Istoria Bisericeasca Universala (VII)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

INTRODUCERE

§. 135. Situaţiunea politică în general

A. În Asia şi Africa

 

§. 135. Situaţiunea politică în general

B. În Europa

Pe teritoriul european despre răsărit al Imperiului Bizantin, supuşii săi bulgari şi valahi sau români, răsculându-se, au format între Munţii Em (Balcani, aşa numiţi mai târziu de osmani, care veniră aici ca cuceritori după jumătatea secolului XIV) şi Dunărea de la 1186 sub conducerea românilor un stat româno-bulgar. Tot aşa pe timpul Imperiului Latin 1204-1261 s-au format în Macedonia şi Grecia, ţări vasale ale lui, regate, principate şi ducate d.e. regatul Tesalonic, ducatul Atenei şi Tebei, principatul Ahaia şi Morea (Morea, nume nou al Peninsulei Peloponez, dat ei poate de italieni, pentru că are forma unei frunze de dud sau de agud, care la italieni se zice moro). Afară de acestea Veneţia, unul din statele particulare, ce s-au format în Italia, luă în stăpânire mai multe insule şi coaste ale Mării Ionice şi ale Mării Egee, iar Genua, coastele cele mai importante ale Mării Negre. Grecii cuceriră din nou numai o parte din aceste ţări, iar restul l-au păstrat româno-bulgarii şi apusenii până ce turcii l-au luat de la ei.

În jumătatea întâi a secolului XIV Imperiul Bizantin mai pierdu mari teritorii la sârbi, iar după jumătatea acelui secol, la osmani. Din Adrianopole, care în 1362 sub Murat I (1359-1389) deveni capitală în locul Brusei din Asia Mică, osmanii cuceriră apoi treptat nu numai teritorii bizantine tot mai mari din Europa, ci în 1389 şi Serbia şi de la 1393-1396 statul româno-bulgar; iară după ce creştinii din Apus, care sub conducerea Ungariei, aliată cu creştinii din Răsărit, se ridicase contra osmanilor, au fost învinşi în anul 1396 la Nicopol, şi în 1444 la Varna, osmanii la 1453 au dat în sfârşit şi Imperiului Bizantin ultima lovitură prin luarea Constantinopolei. Mulţi greci au fugit atunci în Italia, unde se afla de mult o populaţie numeroasă de greci şi anume în Italia de jos şi Sicilia; ei s-au aşezat în diverse oraşe ale Italiei iar mai ales în Veneţia.

La începutul acestui period Imperiul Bizantin mai poseda la Apus Italia de jos şi Sicilia, deşi încă din secolul IX arabii cucerise părţi însemnate din aceste ţări. Dar îndată după începutul periodului, bizantinii pierdură aceste ţări la normani, nişte năvălitori caracteristici, care pătrunsese până aici din Europa de miazănoapte pe mare şi de la 1059 înfiinţară mai întâi ducate în Italia de jos şi Sicilia, apoi de la 1130 sub Roger II, un regat norman propriu, cuprinzând Italia de jos şi Sicilia, cu numele de regatul ambelor Sicilii. Dar peste două secole urmă din o parte diametral opusă o năvălire în Europa cu totul diferită a unui popor de neam cu totul străin. Acest popor sunt ţiganii, care încă în periodul precedent emigrase din India, iar apoi din Imperiul Bizantin, poate şi din Egipt, ceea ce-i foarte contestat şi se împrăştiară de la secolul XIV prin Europa de răsărit şi de miazăzi mai departe şi în Europa de apus.

Bulgarii devenise toţi supuşi bizantinilor de la 1019, când împăratul Vasiliu II Bulgaroctonul, curând după moartea lui Samuil, marele rege bulgar († 1014), zdrobi al doilea regat al lor (971-1019). Însă la 1186 s-au răsculat din nou o parte din ei, anume bulgarii, care încă din 971, când bizantinii zdrobise primul lor regat, erau supuşi bizantinilor şi vieţuiau spre nord de Munţii Em până la Dunărea, precum şi românii, care locuiau pe acelaşi teritoriu. Ei se răsculară sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, români de origine şi liberându-se de greci fundară un stat propriu, al treilea regat bulgar sau al romano-bulgarilor (valaho-bulgarilor) la început cu suverani români de origine, apoi de la 1258 cu suverani bulgari şi cu capitala Târnova.

Acest stat s-a împărţit în urmă între doi fraţi: Ioan Şişman III în Târnova şi Ioan Sracimir (Stracimir) în Vidin; dar în 1393 osmanii sub Baiazet I (1389-1403) zdrobiră regatul bulgar din Târnova, iar în 1396 şi pe cel din Vidin, de unde apoi bulgarii fugiră mulţi peste Dunărea în ţările de la gurile ei până în Banat. Al treilea frate şi succesor al lui Petru şi Asan, celebrul Ioanichiu (numit şi Calo-Ioan sau Ioniţă), domni de la 1197-1207; în 1204 el primi de la puternicul Papă Inochentiu III coroana de rege. De la Ioanichiu toţi suveranii următori ai acestui stat puneau înaintea numelui lor numele ,,Ioan” prescurtat în ,,Io”. Dar domnitorul cel mai mare şi mai puternic al acestui stat a fost Ioan Asan II; el domni de la 1218-1241.

Sârbii, după ce aruncară din nou jugul bizantinilor, începând după jumătatea secolului XII şi din timpul domniei principelui lor (Jupan) Stefan Nemania (1168-1196), care se putu numi mare principe, Veliki Jupan şi al cărui fiu Stefan Nemania (1196-1228) deveni (1217) rege încoronat, până la jumătatea secolului XIV ajunse la mare putere, aşa că în 1346 Stefan Duşan, domnitorul sârbilor (1331-1351) declara Serbia chiar imperiu (ţarstvo, carstvo) şi înainta ca cuceritor contra bulgarilor şi grecilor, subjugând Macedonia, Albania, Tesalia, Grecia de nord şi Bulgaria. Dar gloria imperiului sârbilor a fost de scurtă durată, căci de la 1359 sub al doilea şi ultimul împărat (car = ţar) Stefan Uraş IV (1355-1371) imperiul începu a se dezmembra şi curând au venit asupră-i cu război şi turcii; în fine de la 1389 după bătălia din Câmpul Mierlei (Kosovo-polje), unde căzu Lazăr, principele Serbiei (1371-1389, el nu mai era împărat, deşi fusese încoronat ca împărat) precum şi Murad I sultanul turcilor, Serbia deveni principat tributar osmanilor, la început împărţit chiar între doi principi. Principii naţionali ai Serbiei primiră acum titlul de ,,despoţi”, ce era în uz pentru principii vasali sau locţiitori şi stăteau sub supremaţia turcilor. Însă la 1459 sultanul Mohamed II a distrus cu mare vărsare de sânge principatul, care în ultimul timp trecuse la Casa Brancovici, şi prefăcu Serbia în provincie turcească.

Din contra Bosnia şi ţara vecină Hum sau Zahum, Herzegovina de azi, încă în anul 1459 erau libere de dominaţiunea turcilor, cu toate că în 1401 Bosnia fusese cucerită provizoriu de turci. Ambele aceste ţări au stat mai întâi sub supremaţia Serbiei, apoi sub a Croaţiei sau sub a Serbiei şi Croaţiei alternativ şi împreună cu Croaţia, direct sub supremaţia ungurilor. Dar mai târziu, în 1377 Bosnia deveni chiar regat, şi în 1440 Hum deveni ducat (de aici numele Herzegovina) recunoscând supremaţia împăratului Germaniei. Totuşi în 1463 Bosnia de asemenea deveni provincie turcească, iar Herzegovina fu tributară turcilor, în fine în 1483 şi Herzegovina avu soarta Serbiei şi Bosniei. Mulţi sârbi şi români din Em au fugit de frica turcilor în Ungaria şi chiar în Moravia, Slavonia, Croaţia, Dalmaţia şi Istria[1].

În acest timp, precum şi mai târziu, până la 1499, când în sfârşit fu supus de turci, s-a susţinut în necontenite lupte cu turcii numai micul principat sârbesc Zeta, care în cursul periodului ajunse la deosebită importanţă, stând în relaţii amicale cu republica Veneţiei şi fiind apărat prin poziţia muntoasă a teritoriului său. Acest principat a primit mai târziu numele Cernagora, la italieni Montenegro. În apropiere de el, pe coasta Mării Adriatice se făcu remarcabilă şi mica republică italiano-slavă Ragusa (Rhausium, Dubrovnik), ce ajunse puternică prin comerţul ei sub supremaţie alternativă, iar spre sud Albania; locuitorii săi, albanezii, descendenţi ai vechilor iliri, se numesc pre sine schipetari (locuitori prin stânci), iară turcii i-au numit arnăuţi; ei au fost succesiv sub supremaţia romanilor, bizantinilor, bulgarilor şi a sârbilor, iară de la 1380 sub principi indigeni, şi au opus armatelor turceşti o rezistenţă eroică; de la 1443 până la 1468 şi-au apărat independenţa lor în lupte eroice sub Gheorghe Castriot, fiu de principe albanez, care din serviciul turcilor a fugit în patrie şi fu numit de ei Scanderbeg sau Iscanderbeg (adică Alexandru prinţul). Spre a scăpa de dominaţiunea turcilor, albanezii emigrară în masse, o parte în Grecia, iar o parte în Italia de miazăzi.

Croaţia, în afinitate de rassă cu Serbia, nu s-a ridicat aşa de sus în cursul periodului IV, dar nici n-a căzut aşa de jos ca aceasta. Chiar la începutul periodului ea stăpânea Dalmaţia şi Slavonia, dar încă de la 1091, definitiv de la 1097 a trebuit a se supune regelui Ungariei în uniune personală. În această situaţiune ea a smuls încă în 1165 de la bizantini pentru totdeauna Sirmia, care trecuse din posesiunea francilor în posesiunea bizantinilor şi se numea sub bizantini Φδανκοχωριον, adică ţărişoara francilor; în sfârşit Croaţia a domnit un timp, înainte de venirea turcilor şi peste Bosnia şi Hum sau Zahum (Herzegovina).

Teritoriul despre miazănoapte de Marea Neagră şi despre răsărit de Dunărea de jos în periodul III precedent (622-1054) a fost stăpânit mai întâi de hazari, apoi de la 1016 de pecenegi (pacinachi, pacinaci, pacinaţi) sau biseni. După jumătatea secolului XI acest teritor fu stăpânit de cumani (comani), care năvălise tot despre răsărit ca şi predecesorii lor, pe când pecenegii începând de la 1090 fură cu totul respinşi. Astfel cumanii sau uţii, numiţi de ruşi şi polovţi, adică locuitori pe câmp, au ocupat mai întâi Rusia meridională de astăzi, apoi Moldova de azi şi Ţara Românească. Totuşi ei dispărură din aceste ţări pe la jumătatea secolului XIII, când au năvălit mongolii sau tătarii (1241), după ce în parte vor fi fost absorbiţi de populaţia Rusiei Mici sau meridionale şi de cea română. Numai mici resturi de ale lor s-au mai păstrat cu deosebire în Ungaria, unde la 1239 regele Bela IV coloniză 40.000 cumani, care în urmă s-au şi maghiarizat; alte resturi de cumani s-au păstrat în Bulgaria, unde se refugiară şi apoi au fost absorbite de bulgari; altele iarăşi, în învecinata Rusie Mică sau meridională între aşa zişii ruteni, care le-au şi absorbit precum poate şi în Carpaţi la graniţa de miazăzi a principatului Halici (Galiţia), aşa zişii huţuli (huţiani); tot astfel alte resturi de ale lor se vor fi păstrat între români, locuitori împreună cu ei, şi s-au asimilat poate mai ales în Coman, Comana, Comăneşti, Comăreşti şi în alte localităţi cu asemenea numire.

În locul cumanilor veniră în parte tătarii (mongolii), care i-au alungat. Iară după jumătatea secolului XIII până pe la jumătatea secolului XIV tătarii fiind respinşi de pe teritoriul dintre Dunărea de jos, Carpaţi şi Dnistru, pe unde apoi până în secolul XVIII ei năvăleau şi prădau, din mai multe voievodate (cuvânt slav în uz atunci şi la români), sau principate mici, existente din vechime aici ca şi în Transilvania, sub suzeranitatea Ungariei, s-au înfiinţat două principate mari, ce refuzară a recunoaşte supremaţia ungurilor. Aşa mai întâi principatul Ţara Românească spre miazăzi de Ungaria şi de Transilvania; acest principat fu înfiinţat de o dinastie de voievozi sau principi, care după legendă erau originari din partea de miazăzi a Transilvaniei, iară după documente erau chiar din Ţara Românească, având de strămoş pe Seneslav, domn stăpânitor al ţării pe la 1247. Numele său este slav; atari nume erau atunci şi au fost mai mult timp apoi de predilecţie la români, mai ales în familiile princiare de la miazăzi, în virtutea relaţiei lor cu bulgarii şi cu sârbii vecini, dar mai ales în virtutea relaţiei lor cu Biserica Bulgară; mai târziu atari nume erau de predilecţie şi în familiile principilor de la miazănoapte în virtutea relaţiei lor cu rutenii şi cu Biserica Ruteană.

Pe la 1290 casa princiară era bine consolidată în Ţara Românească. Al doilea principat fu Moldova, spre răsărit de Ungaria şi de Transilvania. Fundatorii săi au fost principi români din partea despre miazănoapte a Ungariei, adică din Maramureş pe la jumătatea secolului XIV (între 1343 şi 1359); la 1360 principatul îşi asigurase deplin existenţa. Ca fundator al principatului Ţării Româneşti în special legenda numeşte pe Negru Vodă sau Negru Voievod, necunoscut în documente[2]. Din Amlaş şi Făgăraş, posesiuni ale lui în Transilvania, Negru-Vodă venind în Valahia şi-ar fi stabilit aici reşedinţa mai întâi în Câmpulung. Acest voievod însă nu va fi poate altul decât Tugomir sau şi Ivancu Tugomir (Tocumerius), principele istoric, indigen din Ţara Românească. Tugomir a domnit pe la 1290-1330 cu reşedinţa în Argeş şi s-a luptat cu succes contra Ungariei pentru tron şi independenţă. Totuşi abia fiul său Basarab (pe la 1330-1340) a dat numele său casei domnitoare, ce a durat până la 1659 şi abia succesorii lui posteriori deveniră stăpânitori ai Amlaşului şi Făgăraşului, în virtutea consideraţiei, ce regii Ungariei aveau pentru puterea şi vitejia lor în război, după ce Alexandru Vodă, succesor al lui Tugomir şi al lui Basarab (pe la 1340-1364) consolidase noul stat. Spre capătul secolului XIV scaunul domnesc a fost strămutat din Argeş la Târgovişte.

Principatul Moldovei are ca prim fundator al său între anii 1343-1353 pe Dragoş Vodă, român din Maramureş, dependent de unguri. El avu de succesor pe fiul său Sas, dar între anii 1349 şi 1359 fiul acestuia Balc sau Baliţa cu fraţii lui au fost alungaţi de Bogdan Voievod, român din Maramureş. Acesta este întemeietorul principatului independent de unguri, apărându-l în luptă contra ungurilor până la moartea lui (pe la 1365). Casa lui primi curând apoi supranumele de Muşat, după muma celor 3 principi, care de la 1375 sau 1377 domniră unul după altul; ea se numea Muşata = Frumoasa, dar mai avea şi numele Margareta[3]. Cei trei principi sunt Petru, Roman, care fundă oraşul cu acelaşi nume şi Ştefan. Muşăteştii domneau încă şi în secolul XVI.

Predecesor al acestor trei principi, fii ai Muşatei, îndată după Laşcu Vodă (pe la 1365-1373) cel puţin în 1374 a fost Gheorghe (Iuri, Iurg, Iuga) Coriatovici, principe lituan, iar succesor al lor a fost în 1399 Iuga Vodă, care poate să fie tot Gheorghe Coriatovici, venit iarăşi la tron şi care în 1400 fu silit a lăsa tronul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), fiul lui Roman. Ţara avu de capitală mai întâi oraşul Baea, fundat pe la 1200 de o colonie de saşi, apoi pe la 1370 sub Laşcu Vodă, poate Siretul (Siretele), declarat atunci oraş; dar pe la 1388 sub principele Petru I Muşat capitala ţării era Suceava. Ţara Moldovei fu organizată definitiv în toate privinţele de marele ei domn Alexandru cel Bun. În Ţara Românească domnea atunci Mircea cel Bătrân sau cel Mare (1386-1419), fiul pacificului Radu I şi frate cu imbecilul Dan I, pe care-l izgoni.

Mircea fu un domn energic, glorios şi puternic; el fu şi în Transilvania duce de Amlaş şi de Făgăraş (Fogaras), un ţinut ce fu cedat de unguri bunului său Vladislav sau Vlaicu Vodă (1364-1380). Mircea fu domn şi peste o parte din Bulgaria cu cetatea Silistra şi stăpânitor al Dobrogei cu cetatea Chilia. El izbuti a repurta victorii contra turcilor osmani, totuşi de la 1402 octombrie şi din nou de la 1417, precum se pare, Ţara Românească deveni tributară osmanilor, care înaintau ca un ciclon în Europa de miazăzi; tributul anual al ţării era de 3000 bani roşii, adică ducaţi, dar ţara-şi păstra autonomia sa. După Mircea, a cărui lungă domnie încă fu întreruptă de Vlad I (1390-1395), un favorit al turcilor, urmară la tron fii şi nepoţi ai lui, cei mai mulţi necontestaţi şi cu domnii efemere, precum şi alţi consângeni apropiaţi. Între aceştia s-au remarcat până la sfârşitul periodului IV Alexandru Aldea (1431-1485) prin devotamentul său către turci şi Vladislav II (1447-1456) prin firea lui paşnică, iar Dan II (1420-1431) şi competitorul său la tron Radu II Pleşuvul (1422-1427), precum şi Vlad II Dracul (1435-1446), prin pornirea lor de a-şi asigura tronul prin acte de cruzime şi de a fi când aliaţi, când în război cu turcii şi cu inamicii acestora, ungurii.

Moldova deocamdată a rămas încă independentă de turci; abia la începutul periodului următor (V) se făcu de bunăvoie tributară lor în aceleaşi condiţiuni ca şi Ţara Românească, dar mai întâi pentru scurt timp şi fără nici o formalitate, sub Petru III Aron Vodă (1451-1457). După un şir de alţi descendenţi şi succesori ai lui Alexandru cel Bun (Iliaş, Ştefan II, Roman II, Petru II, Alexandru II, Bogdan II), care domniră puţin timp şi se răsturnară reciproc, iară Bogdan II (1449-1451) fu chiar ucis, veni la tron Aron mai întâi în asociaţie cu Alexandru II până la 1455, iar apoi singur; în 1457 el fu răsturnat de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan II şi mai târziu căzând în mâinile lui Ştefan suferi soarta lui Bogdan II. Ştefan cel Mare avu o domnie strălucită (1457-1504). El curând liberă ţara de tribut şi a fost un voievod încărcat de glorie. Sub fiul şi succesorul său Bogdan Chiorul (1504-1517) Moldova la anul 1514 deveni tributară turcilor durabil şi pe baza unui tratat în formă. Nu este exact că Moldova s-ar fi supus suzeranităţii turcilor în 1478 când încă domnea Ştefan.

Teritoriul din Serbia de lângă Munţii Pind şi din Macedonia, pe unde locuiau românii din Munţii Em sau Balcani, aşa zişii macedo-români sau mauro-vlahi în sens vechi al cuvântului: acel teritor se numea la bizantini Vlahia Mare (Megalo-Vlahia), iar principatul Ţării Româneşti se numea la ei Ungro-Vlahia, pe când Moldova, căreia de altfel îi zicea Moldo-Vlahia sau Mauro-Vlahia adică Valahia Neagră, ca odinioară Cumania Neagră, se mai numea la bizantini Ruso-Vlahia[4]; ei le numeau astfel, poate pentru că plecând din Constantinopol, întâlneau principatul Valahiei în drumul spre Ungaria, iar pe al Moldovei, în drumul spre Rusia. Dar în secolul XV, Ţara Românească se mai numea şi Basarabia de la casa ei domnitoare; mai târziu acest nume fu transmis la posesiunea acestei case de pe ţărmul stâng al Dunării de Jos între Prut şi Marea Neagră, iar în urmă fu răsfrâns şi asupra întregii regiuni a Moldovei, situată spre miazănoapte de această posesiune, la actuala Basarabie (Bessarabia la ruşi şi germani).

Românii numesc Valahia Ţara Românească sau Ţara Muntenească sau şi Muntenia, nume pe care polonii şi ruşii l-au corupt în Multany şi Multjany, iar ungurii o numesc latineşte Transalpina, pe când germanii, în vedere că râul Olt o taie în două părţi, din care una este mai mică şi una mai mare, numesc partea mai mică, cea despre apus Valahia Mică (Oltenia = Ţara Oltului), iară partea mai mare, cea despre răsărit, Valahia Mare. Turcii, în opoziţie cu numirea ce dădeau Ţărilor Române bizantinii, numeau Valahia Kara-Iflak, adică Valahia Neagră, iar Moldova Ak-Iflak adică Valahia Albă mai apoi Bogdania, nu însă după numele lui Bogdan, întemeietorul ei († pe la 1368), ci după al lui Bogdan III Chiorul (1504-1517), sub a cărui domnie Moldova s-a supus turcilor şi acum o numeau Kara-Bogdan, adică Bogdania Neagră, în opoziţie cu numele de Valahia Albă, ce-i dădeau turcii mai înainte. În timpul următor principii ambelor Ţări Române puneau în documente înaintea numelui lor numele ,,Ioan” prescurtat: ,,Io” ca odinioară suveranii statului româno-bulgar, spre a arăta prin aceasta, că ei sunt ereditari şi succesori ai lui Ioniţă sau Caloioan, puternicul suveran al româno-bulgarilor (1196-1207) şi ai lui Ioan Asan (1218-1241), nepotul şi succesorul încă mai puternic al celui dintâi.

În decursul periodului IV ambele principate avură a suferi din cauza luptelor intestine pentru tron, precum şi a războaielor cu duşmanii din afară; aşa Ţara Românească din cauza războaielor cu ungurii şi turcii, iar Moldova, din cauza războaielor cu ungurii, tătarii şi polonii, când ungurii voiau a subjuga atât Ţara Românească cât şi Moldova, iar polonii pe această din urmă. Moldova a şi recunoscut odată suzeranitatea Poloniei.

 

În episodul următor

§. 135. Situaţiunea politică în general

B. În Europa [partea a doua]

 

[1] N.tr.: Un interesant articol despre românii de azi din Istria, numiţi cici, este publicat în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie pe 1922, p. 180 scv. Vezi şi p. 196 despre românii din Moravia. Cf. şi Sextil Puşcariu, Studii istro-române, Bucureşti 1926, Cultura Naţională. Opera conţine o bogată literatură despre valahii din Istria, Dalmaţia, Macedonia şi Serbia.

[2] N.tr.: Despre Negru-Vodă sau Negru Voievod cf. interesantul studiu al dlui. Ioan C. Filitti, în memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române seria III, tomul IV, studiu publicat şi separat în 1924 cu titlul ,,Despre Negru-Vodă”, Cultura Naţională, Bucureşti.

[3] N.tr.: O altă versiune, despre originea numelui Muşat, dă Gr. C. Buţureanu în Arhiva, organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, an XV, mai şi iunie 1904, p. 232-245.

[4] N.tr.: Sensul tuturor acestor numiri şi al celor de Kara-Iflac, Ak-Iflac etc îl explică Onciul în Originile Principatelor Române, p. 22 scv. Cf. şi Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, p. 22, unde spune că grecii numeau Ţara Românească ,,Ungro-Vlahia” spre distingere de Valahia din Balcani. Cf. Sextil Puşcariu, Studii istro-române, Bucureşti 1926, p. 4 şi 7 iar despre mauro-vlahi p. 10.