri au condus în timp la vederi antiortodoxe, împlinind parcă cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi ale altor Sfinţi Părinţi ce consideră discuţiile repetate cu heterodocşii începutul căderii în erezie, o adevărată otravă duhovnicească. Din nefericire, ortodocşii ecumenişti nu s-au limitat la discuţiile cu alţi aşa-zişi creştini, ci au iniţiat dialoguri cu reprezentanţii religiilor necreştine …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

PARTEA A VIII-A

Adevăratul ideal al mişcării ecumeniste a secolului XX este unirea tuturor religiilor într-o ,,religie universală”. Pentru a împlini acest ţel îndrăzneţ, teologii creştini au deformat învăţăturile patristice, ajungând chiar să afirme că religiile păgâne reprezintă ,,alternative ale creştinismului”. În avangarda acestei ,,cruciade” se află ierarhii ortodocşi ecumenişti, Patriarhul Constantinopolului declarând recent că ,,în iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii”. Oare sfinţii apostoli, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi purtat ,,dialoguri interreligioase” cu păgânii şi idolatrii ?

 

Adevărata ţintă a ecumenismului modern, aceea de unire a tuturor religiilor, a fost dezbătută încă de la începuturile mişcării ecumeniste

Alături de dorinţa de unire a tuturor creştinilor într-o singură ,,Biserică”, ideologii ecumenismului modern au aşezat un ideal cu mult mai îndrăzneţ: unirea credincioşilor tuturor religiilor într-o ,,religie universală”, a cărei doctrină să combine dogmele tuturor religiilor ,,membre” – creştină, iudaică, musulmană, budistă, hindusă etc. Deşi la prima vedere acest ideal cutezător pare a fi introdus foarte recent în doctrina mişcării ecumeniste, în realitate, el a fost ,,strecurat” la primele conferinţe ecumeniste, la începutul secolului XX.

Într-o primă perioadă, această temă a fost dezbătută la conferinţele Consiliului Misionar Mondial, urmărindu-se acceptarea de către ecumenişti a însăşi ideii de dialog şi colaborare între creştini şi credincioşii altor religii. Astfel, în 1910, la Edinburgh, Scoţia, printre temele discutate la prima conferinţă a acestei organizaţii ecumeniste s-a numărat ,,Mesajul misionar mondial în relaţie cu religiile necreştine”. Conferinţa din 1928, de la Ierusalim, a determinat crearea, doi ani mai târziu, a Comitetului Internaţional pentru apropierea creştinilor şi evreilor, ca în 1948, la Amsterdam, unul dintre obiectivele introduse în Constituţia nou-înfiinţatului Consiliu Mondial al Bisericilor să fie ,,stabilirea contactelor cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumeniste”.

 

Teologia interreligioasă elaborată pe măsura dezvoltării dialogului interreligios susţine că ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”

Pe măsură ce dialogul interreligios a început să fie considerat o temă comună a dezbaterilor ecumeniste, a fost iniţiată elaborarea unei noi teologii, aşa-numita teologie interreligioasă, care să stea la temelia viitoarelor întruniri şi a colaborării între religii.

Primii paşi către conceptele noii teologii s-au realizat în 1938, la Tambaran, India, când s-a afirmat că ,,deşi celelalte religii nu constituie sisteme integrale de gândire şi acţiune, totuşi au un caracter revelator şi pot fi considerate tradiţii religioase care asigură o relaţie a omului cu Dumnezeu”. Prin intermediul acestei idei sunt acceptate ca alternative pentru creştinism celelalte sisteme religioase ale lumii. Ulterior, în 1957, la Accra, Ghana, la conferinţa Consiliului Misionar Mondial, în ciuda opoziţiei unora dintre delegaţi, s-a afirmat că ,,Sfântul Duh lucrează şi printre necreştini”, acesta fiind unul dintre conceptele fundamentale ale teologiei interreligioase, ce este reluat continuu, conferindu-i-se noi şi noi valenţe.

Anii ’60-’70 reprezintă o perioadă deosebit de fructuoasă pentru dialogul interreligios, în care s-au realizat progrese semnificative. Biserica Catolică a marcat o răscruce la Conciliul Vatican II prin adoptarea unei ,,Declaraţii despre relaţia Bisericii cu religiile necreştine” şi a unei declaraţii particulare referitoare la relaţia cu evreii, intitulată ,,Nostra aetate”. Consiliul Mondial al Bisericilor a urmat linia Vaticanului, stabilind contacte cu conducătorii religiilor necreştine. Astfel, sub auspiciile acestui for ecumenist, are loc la Ajaltoun, Liban, în 1970, prima întrunire la care participă reprezentanţii mai multor religii. Referindu-se la această întrunire, pastorul metodist Wesley Ariaraya, secretarul general adjunct al Consiliului Mondial al Bisericilor, declara: ,,hinduşii, budiştii, musulmanii şi creştinii au venit la Ajaltoun nu numai pentru a se consulta în ce priveşte dialogul interreligios, ci pentru a se angaja în el”.

La această conferinţă apar noi concepte, precum ,,Hristos lucrează în sufletele tuturor oamenilor”, ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”.

 

În avangarda mişcării de apropiere a creştinilor de credincioşii altor religii s-au aflat ierarhii ortodocşi ecumenişti, care au şocat prin declaraţiile lor, precum ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi”

Pilonii ortodocşi ai dialogurilor interreligioase sunt George Khodre, Mitropolitul Byblosului şi Botrysului, aparţinând Patriarhiei Antiohiei şi Iacob Kukuzis, Arhiepiscopul de America din partea Patriarhiei Constantinopolului. Acesta din urmă declara în 1967: ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi … Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi”.

Arhiepiscopul american s-a dovedit a fi consecvent ideilor sale, reuşind transpunerea lor în practică. Astfel, în 1972, el iniţiază dialogul teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic cu care semnează un acord. Printre alte decizii, acordul hotărăşte ,,revizuirea textelor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când acestea sunt negative sau ostile lor”.

Pe de altă parte, Mitropolitul Byblosului are o contribuţie majoră la elaborarea noii teologii, călcând în picioare întreaga învăţătură patristică. În 1971, la Adis-Abbeba, el declara: ,,Sfântul Duh lucrează independent de Iisus Hristos sau Biserică, inspiră religiile necreştine, fiind numitorul comun al tuturor religiilor lumii”. În 1979, la întrunirea Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, Khodre i-a şocat chiar şi pe delegaţii protestanţi. Astfel, mitropolitul ortodox îi sfătuia pe creştini ,,să studieze viaţa spirituală autentică a celor nebotezaţi, deoarece atunci când brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura, el este luminat de Însuşi Hristos”. Afirmaţia este reluată în 1993, la o întrunire ecumenistă desfăşurată la Santiago de Compostella, în faţa unei delegaţii panortodoxe care nu a comentat în nici un fel afirmaţiile sale.

 

În 1990, teologii creştini ecumenişti au negat exclusivitatea mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”

Contactele şi relaţiile creştinilor cu reprezentanţii religiilor necreştine s-au aprofundat odată cu elaborarea şi îmbogăţirea teologiei interreligioase. În 1990, la Baar, Elveţia, teologii ortodocşi, catolici şi protestanţi, întruniţi într-o sesiune a Consiliului Mondial al Bisericilor, au adoptat un text intitulat ,,Pluralismul religios – afirmaţii şi perspective teologice”. Declaraţia aduce o contribuţie semnificativă noii teologii, prin negarea exclusivismului mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”.

O nouă referire la Sfântul Duh se face în Declaraţia de la Hong Kong, semnată în 1990 de reprezentanţii mai multor religii: ,,Am învăţat să recunoaştem prezenţa divinului în semenii noştri, prezenţă care este văzută în mod variat în diferite religii: Shekina în tradiţia iudaică, Sfântul Duh din Sfânta Treime a creştinilor, Atman pentru hinduşi şi sikh-şi, Ruh pentru musulmani”.

Viziunea teologică este întregită de ideile exprimate de un alt ierarh ortodox ecumenist, Mitropolitul Damaskinos al Elveţiei aparţinând Patriarhiei Constantinopolului. În conferinţa ,,Adevăratul creştinism şi universalitatea mântuirii”, susţinută în 1995 la simpozionul Academiei Internaţionale a Ştiinţelor Religioase, el afirma: ,,Referitor la revelarea naturală a lui Dumnezeu în lume, este legitim să credem că celelalte religii aparţin aceluiaşi plan dumnezeiesc de mântuire a lumii şi că ele constituie căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”.

Aceeaşi egalitate a ,,căilor spirituale ale religiilor” este exprimată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. El susţine că ,,în iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii, Dumnezeul lui Avraam, având formulată o teologie a Treimii şi o nădejde în Mesia care va veni”, ,,religiile hindusă şi budistă au o spiritualitate care corespunde celei a Ortodoxiei, putând reprezenta un sprijin pentru creştini”, iar ,,religiile new-age au idei similare cu teoriile spirituale ale Bisericii”.

Aşa cum pentru dialogul cu heterodocşii, ortodocşii au acceptat egalitatea învăţăturii ortodoxe cu doctrinele heterodoxe şi au primit ereziile lor, tot astfel teologia interreligioasă egalizează învăţătura creştină cu doctrinele celorlalte religii. Pentru a se apropia de păgâni şi idolatri, reprezentanţii creştinismului au declanşat, în mod unilateral, o ,,cruciadă” îndreptată împotriva propriei învăţături, pe care au mutilat-o, găsindu-i analogii şi asemănări cu conceptele necreştine. Teologia interreligioasă reprezintă negarea învăţăturii Mântuitorului, a lucrării Sfântului Duh şi a harului şi mântuirii în Biserică. Toate acestea au avut drept scop admiterea putinţei de a se mântui a păgânilor şi acceptarea religiilor necreştine ca alternative pentru creştinism. Printre susţinătorii noii teologii se numără ortodocşii ecumenişti care au adus contribuţii semnficative la elaborarea conceptelor şi au girat-o prin poziţia pe care o deţin.

 

Alături de dialogurile interreligioase, apropierea de religiile necreştine este promovată şi prin intermediul întrunirilor politico-religioase, al rugăciunilor cu aceştia şi al conferinţelor mondiale la care participă liderii religioşi şi ,,spirituali” ai lumii

Astăzi dialogurile şi cooperarea dintre creştini şi necreştini sunt privite ca simple evenimente cotidiene, o modă intelectuală a sfârşitului de veac şi de mileniu, colaborarea realizându-se pe multiple planuri. În primul rând, dialogul interreligios mondial şi local a luat o amploare deosebită. În 1986, la Assisi, Italia, 150 de reprezentanţi ai religiilor lumii s-au întrunit pentru a discuta şi a se ruga pentru pace, la invitaţia organizaţiei catolice laice Sant’Egidio. Evenimentul s-a reluat în 1998 la Bucureşti, unde au participat reprezentanţi ai cultelor creştine, delegaţi ai religiilor mozaică, musulmană, budistă hindusă, brahmană, cărora li s-au alăturat şamani, vrăjitori şi masoni, ce au purtat dialoguri şi s-au rugat împreună. ,,Vrăjitorii şi-au practicat meseria făcând vrăji în Piaţa Universităţii” …

Dialogurile interreligioase sunt completate de conferinţe mondiale la care liderii religioşi şi spirituali ai lumii discută şi recunosc valori umaniste păgâne, precum solidaritate, dreptate, egalitate, înlocuindu-L pe Dumnezeu cu un supraom. Astfel, în 1994, la Constantinopol, a avut loc un congres interreligios pentru ,,pace şi toleranţă religioasă” la care au luat parte creştini, evrei şi musulmani. Cea mai recentă întrunire pentru ,,pacea mileniului” s-a desfăşurat la sfârşitul lunii august a.c., la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la care au participat peste 1000 de conducători religioşi şi spirituali. În plus, întrunirile politico-religioase prilejuite de conflictele interreligioase din diferite colţuri ale lumii, precum războiul din Balcani, conflictele din Israel, India sau Timorul de vest, au devenit o obişnuinţă.

Preocuparea actuală a conducătorilor creştinătăţii de a-L înlocui pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu zeii păgâni şi supraomul îndeamnă la reflecţii amare. Oare sfinţii apostoli, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi purtat ,,dialoguri interreligioase” cu păgânii şi idolatrii ? Întreaga învăţătură pe care ei, cu scumpătate, ne-au lăsat-o moştenire ne îndreptăţeşte să o apărăm cu orice chip, aşa cum şi ei au apărat-o, şi să nu primim nici o altă învăţătură chiar dacă ar veni înger din cer să ne-o vestească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

PARTEA A IX-A

Una dintre cele mai importante consecinţe ale dialogurilor purtate în cadrul mişcării ecumeniste este iniţierea de rugăciuni în comun care, în timp, au evoluat transformându-se în veritabile slujbe ecumeniste. Săvârşirea acestora de către ierarhii confesiunilor creştine are un efect deosebit asupra ortodocşilor care ajung să îi privească pe ierarhii heterodocşi ca pe proprii ierarhi. De asemenea, sluţirea rugăciunilor şi liturghiei ortodoxe determină contaminarea ortodocşilor cu idei eretice sau chiar păgâne

Dialogurile purtate în cadrul mişcării ecumeniste între diferite confesiuni creştine au reprezentat un pas deosebit de important către mult visata unitate a tuturor creştinilor, având numeroase consecinţe şi implicaţii. În afara concesiilor şi compromisurilor dogmatice făcute de ortodocşi de dragul apropierii de heterodocşi, dialogurile ecumeniste au deschis poarta către o serie de alte manifestări şi acţiuni ,,ecumeniste”, interzise de Sfinţii Părinţi prin canoane.

Astfel, întrunirile şi dialogurile ecumeniste au reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru iniţierea şi săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun. Micile concesii făcute iniţial de către ortodocşii ecumenişti cu privire la rugăciunile în comun au permis, în timp, evoluţia acestora către adevărate slujbe religioase oficiate la reuniunile ecumeniste. Din nefericire, aceste rugăciuni şi slujbe se depărtează tot mai mult de rugăciunile şi slujbele ortodoxe, dând prioritate rugăciunilor şi ceremoniilor eretice sau chiar păgâne.

Rugăciunile şi slujbele ecumeniste formează un alai ameţitor, care năuceşte Ortodoxia, prinzând-o într-un vârtej din care nu poate ieşi fără a se păta de ideologiile eretice: ierarhii se roagă împreună, slujesc împreună, îşi fac vizite frăţeşti, iar credincioşii sunt invitaţi să participe la rugăciunile şi slujbele heterodocşilor, să se roage împreună cu aceştia, într-un cuvânt să ajungă să îi privească pe aceştia drept fraţi întru credinţă.

Dacă dialogurile ecumeniste reprezintă discuţii între ortodocşi şi heterodocşi purtate uneori de pe poziţii de egalitate, şi chiar dacă ortodocşii au acceptat diferite compromisuri în urma acestor dialoguri, rugăciunile şi slujbele ecumeniste reprezintă un progres notabil către unitate. La dialogurile ecumeniste participă numai ierarhii şi teologii ortodocşi, în timp ce majoritatea credincioşilor nu are acces la hotărârile luate, nefiind direct afectată de acestea; în schimb, rugăciunile în comun presupun implicarea efectivă a credincioşilor şi, prin urmare, acceptarea şi chiar girarea de către aceştia a ideologiei ecumeniste.

Un rol important în încetăţenirea rugăciunilor în comun îl joacă puterea exemplului: văzându-i regulat pe propriii ierarhi rugându-se şi slujind împreună cu ierarhii heterodocşi, binecuvântând împreună cu aceştia sau acordându-le cinstea cuvenită unui arhiereu al lui Hristos, credincioşii ajung să-i privească pe aceştia ca pe propriii păstori.

 

Ortodocşii din insula Creta au cântat cardinalului Jan Willebrands ,,Întru mulţi ani, Stăpâne !”

Tot mai des, ierarhii catolici şi protestanţi sunt primiţi cu mult fast de către ierarhii ortodocşi ecumenişti. În 1971, cardinalul Jan Willebrands a vizitat Biserica Cretei, fiind întâmpinat în mod entuziast de ierarhii, clerul, monahii şi credincioşii cretani cu cântarea tradiţională ,,Întru mulţi ani, Stăpâne !” El a asistat în veşminte arhiereşti la diferite slujbe săvârşite de Arhiepiscopul Evghenie al Cretei, rostind împreună cu el rugăciuni şi binecuvântând credincioşii.

De asemenea, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului şi Papa Ioan Paul al II-lea au săvârşit numeroase ceremonii împreună. Patriarhul Constantinopolului a fost invitat în repetate rânduri la hramul Vaticanului, unde s-a rugat împreună cu papa, dându-şi sărutul păcii în timpul liturghiei catolice. În 1979, în timpul liturghiei ortodoxe săvârşite la Constantinopol, papa a schimbat sărutul păcii cu patriarhul Bartolomeu, după ce s-a rostit ,,să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim …” Oare cei doi ierarhi mărturisesc în comun … lepădarea de credinţă şi de Dumnezeu ?

Aceste rugăciuni comune ale întâistătătorilor creştinătăţii s-au transformat treptat în slujbe comune săvârşite de ierarhii diferitelor confesiuni în cadrul întrunirilor ecumeniste. A şasea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, desfăşurată în 1983 la Vancouver, Canada, a întrecut orice imaginaţie, depăşind programul ecumenist al evoluţiei progresive. Pe 31 iulie 1983, a fost oficiată o liturghie ecumenistă alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată, în ianuarie 1982, de Comisia ,,Credinţă şi organizare” la Lima, Peru.

Cel care a condus liturghia a fost arhiepiscopul anglican de Canterbury, secondat de şase protestanţi, dintre care două preotese, Carolina Patiazina-Torch, reformată din Indonezia şi Elisabeth Lidel, luterană din Danemarca. De asemenea, la această liturghie au participat ortodocşi, necalcedonieni şi catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar Mitropolitul ortodox Chiril al Smolensk-ului şi Kaliningrad-ului (rector al Academiei Teologice din Leningrad) a rostit următoarea ectenie: ,,Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul lui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”.

 

Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îl pomenea pe Papa Paul al VI-lea la sfânta liturghie, după propria sa mărturisire: ,,vă vom pomeni scumpul nume în dipticele din inima noastră, o, prea sfinte episcop al Romei”

Un alt aspect al rugăciunilor comune ale ierarhilor este pomenirea ierarhilor heterodocşi la liturghiile ortodoxe. În 1968, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea cu ocazia praznicului Naşterii Domnului: ,,În această comuniune a dragostei lui Hristos, slujind împreună cu venerabilii şi prea sfinţiţii mitropoliţi, vă vom pomeni scumpul nume în dipticele din inima noastră, o, prea sfinte episcop al Romei, înaintea jertfirii scumpului Trup şi Sânge al Mântuitorului la sfânta liturghie a înaintaşului nostru, părintele nostru, Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi în această zi a Naşterii Domnului, vom rosti în faţa sfântului altar: Fie ca Domnul Dumnezeu să vă pomenească totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

De asemenea, rugăciunile în comun au ca efect pierderea din vedere a diferenţelor dintre credinţa ortodoxă şi ereziile heterodoxe. Mai mult, rugăciunea, dialogul credinciosului cu Ziditorul său, este pervertită şi sluţită prin adoptarea unor forme, puţin spus neortodoxe, care contaminează sufletul omului, îmbolnăvindu-l şi depărtându-l de Dumnezeu.

 

Creştinii sunt invitaţi ca ,,eventual” să-şi facă semnul crucii la rugăciunile ecumeniste

Cea mai importantă manifestare în cadrul căreia s-a dezvoltat rugăciunea în comun şi care, în timp, a dobândit o amploare deosebită este ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, ce are loc în fiecare an între 18 şi 25 ianuarie. Apărută în secolul trecut în comunităţile protestante şi neoprotestante din America, având ca scop unirea cu Biserica Catolică, ea a fost adoptată de Biserica Catolică, iar fiecare zi a săptămânii a primit o semnificaţie specială.

Astfel, ziua de 19 ianuarie a fost dedicată rugăciunilor pentru revenirea în sânul Bisericii Mamă a tuturor ortodocşilor şi necalcedonienilor. Ziua de 21 ianuarie a fost închinată cererilor către Dumnezeu de a-i întoarce pe reformaţi la credinţă, pentru ca ziua de 24 ianuarie să fie rezervată rugăciunii pentru … ,,convertirea israeliţilor”.

,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” a fost preluată de mişcarea ecumenistă, mesajul procatolic şi filopapal fiind atenuat în timp. Pentru această manifestare ecumenistă sunt compuse texte speciale de către diferite Biserici locale, pentru anul 2000 rugăciunea fiind alcătuită de reprezentanţii Bisericilor din Orientul Mijlociu, printre care se numără ortodocşi, monofiziţi, catolici şi reformaţi.

Această rugăciune se aseamănă astăzi mai degrabă cu un grotesc act de teatru decât cu o rugăciune către Dumnezeu, fiind ,,ilustrată” cu ,,diferite forme de comunicare”, ca dans, pantomimă sau instrumente muzicale. Datorită imposibilităţii de a săvârşi în comun taina euharistiei, se binecuvântează apa sau lumânările, prin rituri şi gesturi care nu aparţin Ortodoxiei şi nu reflectă învăţătura acesteia.

Textele rugăciunii cuprind invocări şi cereri sociale, care-I aduc la cunoştinţă lui Dumnezeu starea lumii şi prin care omul se leapădă practic de vina sa: ,,trăim într-o lume sfâşiată din cauza distribuirii nedrepte a resurselor, o lume în care milioane de oameni sunt prizonierii sărăciei. Iartă-ne indolenţa … creaţia este ameninţată, iar războaiele au adus suferinţe de nedescris”. De asemenea, sunt folosite expresii precum ,,Dumnezeu Tată şi Mamă pentru toţi”, ,,se va rosti Crezul sau altă formă potrivită de mărturisire a credinţei”, săvârşirea semnului crucii nu este obligatorie, iar Maica Domnului nu este pomenită în aceste rugăciuni !

Oare ce gesturi sau rugăciuni sunt considerate potrivite pentru mărturisirea credinţei dacă nu Crezul lăsat de Sfinţii Părinţi sau semnul crucii care mărturiseşte credinţa în Treimea cea de o fiinţă ?

 

Propunerea pentru un Crez ecumenist afirmă: ,,Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că Iisus Hristos a murit în zadar”

Pe lângă ,,Săptămâna de rugăciune”, există o propunere pentru un Crez ecumenist care afirmă: ,,Cred în Iisus Hristos pentru că El a avut dreptate şi neputând face nimic, a trudit pentru a schimba starea de lucruri existentă şi pentru aceasta a murit … Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că Iisus Hristos a murit în zadar, întrucât Bisericile noastre nu L-au primit, căci noi I-am trădat revoluţia”. Orice comentarii sunt de prisos !

De asemenea, la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra, din 1991, la care au participat şi reprezentanţi ortodocşi, a fost rostită ,,o invocaţie a spiritelor păgâne ale creaţiei” demnă de vrăjitoarele Evului Mediu: ,,Smerindu-ne trupul şi inima, să ascultăm strigătele creaţiei şi strigătele Spiritului creaţiei. Vino, spirit al Agarei, sclava exploatată şi abandonată de Avraam şi Sara, înaintaşii credinţei noastre. Vino, spirit al Ioanei d’Arc şi al multor altor femei arse pe rug ca vrăjitoare în Evul Mediu. Vino, spirit al poporului evreu omorât în camerele de gazare în timpul holocaustului. Vino, spirit al pădurii amazoniene care este omorât în fiecare zi. Vino, spirit al pământului, apei, aerului exploatate de lăcomia după bani a omului. Vino, spirit al Eliberatorului, fratele nostru Iisus Hristos, chinuit şi ucis pe cruce”. Referirea în această rugăciune la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o blasfemie, Fiul lui Dumnezeu fiind privit egal cu ,,spiritele” popoarelor sau ale altor făpturi !

Patriarhul Pimen al Bisericii Ortodoxe Ruse a dat o declaraţie cu privire la rugăciunile în comun care dezvăluie scopul urmărit de ecumenişti prin intermediul lor: ,,La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii au fost înclinaţi să o interpreteze drept acţiune a Sfântului Duh. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată drept o reîntoarcere la misticismul păgân, care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.

Pogorârea Sfântului Duh asupra participanţilor la rugăciunile săvârşite la întrunirile ecumeniste ar reprezenta cea mai bună adeverire a faptului că împreună, toate confesiunile creştine membre ale mişcării ecumeniste, formează Biserica lui Hristos şi că învăţătura propovăduită de acestea este primită prin revelaţie de la Domnul de viaţă Făcătorul, Sfântul Duh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

PARTEA A X-A

Dialogurile permanente din ultimele decenii au condus, în final, la recunoaşterea de către partea ortodoxă a existenţei harului Sfântului Duh şi a mântuirii în afara Bisericii. Deşi arareori mărturisesc deschis că susţin acest concept ce se opune învăţăturii Sfinţilor Părinţi, toate acţiunile şi gesturile ortodocşilor ecumenişti faţă de reprezentanţii confesiunilor heterodoxe implică recunoaşterea cel puţin tacită a acestuia. Ca o consecinţă firească a acestui fapt, conducătorii mişcării ecumeniste au interzis misionarismul ortodox

Prin săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun şi acordarea cinstirii cuvenite ierarhilor ortodocşi conducătorilor confesiunilor heterodoxe, ortodocşii au legitimat tacit hirotoniile acestora şi au recunoscut că Sfântul Duh lucrează prin ierarhii, preoţii sau pastorii heterodocşi. Acest fapt a condus treptat la recunoaşterea sfintelor taine ale confesiunilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului şi ulterior a mântuirii în afara Bisericii

 

Mitropolitul Damaschin al Elveţiei afirma deschis: ,,Trebuie să recunoaştem prezenţa Duhului şi a Bisericii în afara hotarelor canonice ale Bisericii”

Deşi stă la baza manifestărilor ecumeniste, conceptul de ,,har şi mântuire în afara Bisericii” este, în general, ignorat de către ortodocşii ecumenişti, nefiind afirmat explicit decât arareori de către aceştia. Printre cei care susţin deschis acest concept revoluţionar se numără unul dintre pilonii ortodocşi ai colaborării ecumeniste, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, ce aparţine Patriarhiei Constantinopolului.

Astfel, în articolul ,,Sfântul Duh în Biserică”, apărut la 15 octombrie 1981 în revista bisericească grecească ,,Episkepsis”, arhiereul nota: ,,Trebuie să fim pregătiţi să căutăm şi să recunoaştem prezenţa Duhului, adică a Bisericii, în afara hotarelor noastre canonice care înconjoară Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, hotare pe care, adesea, le considerăm că limitează mântuirea doar la Biserica Ortodoxă”. De asemenea, în 1986, el afirma că ,,numai în cadrul mişcării ecumeniste, Sfântul Duh va vindeca rănile din trupul Bisericii”.

Mai mult, cu o râvnă străină de duhul Ortodoxiei şi răsturnând învăţătura patristică, ierarhul ortodox extindea semnificaţiile acestui concept şi asupra religiilor necreştine, susţinând că şi acestea deţin harul Sfântului Duh şi putinţa mântuirii. Astfel, în conferinţa ,,Adevărul creştin şi universalitatea mântuirii” rostită, în 1995, la Atena, el declara: ,,Este legitim să privim celelalte religii ca aparţinând aceluiaşi plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi ca reprezentând căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”.

 

,,Lucrarea harului”, ,,darurile Sfântului Duh”, ,,semnele Împărăţiei Cerurilor” sunt expresii folosite de ierarhii ortodocşi pentru a mărturisi existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică

Alături de aceste declaraţii explicite referitoare la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi au făcut, de-a lungul ultimelor decenii, numeroase afirmaţii mai puţin deschise, care doar implică acest concept, la adresa unor confesiuni particulare precum romano-catolicismul sau anglicanismul.Ecumenism 20

Începând cu anii ’60, declaraţiile ierarhilor ortodocşi la adresa Bisericii Romano-Catolice şi a pontifului roman abundă de recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în Biserica condusă de Vatican. Astfel, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea, în 1963, cu ocazia alegerii sale ca papă: ,,Vă trimitem felicitări şi urări din inimă într-un duh frăţesc cu ocazia alegerii voastre, prin bunăvoinţa şi harul lui Dumnezeu, pe tronul vechii Rome”, recunoscând în această alegere lucrarea ,,harului lui Dumnezeu”.

Patriarhul Teoctist al României şi Papa Ioan Paul al II-lea, semnând o declaraţie comună, cu ocazia vizitei ecumeniste a pontifului la Bucureşti

Mai recent, a devenit un obicei ca patriarhul Constantinopolului şi papa să se viziteze reciproc cu ocazia hramurilor bisericilor de pe lângă scaunele lor episcopale, ocazii în care înalţii prelaţi ortodocşi au susţinut mai mult sau mai puţin deschis existenţa harului şi a mântuirii în Biserica Catolică. Astfel, pe 27 iunie 1995, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului afirma: ,,Noi, Răsăritul şi Apusul, sărbătorim împreună hramul Romei – este un dar al lui Dumnezeu”, mărturisind existenţa harului: ,,voi aţi primit darurile Sfântului Duh” şi a mântuirii: ,,purtaţi în suflete semnele împărăţiei ceruruilor” în Biserica Catolică.

Cu acelaşi prilej, pe 29 iunie 1995, în cadrul unei întâlniri cu membrii Curiei Romane şi cu alţi înalţi demnitari ai Vaticanului, patriarhul Bartolomeu a declarat: ,,Într-o analiză finală, lucrarea noastră, a ortodocşilor, şi lucrarea voastră, a catolicilor, are ca ţel slăvirea lui Dumnezeu şi mântuirea omenirii şi lumii. Aceasta este lucrarea la care Dumnezeu i-a chemat pe sfinţii apostoli şi evanghelişti, prooroci, învăţători şi păstori ai Bisericii şi Dumnezeu continuă să ne cheme şi pe noi, împărţindu-ne darurile Duhului pentru zidirea Trupului lui Hristos”.

De asemenea, cu ocazia aniversării înscăunării Papei Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române s-a adresat acestuia cu următoarele cuvinte: ,,Aţi fost chemat de Sfântul Duh la slujirea Bisericii”.

Declaraţii asemănătoare cu privire la confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma reformei de acum 500 de ani sunt mult mai rare şi mai puţin explicite. Printre acestea se numără afirmaţiile Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului făcute în 1987 în timpul vizitei sale oficiale în Anglia la invitaţia arhiepiscopului de Canterbury, Robert Runcie. Astfel, el vorbea despre ,,interdependenţă şi responsabilitate comună în Trupul lui Hristos”, afirmaţie ce implică unitatea nevăzută a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Anglicană purtătoare a harului Sfântului Duh.

 

Declaraţiile ortodocşilor sunt însoţite de semnarea de documente oficiale prin care se recunosc existenţa harului şi a mântuirii în confesiunile heterodoxe

Alături de declaraţiile cu privire la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat o serie de documente ecumeniste prin care recunosc acest concept. Încă din anii ’30, o parte a Bisericilor Ortodoxe locale a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, fapt ce a însemnat recunoaşterea existenţei harului în Biserica Anglicană. Printre Bisericile care au semnat documente oficiale referitoare la acest aspect se numără Patriarhia Constantinopolului – la 22 iulie 1922, Patriarhia Ierusalimului – la 27 februarie / 12 martie 1923, Patriarhia Alexandriei – la 20 noiembrie 1930, Biserica Ortodoxă Română păstorită de patriarhul Miron Cristea – la 8 iunie 1935.

Mai recent, în 1993, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat Declaraţia de la Balamand prin care recunosc existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică: ,,Fiecare parte recunoaşte faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” şi ,,nu trebuie susţinut nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”.

 

Misionarismul ortodox a fost interzis, iar ierarhii ortodocşi au ajuns să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie de dragul reconcilierii ecumeniste

Una dintre consecinţele directe şi imediate ale conceptului de har şi mântuire în afara Bisericii este negarea misionarismului ortodox, căci dacă există harul Sfântului Duh şi deci putinţa mântuirii în afara Bisericii, misionarismul nu mai are nici un sens. Astfel, profitând de declaraţiile ortodocşilor, conducerea mişcării ecumeniste a interzis misionarismul şi propovăduirea ortodoxă, numindu-le ,,propagandă” şi ,,sugerând” ortodocşilor ,,să iasă din închistarea confesională şi să se deschidă influenţei ecumeniste”, pentru a primi ,,bogăţia tradiţiilor heterodocşilor”.

De asemenea, în cadrul mişcării ecumeniste a fost adoptat un document intitulat ,,Mărturisirea în comun şi prozelitismul”, care condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv la Ortodoxie şi prevede pentru viitor ,,propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica ecumenistă”.

Ortodocşii ecumenişti îşi apără poziţia în cadrul ecumenismului, susţinând că rolul lor în cadrul mişcării este de a mărturisi şi a propovădui Ortodoxia, afirmaţie ce este, de fapt, folosită pentru justificarea compromisurilor şi concesiilor făcute de-a lungul timpului. Deşi negând misionarismul ortodox, este negată însăşi misiunea Bisericii de a propovădui Evanghelia la toate neamurile şi de a primi în sânul Bisericii pe oricine doreşte să se mântuiască, într-o sfidare fără margini a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, teologii ortodocşi contemporani declară că ,,Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă” !

Mai mult, în numele dragostei şi armoniei ecumeniste, ierarhii ortodocşi au ajuns chiar să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, împlinind cuvintele Mântuitorului: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13).

Deşi interzice misionarismul ortodox, mişcarea ecumenistă încurajează prozelitismul şi propaganda heterodoxe, mai ales în ţările ortodoxe într-o măsură atât de mare încât îi face să reacţioneze şi pe ierarhii ortodocşi. Astfel, în 1995, patriarhul Bartolomeu declara la Geneva, la sediul Consiliului Mondial al Bisericilor: ,,Noi, ortodocşii, suntem dezamăgiţi de acţiunile înfăptuite de anumite cercuri ale Bisericii Romano-Catolice care au fost total nefrăţeşti şi în contradicţie cu spiritul dialogului iubirii şi adevărului. Dar, de asemenea, am fost dezamăgiţi de mulţi dintre fraţii noştri protestanţi, care au început să privească ca teritorii misionare ţări în mod tradiţional ortodoxe, creând reţele misionare. Mai mult, aceştia păstrează tăcerea şi acţionează, deşi, adesea, sunt partenerii noştri în Consiliul Mondial al Bisericilor, lucruri ce contribuie la tulburarea relaţiilor inter-bisericeşti şi împiedică promovarea unităţii creştine”.

Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii de către ierarhii ortodocşi ecumenişti nu a întârziat să rodească o nouă erezie, potrivit căreia hotarele Bisericii pot fi lărgite pentru a-i cuprinde pe toţi creştinii. Astfel, Biserica nu are hotare canonice – reprezentate de dogme, canoane şi rânduieli bisericeşti – şi, prin urmare, ele pot fi anulate în viitor sau reformulate pentru a corespunde pe deplin ,,realităţii” ecumeniste.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

PARTEA A XI-A

Urmarea firească a ideii eretice de ,,har şi mântuire în afara Bisericii” a fost acceptarea unui alt concept ecumenist, acela că ,,Biserica nu are hotare”, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă. Învăţătura ortodoxă despre Biserică, ce reprezintă principala piedică faţă de impunerea acestui concept, a fost modificată în timp cu ajutorul ierarhilor ortodocşi ecumenişti, care au afirmat că ,,a venit timpul să recunoaştem existenţa Bisericii din afara Bisericii”

Ideea eretică care susţine că există har şi deci mântuire în afara Bisericii lui Hristos, împreună cu interzicerea misionarismului ortodox, loveşte direct în învăţătura ortodoxă despre Biserică. Consecinţa firească ce derivă din acestea este, de asemenea, un concept eretic, acela că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă.

Această evoluţie a ideilor face parte din strategia pusă la punct de ideologii mişcării ecumeniste pentru împlinirea scopului urmărit încă de la înfiinţarea mişcării. Scopul real al ecumenismului modern este unirea tuturor creştinilor şi întemeierea unei Biserici Ecumeniste, cu o structură unică, care să cuprindă toate aşa-zisele Biserici creştine care există astăzi şi care să unească adevărul ortodox cu ereziile heterodoxe.

Modalitatea de atingere a acestui scop de către ecumenişti a fost înfiinţarea, mai întâi, a unei organizaţii mondiale care să cuprindă Bisericile creştine, fiecare cu structura şi organizarea ei proprie, reprezentată astăzi de Consiliul Mondial al Bisericilor. Următoarea etapă este transformarea acestui consiliu într-un Sinod Ecumenic, ce implică recunoaşterea faptului că heterodocşii ar fi în realitate ortodocşi, pentru ca astfel sinodul să se poată declara instituţia de conducere a viitoarei Biserici ecumeniste.

 

Principala piedică în calea întemeierii Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică

Principala piedică pentru înfiinţarea Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică. Astfel, Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al cărei cap este Mântuitorul Iisus Hristos, este comunitatea tuturor credincioşilor uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe. Biserica a fost întemeiată prin pogorârea Sfântului Duh, care o însufleţeşte, ea deţinând plinătatea harului şi a adevărului. Împăratul Constantin cel Mare mărturisea în epistola adresată episcopilor ce nu fuseseră prezenţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325: ,,Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică universală unică, pentru ca toţi membrii oricât de răspândiţi ar fi în lume, să se încălzească cu un singur duh, care este voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea semnul necondiţionat al apartenenţei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de adevărul păstrat în ea”.

Unitatea ei nu este una de natură geografică, ci duhovnicească, credincioşii de pretutindeni fiind membri ai Bisericii prin mărturisirea adevărului dumnezeiesc. Pentru păstrarea neschimbată a acestui adevăr şi neamestecarea lui cu minciunile ereziilor, Biserica a fost îngrădită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi cu hotare duhovniceşti şi canonice.

Hotarele Bisericii sunt reprezentate de dogmele, canoanele şi predaniile apostolice, principiile care îi feresc pe credincioşi să se abată de la calea mântuirii. Dogmele alcătuiesc învăţătura adevărată a Bisericii în opoziţie cu învăţăturile false şi ereziile. Spre deosebire de acestea din urmă, care au fost inventate de oameni, dogmele creştine au fost primite de oamenii sfinţi ai Bisericii prin revelaţia Sfântului Duh, fiind exprimate mai întâi de Sfinţii Apostoli şi apoi de Sfinţii Părinţi, la Sinoadele Ecumenice.

Canoanele sunt moştenirea apostolică şi patristică ce reprezintă norma neschimbată şi veşnică a vieţii bisericeşti şi temelia acesteia. Predaniile sau tradiţiile sunt obiceiuri rânduite de apostoli şi părinţi, ce se referă, în primul rând, la înduhovnicirea credincioşilor. Astfel, dogmele sunt sprijinul credinţei, canoanele reprezintă principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, iar tradiţiile apostolice formează temelia plină de har a vieţii duhovniceşti. Împrejmuită cu hotarele dogmelor, canoanelor şi predaniilor, Biserica şi-a împlinit şi îşi împlineşte menirea de păstrătoare a adevărului dumnezeiesc şi de călăuzitoare a credincioşilor spre mântuire.

 

Învăţăturii ortodoxe despre Biserică i se opune ,,unitatea mistică nevăzută a Bisericii”

Acestei învăţături despre Biserică, văzută ca o comunitate a credincioşilor unită în adevăr şi apărată de hotarele canonice, ideologii ecumenismului modern i-au opus o învăţătură diferită, care să le permită unirea heterodocşilor cu ortodocşii într-o organizaţie menită să înlocuiască Biserica lui Hristos. În acest scop, au utilizat o strategie de durată, erodând indirect învăţătura ortodoxă prin acţiuni şi fapte concrete.

Astfel, ei nu au negat deschis învăţătura ecleziologică ortodoxă, dar au negat-o indirect prin toate activităţile ecumeniste. Dialogurile ecumeniste, rugăciunile şi slujbele săvârşite în comun de ortodocşi cu heterodocşii au condus la ideea că şi aceştia din urmă deţin harul Sfântului Duh, existând deci lucrare de mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Existenţa mântuirii în afara Bisericii şi a hotarelor sale neagă însăşi menirea acestora, concluzia firească fiind conceptul că Biserica nu are hotare.

Pentru acceptarea cât mai rapidă şi deplină a acestui concept eretic, ideologii ecumenişti s-au folosit de o idee care aparent nu deformează învăţătura ortodoxă, ,,unitatea nevăzută a Bisericii”. În realitate, ei nu se referă la o unitate duhovnicească, întru adevăr, ci o unitate ce îi cuprinde pe toţi creştinii deopotrivă şi uneşte adevărul cu erezia. Astfel, teologul ortodox ecumenist grec Nicos Nissiotis, director al Institutului teologic ecumenist de la Bossey, Elveţia declara că ,,există o singură comunitate a tuturor creştinilor întru Hristos prin Duh. Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare”.

Teologii ortodocşi ecumenişti împărtăşesc viziuni uşor diferite, fapt ce nu denotă lipsa de consens în această problemă, ci urmăreşte să minimalizeze la o primă vedere consecinţele conceptului, ei susţinând pe de-o parte existenţa Bisericii unită întru adevăr şi pe de altă parte unitatea nevăzută care cuprinde şi confesiunile heterodoxe, îndepărtate de adevăr. Astfel, profesorul Ştefan Ţankov afirmă: ,,Este nedrept să se considere că Trupului mistic al lui Hristos, Biserica, aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea mistică nevăzută a Bisericii lui Hristos aparţin confesiuni heterodoxe, indiferent de eresurile lor dogmatice, care le îndepărtează de comuniunea cu Biserica lui Hristos”. Prin urmare, el susţine că ar exista o diferenţă între unitatea mistică a Bisericii şi comuniunea deplină în Biserică !

Bazându-se pe principiul ,,unităţii nevăzute a Bisericii”, ecumeniştii au dus o luptă înverşunată împotriva hotarelor Bisericii, care reprezintă cea mai mare piedică în calea unirii adevărului ortodox cu ereziile heterodoxe. Încă din 1937, participanţii la conferinţele ecumeniste au respins învăţătura ortodoxă despre Biserică şi nu au consimţit să recunoască autoritatea ei în problemele de credinţă.

 

Un rol important l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti, care declară că ,,dogmele sunt realităţi secundare” !

Într-o primă etapă, hotarele Bisericii au fost împărţite în două categorii: esenţiale şi secundare, pentru a le evita pe cele care nu pot fi negate direct. Astfel, profesorul de teologie Liverie Voronov de la Academia Teologică din Petersburg vorbea despre ,,necesitatea de a realiza o delimitare minuţioasă a dogmelor ecumeniste necesare de celelalte adevăruri ale credinţei care fac parte din categoria ,,dubia” (îndoielnice)” (numite şi chestiuni secundare ale credinţei).

Un rol important în această campanie l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti care au susţinut îndepărtarea hotarelor Bisericii datorită ,,înapoierii” lor. Arhiepiscopul de Thyateira, Athenagoras, aparţinând Patriarhiei Constantinopolului declara că ,,sfintele canoane sunt schimbătoare, întâmplătoare şi temporare” şi nu ,,de neclintit şi de neschimbat”, iar Mitropolitul Damaschin al Elveţiei a afirmat, în Săptămâna de rugăciune comună pentru unitatea creştinilor din 1975, că ,,a venit timpul să recunoaştem existenţa Bisericii din afara Bisericii în puterea ei deplină, Biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei”.

La Moscova, preotul Ioan Coman afirma deschis că hotarele Bisericii sunt ,,realităţi secundare”: ,,În creştinism există o realitate esenţială în cadrul căreia ne putem uni şi există realităţi secundare care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti”.

 

Afirmaţiile conducătorilor mişcării ecumeniste sunt, de asemenea, categorice: ,,În viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”

Toţi ecumeniştii declară că ,,unirea trebuie să se realizeze prin distrugerea zidului despărţitor”, pe calea negării dogmelor şi canoanelor, prin ,,reorganizarea structurilor bisericeşti”. Lucas Fischer, preşedintele Comisiei ,,Credinţă şi Organizare” a Consiliului Mondial al Bisericilor cerea tuturor Bisericilor ,,să fie gata de dragul unirii să moară şi să renască”, adică să se transforme în sensul dorit de ecumenişti, iar Vissert-Houft, secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor afirma, într-o prezentare intitulată sugestiv ,,Iată toate s-au înnoit”, că ,,în viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”.

Consecinţele acestei campanii înverşunate nu au întârziat să apară. Astfel, modificarea canoanelor şi a predaniilor a fost propusă pentru prima oară în Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920, printre canoanele care se vroia a fi modificate numărându-se cele referitoare la săvârşirea hirotoniei după cununie, iar dintre predanii, cele cu privire la calendarul bisericesc, posturile de peste an, portul clerical etc. Atingând însăşi esenţa credinţei, modificarea dogmelor este mai dificil de realizat, fiind pregătită prin educarea tinerei generaţii în spirit ecumenist, pentru ca în viitor aceasta să realizeze ,,reforma dogmatică” dorită de ideologii ecumenişti.

Modificarea învăţăturii ortodoxe despre hotarele canonice ale Bisericii a condus, în timp, la apariţia a numeroase alte idei eretice, mlădiţe ale acestui adevărat ,,trunchi” al ereziei. Printre acestea se numără şi cea potrivit căreia nici o confesiune nu a păstrat adevărul deplin al credinţei, iar adevărurile parţiale ale tuturor confesiunilor se completează reciproc, pentru a ajunge la ideea că Biserica lui Hristos nu se poate reface decât prin unirea tuturor confesiunilor creştine. Într-o negare totală a istoriei creştinismului, urmarea tuturor acestor concepte ecumeniste este faptul că Biserica nu a existat nicicând, ea urmând să fie întemeiată în viitor !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

PARTEA A XII-A

Prin ,,Documentul de la Lima”, elaborat în 1982, Consiliul Mondial al Bisericilor a reuşit să impună Bisericilor membre ideologia protestantă referitoare la sfintele taine. Documentul, prin care sunt recunoscute doar trei dintre cele şapte sfinte taine ale Bisericii, este unul dintre puţinele acte ecumeniste din care reiese atât de clar scopul urmărit de ecumenişti, unirea confesiunilor creştine întru erezie. Importanţa documentului rezidă şi în faptul că s-a reuşit impunerea sa dincolo de orice diferenţe teologice între confesiuni … Încă o gravă concesie făcută de ortodocşi în faţa ecumenismului …

Atacul susţinut îndreptat de ecumenişti împotriva învăţăturii şi Tradiţiei ortodoxe despre Biserică, prin ideile eretice ,,har şi mântuire în afara Bisericii” şi ,,Biserica nu are hotare”, a avut, de asemenea, ca ţintă sfintele taine ale Bisericii.

Sfintele taine – lucrările minunate prin care se pogoară în chip nevăzut harul Sfântului Duh asupra credinciosului, ce au un rol esenţial în mântuirea şi îndumnezeirea omului – ca şi învăţătura ortodoxă despre ele, mult diferită de ideologia heterodoxă despre ,,actele sacramentale”, au reprezentat o miză uriaşă pentru mişcarea ecumenistă. Ţinând cont de aceasta, recunoaşterea de către ortodocşii ecumenişti a actelor sacramentale heterodoxe ca sfinte taine valide a reprezentat o puternică lovitură dată Ortodoxiei.

 

Una dintre primele referiri la problema identificării sfintelor taine ortodoxe cu actele sacramentale a fost făcută de anglicani, în 1888

Importanţa sfintelor taine pentru strategia mişcării ecumeniste rezidă în mai multe aspecte. Astfel, ecumeniştii au dorit să preia sfintele taine ortodoxe şi să le adapteze în contextul lor ideologic pentru a atinge mai multe scopuri, precum: dobândirea legitimităţii prin ortodoxia acestora, alinierea ortodocşilor în rând cu heterodocşii şi aplanarea unor conflicte dogmatice între cele două părţi prin adaptarea tainelor, şi aplicarea în plan practic a ideologiei ecumeniste cu privire la sfintele taine şi obişnuirea credinciosului de rând cu acestea, ultimul punct având un impact deosebit.

Pentru a atinge aceste scopuri, chestiunea sfintelor taine a fost intens dezbătută de ecumenişti de-a lungul timpului. Astfel, în cadrul curentului de apropiere a anglicanilor de Biserica Ortodoxă, o primă referire la problema sfintelor taine a fost făcută la Conferinţa de la Lambet (întrunire a Bisericii Anglicane) din 1888, în cuprinsul aşa-numitelor ,,Hotărâri cvadripartite”. Ideea a fost reluată de anglicani la Conferinţa de la Lambet din 1920, pentru ca, în deceniile care au urmat, problema sfintelor taine să fie mereu adusă în discuţie.

Pentru asigurarea succesului, ofensiva de echivalare a sfintelor taine cu actele sacramentale a avut loc pe de o parte în cadrul dialogurilor multilaterale de la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor şi, pe de altă parte, la dialogurile bilaterale purtate de Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică în anii ’80-’90.

 

Prin adoptarea ,,Documentului BEM”, în 1982, ideologia protestantă cu privire la sfintele taine a devenit parte a doctrinei oficiale a Consiliului Mondial al Bisericilor

Încă din 1975, înainte de a V-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi, Kenya, Filipp Potter, secretarul general al consiliului, înfăţişa astfel viziunea ecumenistă asupra sfintelor taine: ,,În sensul comunităţii ecumeniste, fiecare Biserică are puterea universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică. Fiecare dintre aceste Biserici, legate între ele printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”. Astfel, în această expunere, el a făcut referire numai la trei dintre tainele Bisericii: botez, euharistie şi preoţie, singurele taine recunoscute de protestanţi.

În 1982, la Lima, Peru, Comisia ,,Credinţă şi Organizare” a elaborat şi adoptat un document, prin care a reuşit ulterior să impună tuturor membrilor CMB ideologia protestantă cu privire la sfintele taine ale Bisericii. Actul, numit ,,Documentul de la Lima” este bine cunoscut sub numele de ,,Documentul BEM”, Baptism (botez) – Eucharisty (euharistie) – Ministry (slujire, ce înlocuieşte taina preoţiei), după iniţialele denumirilor celor trei taine unanim acceptate, prin acest act, de ortodocşi şi heterodocşi.

 

Ortodocşii ecumenişti au lăudat ,,Documentul BEM”, afirmând că el ,,constituie una dintre cele mai importante etape pe calea ce duce către o unire evidentă”

Comisia ,,Credinţă şi Organizare” a înaintat ,,Documentul BEM” forurilor supreme ale consiliului, spre adoptare. În consecinţă, în 1983, la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Vancouver, Canada, documentul a fost pus în discuţie, Bisericile membre având opinii diferite asupra lui. Astfel, în timp ce protestanţii au adoptat o atitudine rezervată în privinţa documentului, Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului declara: ,,Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, în ,,Documentul BEM”, numeroase teze ale învăţăturii sale”, iar ortodoxul Alexandru Papaderos se exprima încă şi mai tranşant: ,,Documentul de la Lima constituie una dintre cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.

O poziţie ortodoxă în duhul Sfinţilor Părinţi, cu privire la acest document, o susţine teologul grec A. Delybasy în cartea sa ,,Erezia ecumenismului”: ,,Cele şapte sfinte taine ale Bisericii, prin care se transmite harul Sfântului Duh, sunt reduse la două: botez şi euharistie. Iar din cele trei trepte ierarhice este aprobată numai cea episcopală. Tainele nu sunt tratate drept taine ca atare, prin care se transmite harul, ci ca simple ceremonii, care au aceeaşi însemnătate ca predica sau chiar una mai mică”.

 

,,Documentul BEM” reprezintă un grav compromis făcut de ortodocşi ereziei ecumenismului

Gravitatea compromisului făcut de ortodocşii ecumenişti prin adoptarea acestui document rezidă în ereziile pe care acesta le conţine.

În primul rând, ,,Documentul BEM” recunoaşte doar trei din cele şapte sfinte taine ale Bisericii. Prin urmare, Bisericile Ortodoxe membre ale CMB nu mai recunosc ca taine mirungerea, pocăinţa, cununia şi sfântul maslu, fapt prin care creştinul ortodox este lipsit de darurile Sfântului Duh, iertarea păcatelor, binecuvântarea familiei creştine şi vindecarea trupească şi sufletească. Aşadar, prin semnarea acestui act, ortodocşii ecumenişti au trunchiat învăţătura Mântuitorului Însuşi şi a Bisericii Sale.

În al doilea rând, doctrina referitoare la cele trei taine care au fost recunoscute este foarte diferită de învăţătura Sfinţilor Părinţi, reflectând în mare măsură ideologia protestantă cu privire la acestea. Astfel, taina botezului şi taina euharistiei sunt considerate a fi mai degrabă nişte ceremonii simbolice decât nişte lucrări mântuitoare ale Sfântului Duh, iar taina preoţiei – numită slujire – este deformată până la desfiinţare.

În al treilea rând, sfintele taine ale Bisericii sunt privite ca independente între ele, deşi în învăţătura ortodoxă ele nu pot fi separate nici între ele, nici de întreg ansamblul dogmatic şi practic al vieţii creştine. Nu se poate înţelege nici ceea ce cuprind tainele Bisericii, nici rolul pe care acestea îl au în mântuirea omului, fără a se înţelege întregul pe care îl formează viaţa duhovnicească şi scopul ei ultim.

În fine, doctrina adoptată prin ,,Documentul BEM” cu privire la tainele Bisericii dezvăluie adevărata ţintă a ideologiei ecumeniste: unirea tuturor Bisericilor şi impunerea unei doctrine unitare care să o susţină. Astfel, acceptarea botezului heterodox de către ortodocşi implică existenţa unei singure comunităţi creştine, în care se intră fie prin botezul ortodox, fie prin cel heterodox; recunoaşterea euharistiei heterodoxe are drept consecinţe o unitate ,,nevăzută” a Bisericii, iar recunoaşterea slujirii heterodoxe atrage după sine recunoaşterea ierarhiilor diferitelor confesiuni.

 

,,Documentul BEM” propovăduieşte ,,coincidenţele promiţătoare” din învăţătura diferitelor Biserici şi inoportunitatea şi chiar dezinteresul faţă de abordarea teologică a problemei sfintelor taine

În introducerea documentului se afirmă: ,,Nu trebuie să ne aşteptăm, în ,,Documentul BEM”, la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei şi preoţiei”, căci aceasta ,,în cazul dat este neadecvată şi chiar nedorită”. Cu alte cuvinte, abordarea teologică este ,,nedorită”, deoarece scoate în evidenţă diferenţele dintre învăţătura ortodoxă şi cea heterodoxă.

Tot în introducere sunt amintite ,,coincidenţele promiţătoare” existente în învăţătura diferitelor Biserici, care trebuie ,,dezvoltate pas cu pas în învăţătura lor de credinţă”, ca mai apoi documentul să prezinte, în trei secţiuni aparte, cele trei sfinte taine recunoscute prin acest act, formulând o învăţătură confuză, întemeiată pe ideologia protestantă cu privire la actele sacramentale.

 

În ,,Documentul BEM”, taina mirungerii este inclusă în taina botezului, fiind redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu

Prima secţiune a documentului, dedicată tainei botezului, prezintă iniţial perspectiva ortodoxă asupra acestei taine, ca ulterior să devieze spre ideologia protestantă. În final, taina botezului include taina mirungerii, care este ,,redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu”, după cum se afirmă în paragraful 19: ,,Darul Sfântului Duh în botez poate fi exprimat şi în mod suplimentar, de exemplu prin punerea mâinilor pe cap şi ungere sau miruire”.

Prin acest compromis grav, documentul justifică lipsa tainei mirungerii la confesiunile protestante şi impune, prin adoptare, ideologia acestora din urmă Bisericilor Ortodoxe ecumeniste.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

PARTEA A XIII-A

Documentul BEM, semnat în 1982, la Lima, Peru, de către reprezentanţii mişcării ecumeniste, prezintă ambiguu taina euharistiei, în scopul de a justifica împărtăşirea ortodocşilor şi heterodocşilor din acelaşi potir. De asemenea, taina preoţiei este denaturată aproape complet, fiind înlocuită cu noţiunea echivocă de slujire. Prin semnarea acestui document, ortodocşii au negat învăţătura ortodoxă despre sfintele taine, acceptând viziunea protestantă asupra ,,actelor sacramentale” …

 

Strategii ecumenismului resping vinovăţia şi pocăinţa personale, pretinzând o pocăinţă colectivă a confesiunilor pentru a culpabiliza Biserica Ortodoxă şi a aşeza erezia heterodoxă alături de adevărul ortodox

Taina pocăinţei nu este menţionată în documentul semnat la Lima, deoarece confesiunile protestante nu o consideră taină a Bisericii. Strategii ecumenismului modern înlocuiesc ideea ortodoxă de pocăinţă cu noţiunea de vinovăţie colectivă a Bisericilor creştine.

Astfel, ei pretind tuturor confesiunilor creştine, inclusiv Bisericii Ortodoxe, să-şi recunoască diferite ,,păcate” colective, precum schisma de la 1054 sau alte conflicte inter-creştine, şi să se recunoască vinovate pentru problemele sociale sau politice cu care se confruntă societatea contemporană.

Mai mult, prin această substituire de concepte, documentul desconsideră importanţa tainei pocăinţei în viaţa creştinului. Minimalizând vinovăţia individuală, ideologia ecumenistă nu îi îndeamnă pe creştini să se pocăiască pentru păcatele lor şi neagă, indirect, putinţa iertării păcatelor prin harul Sfântului Duh. Recunoscând această mutilare a învăţăturii ortodoxe, teologul protestant Adolf Garnack spune: ,,Noi am eliminat taina spovedaniei. În locul ei am pus conştiinţa personală despre căinţă … dar conştiinţa noastră personală a căinţei nu înseamnă nimic”!

 

Documentul caută o ,,coincidenţă teologică” de compromis pentru a se ajunge la o formulă a tainei euharistiei, recunoscută de toate confesiunile creştine

Alături de taina botezului, documentul BEM acordă o importanţă deosebită euharistiei, datorită semnificaţiei sale în viaţa Bisericii. Împărtăşirea din acelaşi potir a tuturor creştinilor ar reprezenta un pas decisiv pentru ţelurile mişcării ecumeniste, motiv pentru care în capitolul dedicat euharistiei se caută o ,,coincidenţă teologică” de compromis, care să fie acceptată de întreaga lume creştină. Astfel, învăţătura cu privire la taina euharistiei este confuză şi incoerentă, şi conţine diferite concepte heterodoxe contradictorii, fiind prea puţin fidelă dogmei ortodoxe.

 

,,Euharistia reprezintă o cină de taină care ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Hristos”, afirmă documentul

Documentul de la Lima prezintă un amalgam de concepte aparţinând diferitelor confesiuni creştine. Astfel, sunt expuse atât conceptul ortodox potrivit căruia pâinea şi vinul euharistic se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului, cât şi pe cel heterodox care susţine că elementele sfinţite nu reprezintă decât nişte ,,simboluri văzute”, nicidecum Trupul şi Sângele lui Hristos: ,,Cina euharistică reprezintă taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, taina prezenţei Sale reale … Euharistia reprezintă o cină de taină care ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Hristos”.

În aceeaşi linie, de înşiruire a diferitelor concepte cu privire la euharistie, se afirmă: ,,Unele Biserici subliniază că prezenţa lui Hristos în elementele sfinţite continuă şi după serviciul divin. Altele însă pun accentul principal pe actul săvârşirii euharistiei şi împărtăşirii”. În plus, confesiunile creştine sunt chemate ,,să respecte practica şi evlavia celorlalte”, prin aceasta cerându-se implicit Bisericii Ortodoxe ,,să respecte practicile” confesiunilor heterodoxe cu privire la taina euharistiei, în scopul de a se ajunge, în final, la comuniunea deplină.

Tot din dorinţa de a se împărtăşi din acelaşi potir, ideologii ecumenişti cer Bisericilor ,,să revadă dispute vechi cu privire la jertfă şi să aprofundeze propria înţelegere a motivelor pentru care alte tradiţii … au renunţat la acest termen”. Acest apel ecumenist are la bază concepţia apuseană potrivit căreia jertfa Mântuitorului pe cruce a fost, în primul rând, un act pentru împăcarea Tatălui ,,ofensat” de păcatul lui Adam, ce minimalizează faptul că patimile şi moartea lui Hristos sunt o jertfă adusă lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor oamenilor.

 

Credincioşii primesc prin euharistie … ,,asigurarea de iertare a păcatelor”

Propovăduind pluralismul religios şi diversitatea în unitate, documentul BEM caută să justifice şi să dea sens tuturor modurilor în care se săvârşeşte euharistia în lumea creştină. Însă încercarea de a valida idei diferite cu privire la euharistie atrage după sine modificarea învăţăturii tradiţionale nu numai cu privire la aceasta, ci la întreg edificiul tainelor Bisericii.

De pildă, la confesiunile heterodoxe, faptul că taina preoţiei este mult deformată, iar ideea ortodoxă de pocăinţă lipseşte aproape complet, conduce la negarea puterii preotului de a lega şi a dezlega păcatele şi implicit a rolului lui de mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Această maltratare a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele taine culminează cu alterarea importanţei euharistiei, ce merge până la a se susţine că euharistia oferă creştinului asigurarea de iertare a păcatelor. Astfel, în paragraful al doilea al documentului se afirmă: ,,După făgăduinţa lui Hristos, fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos primeşte prin euharistie asigurarea de iertare a păcatelor şi chezăşia vieţii veşnice”, afirmaţie ce neagă puterea preotului de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor. În plus, în document se sugerează că taina euharistiei poate fi săvârşită de preot, dar şi de un simplu mirean.

 

În document, învăţătura ortodoxă despre preoţie este răstălmăcită, pentru a mulţumi confesiunile heterodoxe care nu recunosc această taină

A treia taină recunoscută de documentul BEM, cea a preoţiei, a fost cel mai grav denaturată, pentru a corespunde ideologiei protestante şi a sluji ţelurilor ecumeniste. Atenţia deosebită acordată preoţiei este cauzată de faptul că de aceasta depinde săvârşirea tuturor celorlalte sfinte taine.

Spre deosebire de botez şi euharistie, numite în documentul BEM cu denumirile ortodoxe, pentru preoţie este folosit termenul ,,ministry”, ce are sensul de ,,slujire” şi se referă la orice fel de slujire bisericească, deşi în limba engleză există un termen specific pentru preoţie: ,,priesthood”. Documentul de la Lima realizează o confuzie voită între taina preoţiei (priesthood) şi slujirea sau preoţia tuturor credincioşilor (ministry), care exprimă faptul că toţi credincioşii sunt chemaţi să-I slujească lui Dumnezeu, însă fiecare potrivit cu locul său în Biserică. În acest fel este minimalizat rolul preoţiei în Biserică, ca şi hotarul ecleziastic dintre clerici şi laici.

 

Tributar conceptelor heterodoxe, documentul neagă succesiunea apostolică şi rânduirea tainei preoţiei de Însuşi Hristos

O altă controversă cu privire la preoţie este cea referitoare la succesiunea apostolică. În Biserică, clericii descind, printr-o succesiune neîntreruptă de hirotonii, din primii ucenici ai Mântuitorului, apostolii, deci de la Însuşi Hristos. Deoarece protestanţii, odată cu separarea lor de Biserică, au pierdut această succesiune, documentul minimalizează importanţa acestei descendenţe apostolice, în scopul de a oferi legitimitate ierarhilor heterodocşi.

Astfel, în paragraful 11 al documentului se afirmă: ,,Bisericile trebuie să evite a atribui propriile forme deosebite de hirotonie a preoţimii voinţei directe a lui Iisus Hristos şi a le considera ca fiind rânduite de Iisus Hristos”. În continuare, documentul nu se referă la hirotonie ca taină săvârşită de episcop, ci doar ca ,,numire” prin ,,punerea mâinilor”.

În aceeaşi pledoarie împotriva succesiunii apostolice şi a însăşi tainei preoţiei, se consemnează: ,,Noul Testament nu indică un singur tip de preoţie, care ar putea servi drept model sau normă invariabilă pentru întreaga preoţie viitoare în Biserică. În Noul Testament noi întâlnim o varietate de forme care au existat în diferite locuri şi în diferite timpuri”. Mai mult, documentul cere Bisericilor ,,să fie gata să-şi modernizeze concepţia şi practica privind hirotonia preoţilor”.

Prin documentul BEM, ideologii ecumenişti au reuşit să impună ortodocşilor concesii însemnate cu privire la sfintele taine. Cele trei taine recunoscute prin acest document, botezul, euharistia şi slujirea, sunt prezentate potrivit învăţăturii heterodoxe. Protestanţii nu au făcut nici cel mai mic compromis în ce priveşte ereziile lor, dovedind încă o dată că dialogul ecumenist este, de fapt, un monolog, în care ei impun ortodocşilor ideologia lor. Mai grav este faptul că documentul de la Lima este un document oficial semnat în cadrul mişcării ecumeniste care girează compromisul ortodox şi erezia heterodoxă …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

PARTEA A XIV-A

Calea străbătută de ortodocşii ecumenişti de-a lungul celor 80 de ani de strădanii neîncetate în vederea refacerii unităţii creştine este relevantă pentru ceea ce se întâmplă în cazul devierii de la învăţătura dumnezeiască a Bisericii. Nesocotind învăţătura sfinţilor şi pilda lor vie, ortodocşii s-au avântat într-un dialog nesăbuit cu heterodocşii, ale cărui consecinţe nu au fost decât abaterile de la dreapta credinţă. Iar a nega învăţătura Mântuitorului şi a face compromisuri în numele a orice nu înseamnă decât a-L nega pe Hristos

Enciclica din 1920 a fost debutul a 80 de ani de compromisuri făcute de ortodocşii ecumenişti în faţa ereziilor heterodoxe

Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920 a avut consecinţe deosebit de importante în istoria Bisericii Ortodoxe din secolul XX şi, s-ar putea spune, în întreaga istorie viitoare a acesteia. Una dintre direcţiile majore anunţate în enciclică era iniţierea de dialoguri între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine pentru realizarea unităţii tuturor creştinilor şi ,,refacerea” Bisericii din primul mileniu creştin.

Din nefericire, premisele care au stat la baza dialogului cu heterodocşii nu numai că nu i-au apropiat pe creştini de unitatea dorită, ci au condus, de asemenea, la îndepărtarea ortodocşilor de adevăratul duh al Bisericii. Calea urmată de creştini poate fi evaluată astăzi, analizând roadele şi consecinţele pe care le-au avut implicarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe în dialogul cu heterodocşii şi modul în care este percepută Biserica în prezent.

Drumul parcurs de ierarhii ortodocşi ecumenişti de-a lungul acestor opt decenii este relevant pentru a înţelege ce se întâmplă când nu se ţine cont de învăţătura Sfinţilor Părinţi, care au pus hotare de netrecut între adevăr şi minciună, între dogmă şi erezie, din dorinţa ca toţi creştinii să meargă pe calea împărătească a mântuirii. Ei au pecetluit învăţătura cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce, o poziţie care, în vremurile actuale de relativism şi sincretism religios, pare absurdă, dar care este îndreptăţită mai bine ca orice de cei 80 de ani de încercări şi compromisuri.

 

Poziţia de egalitate între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine, alături de principiul ,,dragoste mai presus de adevăr”, a stat la baza relaţiilor ecumeniste

Principala premisă pe care s-a întemeiat dialogul ecumenist şi care a reprezentat începutul abaterii de la dreapta credinţă a fost plasarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine şi echivalarea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ereziile heterodoxe.

Alături de această premisă, cu urmări la fel de grave, a fost aplicarea principiului ,,dragoste mai presus de adevăr”, care le-a creat ortodocşilor ecumenişti cadrul necesar pentru a face o sumedenie de concesii. Din aşa-zisa dragoste ecumenistă, care nu este decât o pervertire a dragostei creştine, ortodocşii s-au lepădat de învăţătura dumnezeiască a Bisericii, s-au lepădat de adevăr, negându-L astfel pe Cel ce a dat această învăţătură.

 

Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat pentru a coordona ofensiva heterodoxă împotriva Ortodoxiei

În 1937, la dialogurile ecumeniste s-a propus crearea unei organizaţii ecumeniste mondiale, Consiliul Mondial al Bisericilor, care să coordoneze activităţile ecumeniste. În cadrul acestei organizaţii, ortodocşii s-au ciocnit continuu de perspectiva protestanţilor, care au vrut dintru bun început să-şi impună ideologia. Colaborarea dintre ortodocşi şi protestanţi avea, de fapt, scopul de a prelua de la Ortodoxie legitimitatea şi veridicitatea acesteia pentru a gira ideologia protestantă, ca din acest amalgam să ia naştere viitoarea Biserică Ecumenistă.

De-a lungul timpului, ortodocşii au recunoscut, pe de-o parte, că n-au renunţat la vechile ,,prejudecăţi” privind celelalte confesiuni creştine (1983, Vancouver, Canada), deşi, pe de altă parte, au afirmat că ,,unii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor nu numai că nu respectă un minimum doctrinar, ci se dovedesc a fi eretici” (1991, Canberra, Australia).

Ecumenism 29

Monumentul Alianţei Mondiale a Bisericilor Reformate de la Geneva. Cei patru părinţi ai Reformei: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons

În cadrul acestui for, învăţătura ortodoxă a fost supusă unei erodări sistematice prin dialoguri teologice la nivelul întregii creştinătăţi, dar şi prin dialoguri bilaterale la care ortodocşii ecumenişti au fost puşi faţă în faţă cu ereziile fiecărei confesiuni în parte.

Ca urmare, în 1964, ortodocşii au recunoscut că ereziile monofiziţilor sunt o simplă problemă de limbaj, pentru ca 30 de ani mai târziu să ridice anatemele cu privire la monofizism, aşezate de Sfinţii Părinţi la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451).

În 1965, au fost ridicate anatemele contra catolicilor, pentru ca, în 1993, prin Documentul de la Balamand, ortodocşii să accepte că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică sunt Biserici-Surori. De asemenea, au fost semnate diferite acorduri cu vechii-catolici, anglicanii şi luteranii, fiind recunoscute ereziile vechilor catolici, precum şi principiile protestante Sola Fide (mântuire numai prin credinţă, fără a se ţine cont de fapte) şi Sola Scriptura (numai Scriptura este temelia învăţăturii, fără a se ţine seama de Tradiţie).

 

Rugăciunile săvârşite în comun au însemnat recunoaşterea de către ortodocşi a existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii

Dialogurile ecumeniste au reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun. Astfel, la 31 iulie 1983, la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor a fost celebrată prima liturghie ecumenistă, o parodie a liturghiei ortodoxe, la care ortodocşii au slujit împreună cu reprezentanţii diferitelor confesiuni heterodoxe.

De asemenea, ,,săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” este o grotescă ceremonie ecumenistă presărată cu elemente păgâne, în cadrul căreia, datorită imposibilităţii de a săvârşi în comun taina euharistiei, sunt sfinţite lumânările, apa sau alte obiecte. Apogeul mutilării ideii de rugăciune de către ortodocşi l-a reprezentat participarea lor la o ,,invocaţie a spiritelor păgâne ale creaţiei”, care a avut loc în 1991, la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra.

Rugăciunile şi slujbele ecumeniste implică recunoaşterea de către ortodocşi a hirotoniilor heterodoxe şi deci a faptului că Sfântul Duh lucrează prin clericii heterodocşi. Prin aceasta, ortodocşii au acceptat tacit că există har şi mântuire în afara Bisericii. De altfel, Bisericile Ortodoxe locale au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane încă din anii ’30, iar în 1993, la Balamand, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat un document în care afirmau deschis că ,,nu trebuie susţinută nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”.

 

Prin Documentul de la Lima, au fost recunoscute doar trei din cele şapte sfinte taine ca ,,simple ceremonii simbolice”

Concesiile făcute de ortodocşi în cadrul mişcării ecumeniste au atins, în cele din urmă, sfintele taine ale Bisericii. Cel mai important document ecumenist referitor la sfintele taine este Documentul de la Lima, semnat în 1982, care admite existenţa a doar trei sfinte taine: botezul, euharistia şi slujirea – ce înlocuieşte taina preoţiei. În plus, acestea sunt abordate din perspectivă protestantă, fiind tratate ca ,,simple ceremonii simbolice”.

Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii Ortodoxe, a faptului că Biserica nu are hotare, ca şi recunoaşterea tainelor heterodoxe a reprezentat un triumf fără precedent al ideologiei protestante asupra activiştilor ortodocşi ecumenişti.

 

Deşi iniţial au susţinut că Biserica este formată din mai multe ramuri – ortodoxă, catolică, protestantă etc, ulterior ecumeniştii au negat cu totul existenţa Bisericii, afirmând că aceasta de abia de acum încolo urmează a fi întemeiată, prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecimea ecumenistă !

Atacul împotriva Ortodoxiei a urmat o strategie bine gândită şi instrumentată, care a parcurs mai multe etape. Primul pas a fost situarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine, pentru a proba teoria ramurilor Bisericii, ce susţinea că toate confesiunile creştine existente în lume sunt ramuri ale Bisericii Creştine.

Prin acceptarea faptului că există har şi mântuire în afara Bisericii, ortodocşii au acceptat că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă. Într-o etapă următoare, ecumeniştii au susţinut că Biserica este mai presus de ramurile sale, afirmând că aceasta se află ,,în afara comunităţilor noastre confesionale”, ce au fost numite simplu ,,schisme”. Iar faptul că ramurile nu mai sunt decât simple ,,schisme” ilustrează un alt concept ecumenist, acela al complementarităţii confesiunilor, potrivit căruia nici una dintre confesiunile creştine nu a păstrat integral învăţătura apostolică şi, deci, nu deţine plinătatea adevărului.

Consecinţa firească a complementarităţii confesiunilor este că adevărata Biserică urmează să fie reîntregită prin unirea acestora: ,,Trebuie să combinăm credinţa tuturor Bisericilor şi atunci vom avea o Biserică şi o credinţă unică”.

Apogeul apostaziei ecumeniste referitoare la Biserică îl reprezintă ideea că Biserica nu a existat nicicând, urmând a fi întemeiată în viitor. Henri van Duzzen afirmă: ,,Ideea de Biserică primară unitară este o perfectă ficţiune … Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a existat o Biserică nescindată. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la Trupul lui Hristos” …

Pornind de la un simplu dialog ,,al dragostei” săvârşit de pe poziţii de egalitate, ortodocşii ecumenişti au ajuns ca, în 80 de ani, să nege învăţătura Bisericii, să nege existenţa Bisericii şi să-L nege pe Însuşi Hristos, capul Bisericii, Cel ce este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

Ioachim Arnăutu