Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XLI)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XLI)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Monahul Iosif Vryennios (1350-1431)
Una dintre personalitățile duhovniceşti de frunte ale secolului al XV-lea este monahul studit Iosif Vryennios. El provenea dintre isihaști, urma tradiția autentic ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama şi era recunoscut în epocă drept cel mai mare erudit din Constantinopol. Vryennios era numit ,,dascăl al dascălilor”, fiind decan al Universității bisericeşti din Constantinopol.
În 1381, monahul Iosif este trimis de patriarh şi împărat în Creta, cu misiunea de a întări clerul şi poporul ortodox care pătimea din cauza opresiunii latine şi era lipsit de episcopi ortodocşi. Prin învățătura sa şi în general prin întreaga sa viețuire, Vryennios a dobândit un mare prestigiu printre cretani. Se bucura mai ales de prețuirea a doi monahi renumiți din Biserica Cretei şi autori ai unor scrieri cu caracter antiretic, Iosif Filarghis şi Nil Damylas.
După 1396, Iosif Vryennios l-a combătut într-un dialog public la Iraklio pe preotul dominican Maxim Hrysoverghis, grec de origine. Această dispută a fost publicată mai târziu sub titlul Dialogul întâi cu Maxim latino-cugetătorul, despre purcederea Duhului Sfânt. Cum era de aşteptat, papistaşii au fost deranjaţi de mustrările lui Vryennios, astfel că în 1401 venețienii au obținut iniţial întemniţarea lui, ca ulterior să fie expulzat din insulă. Vryennios şi-a continuat însă critica la adresa treburilor bisericeşti din Creta.
Vrednicia şi calitățile unice ale lui Vryennios i-au determinat pe împărat şi patriarh să-l trimită în Cipru, aflat sub stăpânire latină, ca protagonist al unei noi misiuni de încredere. De această dată, scopul era acela de a se îngriji de recunoaşterea și unirea din nou cu Marea Biserică a ierarhilor ciprioți, care din pricina silniciei se supuseseră latinilor.
Vryennios, care fusese numit vicar al scaunului Constantinopolului pentru Cipru, a primit misiunea fără tragere de inimă, cunoscând că înfăptuirea unei uniri autentice cu Biserica Ciprului era o sarcină deosebit de dificilă. Lipsa sa de zel a sporit încă mai mult când Sinodul patriarhal, înclinat către o rânduire ,,prin iconomie” a chestiunii, l-a împuternicit să intre fără nici o ezitare în comuniune cu clerul din insulă.
Astfel, Vryennios şi restul delegației (un egumen şi un diacon) au sosit în Cipru şi au înțeles că ciprioții doreau o unire fictivă cu Biserica, fără să abandoneze supunerea lor faţă de latini. În cele din urmă, Vryennios a convocat un Sinod local (28 iulie 1406), la care au participat mai mulți episcopi ciprioți, clerici şi monahi.
Iosif i-a rugat pe ciprioți să se unească cu singura Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, întrucât supunerea de până atunci a episcopilor lor, sub jurământ, față de Biserica Romei, recunoaşterea sfinţeniei papei și dependența față de episcopul latin al Levkosiei îi situa automat în afara Bisericii.
Episcopul de Amohostos susținea însă că, de vreme ce în forma în care a fost alcătuit, jurământul conține cuvintele „păstrându-mi credința mea”, ei nu-și trădează credința. Vryennios a răspuns că acest lucru nu este suficient spre a le îndreptăți mărturisirea blasfematoare. Episcopul l-a asigurat că supunerea față de Biserica Latină şi jurămintele de credință făcute papei erau doar aspecte exterioare, în timp ce poporul credincios din insulă continua să vieţuiască în chip ortodox, la care Vryennios a replicat că o astfel de convingere este foarte primejdioasă, fiindcă ,,cel care se leapădă de Dumnezeu fie şi numai printr-un simplu semn, este supus pierzării”.
În cele din urmă, pricepând că ciprioții nu sunt sinceri față de Ortodoxie, a respins propunerile de unire în aceşti termeni, mustrându-i totodată pe episcopii ciprioți pentru viața lor depravată. La întoarcerea sa la Constantinopol, el a spus că a preferat să urmeze voii lui Dumnezeu, şi nu indicațiilor Sinodului. În legătură cu această hotărâre a sa, el însuşi istoriseşte următoarele:
„Ar fi fost cu putință și floare la ureche să mă învoiesc cu arhiereii din Cipru şi să-i primesc în comuniune în doar 3 ore, odată ce, de altminteri, întreaga chestiune fusese lăsată în seama mea. Spre aceasta mă şi îmboldeau, strâmtorându-mă, mii de daruri, amenințări, înfricoşări, bănuieli, făgăduințe, slavă, linguşire […] Cu toate acestea, eu m-am lepădat de toate cu multă bărbăție, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am arătat la toate o împotrivire vitejească, fără a ceda câtuşi de puțin. Din contră, din toată inima şi sufletul meu am ales sărăcia şi necurata defăimare, numai şi numai spre a-mi păstra curată și fără prihană credința cea întru Hristos”[1].
În 1412, aflându-se în Constantinopol, Vryennios a scris şi a prezentat în fața Sfântului Sinod un studiu special, prin care îşi făcea cunoscută din nou poziția sa negativă față de chestiunea în cauză. În cadrul acestui studiu face următoarele observații notabile:
,,Ce fel de părtăşie poate fi între adevăr şi rătăcire ? Sau ce avem noi în comun cu ciprioții ? Aceştia, deşi au fost mereu Biserică autonomă, şi-au vândut autonomia lor unei Biserici care ni se împotriveşte în punctele dogmatice de căpătâi. De atunci i se supun aceleia întru totul și-i slujesc până astăzi cu voie sau fără voie. Noi însă, ce folos sau slujire năzuim să avem din partea lor, ca să-i primim în comuniune ?
Să ne lase în pace, sau mai bine zis să piară de aici. Fiindcă vor să se unească cu Biserica ortodocşilor, dar cu toate acestea să rămână neschimbate şi toate obişnuitele lor îndatoriri față de latini. Adică, acelora să le dea ascultare cu fapta, fiindu-le pe vecie supuși, iar nouă gândind că ni se supun numai cu vorbe ’subțiri’ şi cu cerneală.
Vor de asemenea, pe cât cu putință, să rămână totdeauna ascunsă şi să nu se dea niciodată pe față în chip lămurit chiar această supunere formală față de noi, ca să nu fie siliți să se lepede cu jurământ și la arătare până şi de această mică scânteie a dreptei credinţe pe care socotesc că o au, din pricină că au intrat în conflict cu stăpânii lor, latinii.
Toate acestea nu vor însemna însă alipirea Bisericii Ciprului la Patriarhia Ecumenică, ci supunerea patriarhului ecumenic şi a celor de sub el față de papa Romei, fără să prindem de veste. Fiindcă, de altfel, orice erezie cere unirea cu noi, ortodocşii, câtă vreme îşi va păstra neschimbate obiceiurile ei. Dar nici papa nu cere nimic altceva de la noi, decât să-l numim ’sfânt’ şi să liturghisim împreună cu supuşii lui.
Mărturisire de credință făcută în ascuns sau supunere de bunăvoie a Bisericii neatârnate laolaltă cu Biserica aservită (ereticilor) nu s-a pomenit însă vreodată, nici nu s-a plecat nicicând Biserica cea neîncătușată a ortodocşilor. Deci nici nu are să se plece nimănui din pricina vreunei oarecare stăpâniri despotice, nici nu se va supune în nici un chip tiraniei dimpreună cu cei ce i s-au supus, ca să nu-şi piardă – fără a o pricepe – însăşi libertatea ei și să fie târâtă cu cei ce au căzut în groapă, deşi avea intenția bună de a-i trage ea de acolo […]
S-au scurs deja 240 ani de când ciprioții s-au plecat în fața latinilor, şi în tot acest răstimp au fost 32 patriarhi ai împărătesei cetăților şi 17 împărați cărora nici prin gând nu le-a trecut să-i primească în comuniune pe ciprioți.
Pe aceștia, pe care atâția bărbați de seamă i-au trecut cu vederea ca nevrednici de comuniunea cu ortodocşii, noi să-i primim, de parcă am fi chipurile mai sfinți şi mai înțelepți decât aceia toți ? Departe de noi o asemenea ignoranță, ca să nu zic nesimțire ! Fiindcă a-i primi pe ei, de care toți aceia au fugit, pune pe seama acelora vina celei mai mari delăsări, iar din partea noastră vădeşte o deplină nebunie.
Aş socoti mai de dorit să fiu de mii de ori dat morții decât să văd Biserica Ortodoxă (care este unită negreşit doar cu Biserica Cerească a celor întâi-născuți) unită cu Biserica din Cipru, care – ca să spunem adevărul – nu este deloc Biserică autonomă, ci aservită în bună parte alteia.
Cel care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu fie şi printr-un singur semn, este supus pierzării. Cum dar are să fie ortodox cel ce prin vorbe, prin purtări şi scrieri îşi pune în primejdie credința ? Sau cum se va face unirea între două Biserici, cât timp dăinuie mii de diferențe între ele ? […]
Mă tem numai ca nu cumva, voind să îi salvăm pe ciprioți fără de vreme, să nu ne dăm și pe noi înşine – fără a pricepe – la pierzare, și mulțime nenumărată de popor, mai bine zis pe toți ortodocşii de astăzi şi de mâine.
Dacă aş şti cu încredințare că prin unirea aceasta, pe care o cercetăm, se va mântui neamul ciprioților de acum şi de pe urmă, n-aş pregeta să sufăr chiar de-ar fi să-mi taie mâinile, picioarele şi toate mădularele mele.
Dar nici cele spuse nu sunt nimic pe lângă ceea ce voi zice: de-ar trebui să trec, cu adevărat, din tot ceea ce sunt acum în neființă, numai şi numai ca toți aceştia să se mântuiască neîndoielnic, cu mulțumire aş primi-o. Căci cine sunt eu sau ce este existența mea pe lângă mântuirea atâtor suflete ? Deci nu din vreo pricină omenească oarecare mă lepăd de unirea aceasta, ci pentru nestrămutarea credinței […]
Cei ce-i îndreptăţesc însă pe ciprioți pun înainte – ca pe un ajutor neputincios al lor – următorul aşa-zis argument şi zic: ’Dacă Hristos nu Se întoarce de la un păcătos care vine la El, ci îl primeşte cu iubire de oameni şi-l duce în Împărăția Sa, cum să părăsim noi atâtea zeci de mii de creştini care vin la Biserică ? Dacă în cer se face bucurie de un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 7), câtă bucurie nu se va face şi nu va fi în cer şi totodată pe pământ, dacă primim unirea cu ciprioții ?’
Deci dacă ei pun înainte acestea sau altele de acest fel, dreptatea însăşi le răspunde pe dată: Dumnezeu îl primește numai pe cel ce se pocăieşte de păcatele lui şi se întoarce din tot sufletul către virtute. Pentru întoarcerea lui se bucură neîndoielnic îngerii. Cât despre sufletele de multă vreme robite patimilor, acestea se mântuiesc doar dacă le alungă de la sine pe acelea care le duc la pierzare.
Câtă vreme însă patimile n-au fost desființate, sufletele vor fi duse iarăşi, nu mai puțin, la pierzare, fără a se folosi nicidecum de scrisorile sau cuvintele pe care – fie ele altora, fie alții lor – le-au dăruit fără rost şi în zadar. Prin urmare, nu se va face bucurie îngerilor pentru aceşti păcătoşi, fiindcă nu a existat pocăință mai înainte”[2].
[1] Opere, Studiu privind unirea Bisericii Cipriote cu Biserica Ortodoxă, vol. II, p. 29.
[2] Ibidem, p. 11-24.
