Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XL)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XL)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Sfântul Cuvios Maxim Kavsokalivitul
În viața Sfântului Cuvios Maxim Kavsokalivitul citim: „Într-una din zile au mers la cuviosul, pentru folos, nişte monahi oarecare din lavră, împreună cu care era şi un mirean, pe care văzându-l cuviosul l-a alungat, zicând că este părtaş al lui Achindin şi necredincios, măcar că nimeni altul nu ştiuse până atunci că este așa; căci multe aducea sfântul împotriva lui Achindin şi-l numea Kakochindin[1], şi diavol, şi părtaş a tot eresul, şi slujitor al antihristului, drept care pe astfel de eretici îi alunga şi rostea anatema asupra lor cu îndrăznire.
Alți monahi, iarăşi, au mers la cuviosul, pe care văzându-i a strigat cu glas mare: Alungați-l pe masalian (numindu-l pe acela pe nume), şi atunci să veniți la mine ! Iar auzind aceia s-au înfricoşat, şi alungându-l din obştea lor pe acel răucredincios masalian, au mers la sfântul”[2].
Sfântul Maxim Kavsokalivitul, adică ,,arzătorul de colibe” din Muntele Athos. El a fost numit astfel fiindcă îşi schimba locul în care se nevoia şi, de fiecare dată când schimba locul de nevoinţă, dădea foc colibei în care locuise
Nichifor Calist Xanthopoulos (1256-1335)
Monahul constantinopolitan Nichifor Calist este cunoscut pentru o Istorie a Bisericii în 23 volume şi numeroase alte opere, îndeosebi poetice, aghiografice și exegetice. De asemenea, el a alcătuit sinaxarele la marile praznice ale Triodului, în care a combătut folosirea azimelor şi purgatoriul. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, papa le-a poruncit celor ce aveau căderea să cerceteze cărțile pentru a şterge din ele tot ceea ce se opunea dogmelor latine. Aceștia, luând Triodul şi aflând cele scrise de Calist despre azime şi purgatoriu, au cerut să fie șterse.
Matei Vlastaris (1280-1350)
Înţeleptul și evlaviosul ieromonah Matei a viețuit în secolul al XIV-lea în Muntele Athos şi în Mânăstirea Perivleptos din Thessaloniki, remarcându-se ca scriitor bisericesc şi canonist. El a scris o valoroasă Sintagmă a canoanelor, reprezentând cea mai completă şi amplă scriere canonică din perioada bizantină târzie. Această lucrare a cunoscut o largă circulație la popoarele aflate la nord de Bizanţ (Serbia, Bulgaria, Rusia).
Vlastaris a scris şi alte lucrări, îndeosebi canonice şi antiretice – împotriva ,,ucigaşilor de Dumnezeu” iudei, latinilor, anti-isihaștilor Varlaam şi Achindin –, între care cea mai reprezentativă a fost considerată Combaterea rătăcirii latinilor, larg răspândită, după cum o atestă numărul mare de manuscrise.
După sfințitul Matei, Biserica Sobornicească îi primeşte ,,pe ereticii care se pocăiesc doar dacă se leapădă cu jurământ şi pe nume de obiceiurile şi dogmele eresului lor […] Deci dacă neamul latinesc cinsteşte atât de mult împăcarea cu noi, atunci, desigur, din partea noastră nu va fi trebuință de vorbe mai multe. Fiindcă este de ajuns simpla mărturisire a cuvântului scurt şi preacuprinzător pe care Domnul l-a arătat pe pământ, după zisa proorocului, prin sinoadele care s-au ţinut înainte de noi. Acest cuvânt l-a numit cu dreptate Simbolul dreptei credinţe (Crezul) şi l-a pus tuturor înainte ca legiuire de obşte. Va mai fi trebuință însă şi de dezicerea de hula împotriva acestui Simbol, ca şi de păzirea sfintelor canoane. De altfel, acelaşi Duh Sfânt, prin aceiași Sfinți Părinți, a proorocit şi cuvântul acela şi aceste canoane”[3].
Calist Anghelikoudis (cca 1325-1395)
Ieromonahul Calist Anghelikoudis s-a distins ca ascet în Muntele Melenikului în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Este autorul unor valoroase scrieri neptice și al unui tratat antiretic împotriva teologiei scolastice a celui mai prestigios teolog al Apusului, Toma d’Aquino. Această scriere este intitulată A lui Calist Melenikiotul, contra aşa-numitei cărți împotriva grecilor[4] a lui Toma latinul.
Sfințitul Calist este unicul autor care și-a stabilit ca scop exclusiv al amplului său tratat combaterea scolasticismului tomist și a scris o critică atât de extinsă, profundă și ascuțită la adresa concepțiilor tomiste despre Dumnezeu. Ea pune pentru prima oară față în față și face o comparație între concepțiile ortodoxe cu privire la simplitatea dumnezeiască şi cunoaşterea lui Dumnezeu, şi cele ale scolasticii apusene.
Marele isihast a studiat opera de temelie a lui Toma d’Aquino, Summa contra Gentiles, în care înţelepciunea din afară joacă un rol determinant. „Mă ruşinez de Dumnezeu, care este martor, înțelegând lepădările acestui filozof orb”[5], spune acesta, sesizând profunda influență exercitată de ideile filozofiei aristotelice asupra latinului. În lucrarea sa, Calist urmăreşte cu consecvență ilustrarea acestei influențe folosind circa 2.000 pasaje tomiste pe care le enumeră şi le abordează; el delimitează limpede şi cu multă pătrundere filozofia de teologie, cuvântul omenesc de revelație, adevărul natural de cel religios.
De asemenea, în opera sa, Calist se străduieşte să combată acele concepții tomiste aflate în discordanţă cu teologia creştină, slujindu-se în acest scop pe de o parte de gândirea sa teologică, iar pe de altă parte, ca o încununare a argumentației sale, de Părinții Bisericii. „Un argument limpede împotriva celor scrise în chip eretic şi străin de adunarea Sfintei Biserici de către Toma latinul este nesupunerea lui izvorâtă din mândrie față de dumnezeieştile Scripturi”[6].
Scrierea sa reflectă faptul că acest Calist nu a fost doar un bun teolog, ci, mai mult decât atât, o personalitate teologică cu o gândire ortodoxă viguroasă, destoinică să combată teologia scolastică înstăpânită pe deplin în Apus.
Sfinţii Calist și Ignatie Xanthopoulos
În cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea au trăit şi Părinții Calist (viitor patriarh al Constantinopolului) şi Ignatie Xanthopoulos, autori ai unei scrieri de excepție, întemeiată pe o bogată experiență duhovnicească și intitulată Metodă și regulă foarte amănunțită, care are mărturiile sfinților şi poate fi întrebuințată, cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ce-şi aleg să viețuiască în linişte şi în singurătate.
În această lucrare este cuprinsă sinoptic întreaga învăţătură a celor mai de seamă isihaşti cu privire la rugăciunea minții în inimă. Dincolo de bogăția teoriilor neptice, aflăm menționate aici şi acestea: ,,Unul ca acesta [cel blând cu inima] nu tulbură sau nu se tulbură pentru nimic, decât pentru cuvântul evlaviei”[7].
În altă parte se spune din nou: ,,Cei ce se abat de la această rânduială [a ascultării] şi voiesc să viețuiască în chip sucit, ca să nu spunem obraznic, am aflat şi credem că s-au rupt de la Dumnezeu şi de la aşezământul luminos al Bisericii cereşti şi a toată lumea şi au fost alungați şi trimişi în întunericul şi focul gheenei. Aceasta, după cum spunem, au pătimit-o lucrătorii cei răi din jurul lui Lucifer şi flecarii eretici, rău credincioşi din diferite timpuri, cum arată cuvintele Scripturii dumnezeieşti. Aceştia au fost aruncați, cum s-a spus, în chip jalnic, din pricina voinței de a plăcea lor înşişi şi din pricina mândriei, de la slava şi desfătarea dumnezeiască şi din sfințita adunare”[8].
Nil Damylas († 1418)
Ieromonahul Nil Damylas a viețuit în Mânăstirea Karkasinon din Creta. Era socotit între bărbații duhovniceşti cei mai de frunte ai insulei aflate pe atunci sub stăpânire venețiană şi apăra în toată vremea şi în tot locul credința ortodoxă. A întemeiat o mânăstire de maici, căreia i-a lăsat un Tipicon ca testament al său (1417). Prin intermediul Tipiconului, acest sfințit părinte urmărea în același timp întărirea conştiinţei ortodoxe a monahiilor, așa cum o arată și subtitlul: Poruncă cu privire la păzirea credinței ortodoxe. El a scris şi o importantă lucrare antiretică despre Sfântul Duh şi diverse alte lucrări împotriva latinilor.
Vasile Studitul
Despre ieromonahul Vasile Studitul (secolul al XV-lea) cunoaştem că, împreună cu Patriarhul Petru al Antiohiei şi Episcopul Nicolae al Methonei, a scris nişte epistole adresate papei şi altor italieni. Sfințitul Vasile a fost numit şi ,,mustrător al latinilor”, pentru că i-a mustrat cu acrivie, limpede şi într-amănunt, şi le-a stat împotrivă prin multe pilde şi mărturii. El a vădit toate obiceiurile lor: azimele, păzirea sâmbetelor, nepăsarea faţă de interdicţia de a mânca carnea animalelor sugrumate, purificările şi stropirile, dezlegarea postului în zilele de miercuri şi vineri şi în postul mare şi celelalte, şi s-a împotrivit lor, arătând că sunt străine de credinţa ortodoxă şi în afara învățăturii şi predaniei sfinților apostoli.
Sfântul Cuvios Macarie Makris (cca 1383-1431)
Ieromonahul athonit Macarie a fost egumen al Mânăstirii Pantocrator din Constantinopol, mare protosinghel şi duhovnic al împăratului Manuil Paleologul. În anul 1430, el a fost trimis ca ambasador al împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) înaintea Papei Martin. În lucrarea sa Pentru latini, cum că nu este de trebuință 
a spune că Sfântul Duh purcede şi din Fiul, ci este o inovație adusă credinței ortodoxe, înțeleptul Macarie spune printre altele:
Sfântul Cuvios Macarie Makris
,,Dumnezeieştile dogme şi credința creştinească nu ne-au fost predanisite de oameni, nici prin oameni, ci prin Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Fiindcă pentru aceasta pe pământ s-au arătat și cu oamenii împreună a locuit (Varuh 3, 38), ca oamenii să nu mai cugete cu cugetări mincinoase şi amăgitoare despre Dumnezeu, urmând propriilor lor sfaturi, ci să creadă că singura adevărată taină a dreptei credinţe (I Timotei 3, 16) este cea care li s-a arătat prin Însuşi Dumnezeu Cuvântul, în Duhul Sfânt, sfinților Săi ucenici.
Deci nu trebuie – cum spune dumnezeiescul Dionisie – să îndrăznim a grăi, nici a cugeta, fireşte, despre dumnezeirea cea mai presus de ființă, nimic osebit față de cele dumnezeieşte arătate nouă de sfintele şi dumnezeieştile cuvinte. Ci chiar dacă eu sau un înger din cer – cum spune Sfântul Pavel – vă binevesteşte vouă ceva potrivnic celor pe care le-ați primit, anatema să fie (Galateni 1, 8). De aceea nici noi nu primim inovația adusă credinței de latini, de vreme ce mergem pe aceeaşi cale a învățăturii şi predaniei Domnului, ținem propovăduirea apostolilor şi urmăm teologiei şi predaniei dreptslăvitoare a Sfinților Părinți […]
Drept aceea, să nu fie nimic comun între latini şi cei ce voiesc să viețuiască cu dreaptă credinţă, să aibă împărtăşire cu Hristos şi să urmeze sfinților, fără a cădea sub anatema lui Pavel şi sub blestemele sfintelor sinoade şi ale tuturor părinților teologi”[9].
[1] Sfântul făcea un joc de cuvinte: Achindin înseamnă neprimejdios, iar Kakochindin primejdie rea.
[2] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Ekloghion, p. 349-350.
[3] Dositei al Ierusalimului, Tomul bucuriei, p. 448, 449.
[4] Titlul original al lucrării lui Toma d’Aquino este Contra errores græcorum.
[5] S. Papadopoulos, Scrierea lui Calist Anghelikoudis împotriva lui Toma d’Aquino, p. 170.
[6] Ibidem, p. 27.
[7] Filocalia, vol. VIII, ,,Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol”, capul 77.
[8] Ibidem, capul 15.
[9] Dositei al Ierusalimului, Tomul bucuriei, p. 412, 420.
