Istoria Bisericeasca Universala (VII)
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
Capitolul II
Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică
B. Apusul
§. 148. Episcopi, oficii episcopale şi jurisdicţiunea episcopală, precum şi jurisdicţiunea Bisericii în general
În acest period arhiepiscopii şi episcopii Bisericii de Apus obţinură în cardinali o treaptă esenţială între ei şi papa. Apoi nu numai arhiepiscopii ci de la Papa Martin V (1417-1431) şi episcopii fură obligaţi a presta jurământ de fidelitate; ei pierdură încă multe drepturi, ce în periodul precedent (III) le mai lăsase papii, dar acum toate le acaparară aceştia. Aşa numai singur papa canoniza sfinţi şi dezlega de oarecare păcate grele, iară pe lângă acestea papii au restrâns încă drepturile episcopale mai cu seamă prin numiri în oficiile ecleziastice ale diecezelor, ce le făcea Curia Romană sub diverse titluri (ca rezervaţiuni expectative, proviziuni etc). Mai târziu Curia a restituit episcopilor numai o parte din aceste drepturi după deciziunile Sinodului din Basel (1431-1437).
În acest period şi jurisdicţiunea în chestii de dogmă trecu de la dicasteriile episcopale la inchiziţia papală, pe care de la anul 1232 o exercită în numele papei de regulă ordinul monahilor dominicani, înfiinţat în 1215. Acum şi monahii în multe privinţe au fost scoşi de sub autoritatea episcopului şi subordinaţi papei prin mijlocirea superiorilor lor, adică au fost exempţi sau detaşaţi de sub autoritatea episcopilor, cu modul acesta s-au înfiinţat numeroase mânăstiri exempte. Tot în acest mod mulţi clerici de mir, din treapta preoţiei dar de rang superior, adică prelaţi, obţinură exempţiune de sub jurisdicţiunea episcopilor eparhiali ai lor şi o autoritate ca de episcopi asupra subalternilor lor, mai cu seamă pe timpul captivităţii babilonice (1305-1377) şi a schismei papilor (1378-1417). Dar arhiepiscopii şi episcopii, mai ales cei din Germania s-au ridicat sub raportul politic, devenind principi şi seniori puternici, după ce vasalii statului în general ajunseră principi naţionali mai independenţi iar arhiepiscopii de Mainz, Colonia şi Trier chiar primii dintre cei 7 principi electori cu dreptul de a alege pe regele Germaniei sau pe împăratul roman al Germaniei.
Concordatul din Vorms (1122) pentru Germania şi convenţiuni analoage pentru celelalte state luară principilor şi dreptul de a numi pe episcopi şi-l acordară capitulilor de la catedrale. Papa îşi rezervă confirmarea alegerii şi cu această ocaziune punea pe episcopi să depună jurământ de credinţă şi arhiepiscopilor le trimitea şi paliul, ce deveni indispensabil pentru a exercita drepturile de mitropolit. Totuşi Curia papală sub diverse pretexte curând îşi arogă numirea episcopilor pentru o mare parte din dieceze, cu timpul însă trebui să cedeze principilor a numi pe episcopi în unele din ele sub numele de Indulte (indulto, concesiuni indulgente), în schimbul altor concesiuni, ce aştepta de la ei, aşa că în sfârşit capitulii de la catedrale alegeau numai un mic număr de episcopi, iară cei mai mulţi erau numiţi unii de papa şi alţii din nou de principi, de astădată însă pe baza unor concesiuni speciale din partea papei.
În administraţiunea diecezei episcopii se serveau mai înainte de arhidiaconi, dar acum aceştia căzură în dizgraţie, din cauză că aveau prea multe drepturi şi bizuindu-se pe ele devenise cutezători; episcopii deci se dispensară de ei treptat şi numiră acum ca reprezentanţi ai lor în jurisdicţiunea episcopală peste toată dieceza alţi clerici, a căror funcţiune era revocabilă după plac şi oricând. Aceşti clerici se numiră vicari generali ai episcopilor sau şi şefi de serviciu pe când înşişi episcopii rămaseră ,,ordinarii” adică depozitarii ordinari ai jurisdicţiunii în cuprinsul diecezei lor. De aici urmă apoi că uneori ei înşişi, iar uneori şi consistoriile episcopale, ce le ţinea locul se numeau ,,ordinariate”, iar consistoriile se mai numeau şi vicariate generale sau oficialate diecezane. Diferitele circumscripţii rurale au rămas încredinţate arhipresbiterilor aşa zişi decani (dechants); aceştia se numeau acum uneori şi arhidiaconi, fiindcă înlocuiră pe arhidiaconi, între care era împărţită dieceza mai înainte. Uneori dieceza se împărţea în arhidiaconate şi acestea în decanate.
Pe lângă aceşti funcţionari episcopii aveau ca auxiliari pentru serviciile lor arhiereşti pe aşa zişii ,,episcopi in partibus” adică pe episcopii titulari, sau pe episcopii hirotoniţi ,,in partibus (infidelium, haereticorum sau schismaticorum)” aşadar pentru reşedinţe episcopale din Răsărit, de unde-şi aveau titlul, dar unde nu-şi mai putură exercita oficiul lor, de când cruciferii nu mai aveau dominaţiunea prin acele părţi. De aceea în Apus ei erau întrebuinţaţi mai ales ca ,,Coauditores in pontificalibus” sau ca auxiliari ai episcopilor diecezani în exerciţiul atribuţiunilor lor liturgice de episcopi, sau al drepturilor episcopale de a efectua hirotonii. Spre a caracteriza relaţia episcopilor titulari cu episcopii diecezani, ai căror auxiliari au devenit, episcopii titulari fură numiţi şi sufragani, episcopi suffraganei sau episcopi numai cu drept de sufragiu (suffragium, vot) ca şi ceilalţi clerici din dieceză, prin urmare cu drept de a fi de ajutor, iar nu cu drept de a dispoza în dieceză; de altfel şi episcopii diecezani în raport cu mitropolitul lor se numeau episcopi sufragani (episcopi suffraganei), fiindcă în provincia ecleziastică, a cărei căpetenie era mitropolitul, ei exercitau numai un drept de sufragiu (suffragium), aşadar numai un drept de auxiliari faţă de mitropolitul lor.
Până la jumătatea acestui period episcopii, precum şi Biserica în general, aveau o jurisdicţiune foarte întinsă, din cauză că crescu puterea suverană a papei şi împreună cu ea puterea Bisericii în general (ierocraţia).
Pe lângă afacerile religioase episcopii expediau încă multe altele, ce se considerau că sunt în legătură cu religiunea, precum afaceri matrimoniale, testamente, contestaţiuni, în care părţile recurgeau la jurământ, afaceri de patronat ecleziastic şi toate cazurile civile şi criminale, ce priveau clerul. Dar după jumătatea periodului statele curând au început a restrânge jurisdicţiunea de tot întinsă a Bisericii, aşa Francia mai ales de la Ludovic IX Sfântul (1226-1270), iar Germania de la regele Ludovic Bavarul (1314-1347). Între acestea pe când Biserica avea jurisdicţiunea cea mai întinsă, dreptul canonic ajunse la o dezvoltare extraordinară, fiind aplicat în foarte multe cazuri şi trebuind a se da continuu deciziuni şi suplimente nouă, căci cele vechi nu mai erau suficiente.
După dreptul canonic dezvoltat astfel s-a dezvoltat şi dreptul civil, când acesta luă din dreptul canonic o parte din cuprinsul prea larg al său, adoptând multe materii din dreptul canonic cel mai dezvoltat. Însă dreptul canonic, în partea lui mai veche fu colecţionat pe la 1150, cu autoritate recunoscută în general, de Graţian, monah jurisconsult din Bologna în un manual, ce se numi după el ,,Decretum Gratiani” adică Constituţiunea lui Gratian, iară partea lui suplimentară, ce conţine decretele papilor sau constituţii date de ei în cursul ulterior al acestui period fu codificată în o serie succesivă de colecţii de decrete, dintre care cea dintâi, între anii 1230-1234 din ordinul Papei Grigoriu IX (1227-1241) şi toate aceste serii s-au codificat în o colecţie întreagă, numită ,,Corpus juris canonici”.
În episodul următor
