Franturi de istorie duhovniceasca (III)

Frânturi de istorie duhovnicească (III)

Vai creştinului care nu-şi mărturiseşte la moartea sa toate păcatele sale

La anul de la mântuirea lumii 1785 vara, se afla la Sfânta Episcopia Huşului un monah cu numele Rafail, de neam slovean, cu meşteşugul olar; care ziua lucrându-şi meşteşugul la olărie în ascultarea episcopiei, toată ziua postind, venea seara la chelarul episcopiei şi luându-şi pâinea – merticul său – trecea în dosul sfintei biserici de se odihnea între morminte.

Acest monah în una din nopţi a mers la Daniil duhovnicul episcopiei, şi făcând rugăciune, i-a deschis duhovnicul. Şi a zis el: Cinstite părinte, un frate mort se vaietă în mormânt, şi eu auzind l-am întrebat, ce are de se vaită ? El, zice, mi-a răspuns, că vai creştinului, ce nu-şi mărturiseşte la moartea sa toate păcatele sale ! Acestea auzind duhovnicul, şi socotind că i s-a nălucit monahului aceasta, iar mai ales că era socotit de toţi nu prea întreg la minte, l-a dojenit, şi i-a poruncit să nu mai spună altora. Şi aşa a ieşit monahul de la duhovnicul, şi nici duhovnicul nu a spus cuiva.

Iar a doua noapte, venind iarăşi monahul la duhovnic, şi asemenea spunându-i, nu i s-a ţinut în seamă spunerea, ci dojenindu-l că este împrelestit[1], şi pentru aceasta i se nălucesc unele ca acestea, de vreme ce nimeni atunci de curând în curtea episcopiei nu s-a îngropat, apoi cei de multă vreme morţi cum pot a plânge şi a se văieta ? Iar monahul cu smerenie i-a răspuns, că el ce a auzit îi spune, şi nu minte, şi a ieşit.

Deci venind monahul şi în a treia noapte asemenea spunând duhovnicului, şi duhovnicul iarăşi asemenea vrând a-l depărta, el a adăugat zicând duhovnicului, că de acum însuţi vei da seama înaintea lui Dumnezeu de sufletul acela. Acestea auzindu-le duhovnicul, şi îngrijindu-se, nu cumva să fie vreo descoperire a milostivirii lui Dumnezeu, ca să nu greşească lui Dumnezeu nedescoperind episcopului lucrul acesta, după ieşirea de la dumnezeiasca liturghie, venind duhovnicul înaintea episcopului Iacov [Stamati], care mai pe urmă s-a ridicat cu obşteasca alegere la scaunul mitropoliei, i-a povestit toate cu amăruntul, unde eram şi eu smeritul de faţă, diacon fiind şi slujitor al episcopiei, împreună cu ceilalţi diaconi.

De care mult mirându-se arhiereul, a poruncit duhovnicului ca să cheme pe monah ca să arate mormântul acela, şi să înştiinţeze pe moştenitorii mortului aceluia, să facă cele de cuviinţă pentru mort, spre a i se mijloci iertare. Urmând dar duhovnicul poruncii, şi înştiinţându-se soţia şi fiul mortului, i-au făcut dezgropare, şi s-a găsit întreg desăvârşit, fiind precum se spunea îngropat mai mult de 6 ani, iar numele i-a fost Ganciu, hagiu [bulgar], şi rugând femeia şi fiul lui pe arhiereu, au slujit arhiereul împreună cu slujitorii săi dumnezeiasca liturghie, apoi ieşind la mormânt au scos trupul hagiului aceluia, şi făcându-i prohodul, şi citindu-i rugăciunile cele de dezlegare cu îngenunchere şi tot norodul strigând cu lacrimi, Doamne miluieşte, iarăşi l-au îngropat.

Deci la împlinirea unui an după aceasta, iarăşi l-au cercat, şi s-au găsit numai oasele uscate. Aceasta şi eu smeritul [mitropolitul Veniamin Costachi] cu ochii mei văzând, am socotit a nu lăsa în uitare o aşa mare şi văzută dovadă a nemărginitei mile a lui Dumnezeu.

[1] Înşelat.