Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXIX)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXIX)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Lupta Sfântului Grigorie Palama împotriva ereziei lui Varlaam (1337-1351) [continuare]
Însă, după 2 luni, patriarhul Ioan Calecas i-a prins pe toţi monahii. Pe sfânt l-a închis ca pe un făcător de rele în temniţa palatului, în care avea să rămână timp de 4 ani. În închisoare, Sfântul Grigorie a scris mai multe opere decât în orice altă perioadă a vieţii sale: 7 antiretice împotriva lui Achindin şi mai multe epistole cu caracter teologic. A reuşit chiar să-şi răspândească scrierile prin oameni de încredere, astfel încât să poată sta împotriva activităţii lui Calecas şi Achindin.
Ceva mai târziu, pe 4 noiembrie 1344, îndrăzneţul Calecas a mers încă mai departe, anatematisindu-l pe Sfântul Grigorie şi pe cei mai de seamă dintre adepţii săi împreună cu învăţătura lor. Actul de anatematisire a fost semnat de mai mulţi episcopi, printre care şi Ignatie al Antiohiei şi Ghermano al Ierusalimului, aflaţi atunci în Constantinopol. În acelaşi timp, în diferite scrieri de-ale sale, Calecas proclama excomunicarea şi izgonirea ,,indisciplinatului şi nesupusului Palama” şi părtaşilor lui, sfătuia turma să se depărteze de aceştia şi-l apăra pe Achindin.
Sfântul a combătut scrierile patriarhului, în numele tuturor isihaştilor. În Combaterea sa, el îl mustră cu dreptate pe mincinosul şi clevetitorul Calecas şi îl ia în râs, fiindcă ,,mai înainte, prin Tomul sinodal, i-a afurisit şi i-a proscris pe cei care ne învinuiesc sau ne-ar învinui vreodată. Acum, prin această epistolă împotriva noastră, face acelaşi lucru cu cei ce nu ne acuză. Oare a mai lăsat pe cineva să aibă împărtăşire cu Dumnezeu ?”[1]
Sfântul face referire în mod repetat la interdicţia strictă a Tomului din 1341 de a fi acuzaţi monahii şi conchide: ,,Acesta (Calecas) care scrie apoi atâtea împotriva monahilor şi a îngăduit oricui doreşte să stârnească toată învinuirea venită din partea lui (a lui Calecas), nu se supune cu mult mai mult pe sine însuşi acestor afurisenii, despărţindu-se de multe ori de Biserica lui Hristos şi de întreaga adunare a ortodocşilor ?”[2] Şi concluzionează: ,,De vreme ce Calecas este despărţit în acest chip şi de atâtea ori de întreaga pliromă a ortodocşilor, este prin urmare cu neputinţă să se numere cu cei dreptcredincioşi tot cel ce nu s-a despărţit de el. Din contră, cel ce pentru aceste pricini este despărţit de Calecas, cu adevărat este scris cu cei credincioşi şi este unit cu Dumnezeu prin credinţa cea dreptslăvitoare”[3].
Foarte curând însă, pentru patriarhul eretic avea să înceapă numărătoarea inversă. La aceasta a contribuit pe de o parte îndrăzneala sa de a-l hirotoni pe Achindin, cel de un cuget cu el, iar pe de altă parte întoarcerea marelui logofăt Ioan Cantacuzino. În acelaşi timp, împărăteasa Ana, cercetând cauzele disputei teologice, a căutat să afle părerea protagoniştilor ei, ca şi a altor personalităţi de seamă. În epistola lor, monahii din Muntele Athos s-au declarat de partea lui Palama. David Disypatos a expus o scurtă istorie a ereziei însoţită de o selecţie de fragmente patristice. Grigorie, cel ,,liber între cei închişi”[4] a făcut de asemenea o scurtă expunere a opiniilor sale.
În final, în februarie 1347, Ana a convocat un sinod, în timp ce Cantacuzino se afla la porţile cetăţii. Sinodul, la care au luat parte arhierei, protos-ul Muntelui Athos, monahi, dregători şi clerici, a anulat actele pseudo-sinoadelor închise ale lui Calecas, care a fost caterisit ca eretic, şi-a declarat statornicia faţă de Tomul sinodal din 1341 şi l-a disculpat pe Sfântul Grigorie. Cantacuzino a intrat în cetate şi a participat în continuare la lucrările Sinodului. Condamnarea lui Achindin a fost întărită şi s-a redactat un Tom sinodal în completarea celui din 1341.
Marele Grigorie, hirotonit puţin mai târziu arhiepiscop al Thessalonicului, a luptat cu tărie pentru condamnarea sinodală a varlaamiţilor. El a fost reprezentantul de frunte al ortodocşilor la Sinodul din 1351, care i-a condamnat pe ultimii adepţi ai ereziei, episcopii de Efes şi Ganos şi istoricul Grigoras. Tot atunci a fost ridicată la rang de dogmă învăţătura lui Grigorie Palama şi a isihasmului în general.
Sfântul Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscopul Thessalonicului
Frescă din Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Kastoria, 1401
Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea
Sfântul Cuvios Isidor Vouheras
Unul dintre tovarăşii de luptă ai Sfântului Grigorie a fost ieromonahul Isidor Vouheras. Îndată ce acesta a aflat de hulele lui Varlaam, ,,a îmbrăcat toată armătura duhovnicească […] Şi-a chemat tovarăşii de nevoinţă şi de luptă de aproape şi de departe; printr-o predică măreaţă şi înaltă, a adunat cetele de pretutindeni, a numărat şi a socotit catastifele armiei duhovniceşti, i-a pus în frunte pe centurioni, pe căpetenii şi pe conducătorii de oaste – pe cei care-i covârşeau, adică, pe ceilalţi prin puterea cuvântului şi duhul dumnezeiesc –, învăţând, sfătuind, rugând, îndemnând, în tot chipul înduplecându-i pe mai toţi să arate aceeaşi râvnă ca şi el şi să ducă război în apărarea Duhului”[5].
După condamnarea lui Varlaam, dumnezeiescul Isidor – care trebuia să fie hirotonit mitropolit al Monemvasiei de Naşterea Domnului din 1342 – a refuzat să se supună poruncii patriarhului Ioan Calecas de a-l condamna pe Sfântul Grigorie. Din această pricină, Isidor a rămas în Constantinopol ca ipopsifiat[6] al Monemvasiei.
În luna noiembrie a anului 1344, Calecas l-a depus şi din această treaptă, deoarece urma lui Palama. ,,Acela (Isidor) după ce a mărturisit la arătare nu numai că se leapădă de cele ale lor, dar că şi sufletul şi-l dă împreună cu biserica, mai curând decât să se arate a fi în dezacord cu Palama […] s-a lepădat şi de arhierie şi de biserică”[7]. În cele din urmă Isidor a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, la 6 luni după sinodul din 1347[8].
În aceeaşi perioadă s-a nevoit – aşa cum am văzut – monahul David Disypatos. Într-una din scrierile sale împotriva ereziei varlaamite, el afirmă printre altele: ,,Trebuie să ţinem la dreapta credinţă mai mult decât la viaţă, ca singura care este cunoscută a fi viaţă cu adevărat”[9].
Iosif Kalothetos
Un mare apărător al învăţăturii ortodoxe şi un reazem de nădejde al Sfântului Grigorie Palama a fost monahul cărturar Iosif Kalothetos. În jurul anului 1336, Iosif primea de la Sfântul Grigorie şi ducea la Thessalonic cele două tratate ale sfântului despre purcederea Sfântului Duh. Frământările politice şi bisericeşti l-au determinat pe Iosif să lupte alături de Sfântul Grigorie. Astfel, în epistola sa către Varlaam, trimisă prin monahul tesalonicean David Disypatos, condamna atacul calabrezului la adresa isihaştilor. În 1341, el a participat în mod activ la disputa sfântului cu Varlaam în Constantinopol.
Dar partea cea mai importantă a luptei sale începe după condamnarea lui Varlaam la Sinodul din 10 iulie 1341, odată cu întoarcerea lui Achindin împotriva Sfântului Grigorie. Iosif a luptat cu tărie spre a zădărnici eforturile lui Achindin, care căuta să împiedice semnarea Tomului sinodal de către arhierei. În continuare şi în tot răstimpul războiului civil s-a dedicat combaterii acestui adept eretic al lui Varlaam.
Înzestrat cu o pregătire teologică aleasă, între anii 1342-1355, Iosif a scris 9 cuvinte antiretice şi diverse epistole împotriva tezelor teologice ale lui Achindin şi ale altor varlaamiţi. El considera dreapta credinţă drept cea mai mare virtute şi cea mai importantă condiţie a mântuirii: ,,Câte s-au spus dumnezeieşte din vechime de bărbaţii cei sfinţiţi şi au ajuns până la noi transmise prin succesiune, acelea trebuie să le credem şi să le ţinem ca legi şi canoane neschimbate în veac. Să ne întemeiem pe ele cu tot dinadinsul, căci fără ele nu este cu putinţă să dobândim leacurile mântuitoare. Iar când va sosi vremea şi vom fi chemaţi să pătimim pentru ele, se cuvine să păşim cu vitejie împotriva primejdiilor, ca să nu Se întoarcă Dumnezeu de la noi şi să pierdem cununile gătite nouă – care se află înlăuntrul poruncilor dumnezeieşti –, din pricină că am iubit viaţa noastră.
Iar câte nu conglăsuiesc, nu se acordă şi nu se potrivesc defel cu dogmele cele mântuitoare, acelea ’să le aruncăm la corbi’ (să le dispreţuim), ca să nu ne facem noi înşine hrană corbilor – celor văzuţi şi celor nevăzuţi”[10].
Altădată spunea iarăşi: ,,Noi însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ţinem şi să apărăm din toate puterile noastre dreapta credinţă, pe care au statornicit-o şi au întărit-o Părinţii noştri din vechime, pe care am mărturisit-o din pruncie, am primit-o ca pe moştenirea noastră părintească şi cu care vom pleca din viaţa de aici.
Mă rog ca Domnul să ne dea pricepere să fugim de glasurile deşarte, cele spurcate (I Timotei 6, 20) ale acestor dogme mincinoase şi ale dogmatiştilor venetici. Asemenea îţi doresc şi ţie (Achindin) să-ţi vii întru sine, să te cunoşti şi să devii iarăşi mădular al Bisericii şi al credincioşilor, de care te-ai lipsit. Fiindcă dacă vei continua să rămâi în aceleaşi, nu vei avea nici o părtăşie cu ei. Căci ce părtăşie duhovnicească poate fi între un ortodox şi un rău-credincios ? Ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 15)”[11]
Sfinţitul Iosif considera că atunci când se primejduieşte dreapta credinţă, monahii trebuie să lase preaiubita lor isihie şi tăcere şi să lupte din toate puterile lor pentru credinţa ortodoxă: ,,Căci cine nu se va mâhni, când aude că este batjocorit Dumnezeu, şi nu ar voi mai degrabă să moară pentru El şi să pătimească cele mai mari rele ? […]
Era cu putinţă, pentru numele lui Dumnezeu, să tăcem, şi prin tăcerea noastră să-L trădăm pe Dumnezeu, când ne-au fost înfăţişate scrisorile socotinţei şi limbii celei nebuneşti (ale lui Achindin), care au ridicat întreaga lume împotriva lui Dumnezeu şi a noastră ? De bună seamă că nu, chiar dacă ne ameninţă satrapi şi ighemoni. Cu toate acestea, în privinţa celorlalte, noi socotim de dorit, mai mult decât toate, tăcerea, şi să fim şi să ne numim ca nişte fricoşi şi fugari. Când însă cuvântul dreptei credinţe şi al adevărului suferă clătinare, preferăm lupta neîmpăcată de dragul lor”[12].
Altundeva zice: ,,Nu vom înceta să-l lovim cu mustrări pe Achindin până la sfârşitul vieţii noastre, oricât ar spune sau ar face toate ale tuturor ereticilor, întru ale cărora mâini sunt fărădelegile (Psalmi 25, 10). Pentru că nu ne înfricoşăm de zgomotele cele mincinoase ale nălucilor”[13].
,,Cum nu-l va socoti cineva vrăjmaş al său pe viaţă pe cel ce L-a batjocorit în acest chip pe Dumnezeu ? Sau cum va cădea la pace cu cel ce se arată a fi vrăjmaş lui Dumnezeu ? Şi iarăşi, cum nu va păcătui fără iertare, dacă dă iertare celui nepocăit ?
Sfânta Evanghelie ne îndeamnă desigur să iertăm păcatele celor păcătoşi, dar după ce s-au pocăit de relele pe care le-au făcut. Iar dacă nu se pocăiesc, nu suntem îndatoraţi la aceasta. Căci cel ce dă iertare celui nepocăit, se face el însuşi nevrednic de iertare. Dar şi cel ce i-o dă aceluia cu uşurinţă, fără întoarcere din partea lui şi mai înainte de a se fi lepădat de hula adusă lui Dumnezeu, păcătuieşte desigur îndoit. Mai întâi fiindcă îl iartă pe cel lipsit de pocăinţă, care încă nu s-a lepădat de hula şi purtarea lui necuviincioasă faţă de Dumnezeu, iar apoi fiindcă se face pe sine mai iubitor de oameni decât Dumnezeu.
Noi îndemnăm desigur să li se ierte celor care cer iertare, nu însă şi celor care nu o cer. De altfel şi acesta, când îşi va veni întru sine şi îşi va aduce aminte să se întoarcă şi să ceară iertare, cu uşurinţă o va primi. Dar dacă este bolnav şi într-o stare rea, să nu-l învrednicească nimeni de iertare. Fiindcă nu ştiu cum va putea să nu se socotească cu făţarnicii (Matei 24, 51) şi cu necredincioşii cel ce nu se depărtează de părtăşia cu cel nepocăit sau, mai curând, nu încetează de a-i sta împotrivă şi nu se găteşte totdeauna spre luptă împotriva lui, câtă vreme se arată a fi vrăjmaş lui Dumnezeu şi veşnicelor Sale lucrări”[14].
[1] Sfântul Grigorie Palama, Combaterea epistolei lui Calecas, 47.
[2] Sfântul Grigorie Palama, Combaterea tomului lui Calecas, 13.
[3] Ibid., 29.
[4] Sfântul Grigorie Palama, Epistola I către Macarie, 1.
[5] Sfântul Filotei [Kokkinos] al Constantinopolului, Viaţa … celui întru sfinţi părintelui nostru Isidor, cap. 27.
[6] Adică i se săvârşise doar slujba de ipopsifiere (slujbă în cadrul vecerniei dinaintea hirotonirii unui nou episcop).
[7] Tomul sinodal din iulie 1347, PG 150, 880AC.
[8] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 318.
[9] D. Tsamis, David Disypatos. Cuvânt împotriva lui Varlaam şi Achindin, p. 94.
[10] Iosif Kalothetos, Epistola a treia, 3.
[11] Iosif Kalothetos, Cuvântul al treilea, 20.
[12] Iosif Kalothetos, Cuvântul al doilea, 1.
[13] Iosif Kalothetos, Cuvântul al doilea, 23.
[14] Iosif Kalothetos, Cuvântul al doilea, 36-37.
