Schimbarea calendarului la începutul secolului XX (V)

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Schimbarea calendarului la începutul secolului XX (V)

Partea a IV-a

 

File rupte dintr-un carnet

Unificarea calendarelor – Publicaţiuni româneşti – Misiunea neizbutită a barnabitului Tondini din Bologna – M-au ameţit epactele şi păscăliile

Articol apărut în Gazeta Transilvaniei, 2(15) aprilie 1903

 

Săptămâna patimilor 1903

Era pe la 1899. Peste un an se va începe un nou secol, care se va inaugura cu un an secular bissextil în calendarul iulian, şi comun în cel gregorian, cum a fost şi 1800 şi 1700. Din această divergenţă între cele două calendare se va mai adăuga o zi diferenţă, pe lângă cele 12 câte erau până acum.

Era lucru firesc aşadar ca lumea ştiinţifică să se emoţioneze în ţările ortodoxe şi începuseră a se ţine conferinţe publice şi a se scoate publicaţiuni, în care se discutau modalităţile introducerii calendarului gregorian.

Chestiunea unificării celor două calendare a preocupat de altminteri lumea ştiinţifică şi mai înainte. Aşa congresul internaţional statistic, ţinut la 1862 în Berlin, a votat o rezoluţiune, care a fost transmisă guvernului rusesc prin preşedintele societăţii geografice imperiale ruseşti, senatorul Semenoff, şi care avea următorul text:

,,Congresul internaţional de statistică:

Având în vedere că scopul principal al instituţiunii sale consistă în perfecţionarea publicaţiunilor statistice întreprinse prin diversele state şi unificarea acelora, spre a le putea compara rezultatele;

Având în vedere că mai multe puncte importante ale ştiinţei, ca de exemplu, pentru studiul repartiţiunii naşterilor şi deceselor pe lunile anului, pentru observaţiunile meteorologice, pentru zilele apariţiunii epidemiilor şi constatarea duratei lor; pentru o mulţime de observaţiuni medicale etc, conformitatea şi identitatea generală a măsurii timpului este de cea mai mare importanţă;

Având în vedere că această importanţă este evidentă pentru fiecare specie de relaţiune internaţională, pentru comerţ, pentru contabilitatea veniturilor furnizate de către diversele ramuri ale industriei, pentru căile ferate şi pentru simplificarea a o mulţime de calcule;

Îşi exprimă foarte respectuos dorinţa ca M. Sa Împăratul Rusiei şi în general toţi creştinii aparţinători ritului grec să adopteze pentru măsurarea timpului calendarul care se întrebuinţează peste tot în Europa”[1].

Ceea ce producea atâtea inconveniente la 1862, divergenţa între cele două calendare, nu era decât natural, ca mărindu-se divergenţa încă cu o zi, inconvenientele să devină şi mai mari.

Iată de ce încă de pe la 1898 începură să apară în limba română publicaţiuni, ca:

1) ,,Îndreptarea calendarului din punct de vedere economic” de St. C. Hepites, membru în comitetul internaţional de măsuri şi greutăţi, Bucureşti 1898.

2) ,,Analiza critică a calendarelor iulian şi gregorian şi propuneri de reforme” de D. Mirescu, profesor la Liceul Lazăr, Bucureşti 1898.

3) ,,Cronologie, calendare şi reforma calendarului” de I.L. Szavlovski, inginer, Bucureşti 1898.

4) ,,Chestiunea calendarului” de N. Coculescu, profesor la universitate, Bucureşti 1898.

5) ,,Calendarul Bisericii de Răsărit în stil vechi şi stil nou, de P. Donici, inginer, fost ministru al lucrărilor publice (198 pagini), Craiova 1898.

Toţi pledează pentru introducerea calendarului gregorian în ţară, sau mai bine pentru extensiunea lui în toate ramurile vieţii publice, căci la bancă, credit, căile ferate, poştă şi telegraf este deja introdus.

Fostul ministru P. Donici însă, care de almintrelea nu este ostil calendarului gregorian, susţine că în ce priveşte determinarea datei Paştilor, care ca sărbătoare a sărbătorilor comandă întregul serviciu de peste an, prescripţiunile Bisericii apusene sunt greşite şi că introducându-se calendarul gregorian şi în Biserica răsăriteană ,,aceasta ar fi silită a abandona toate reglementele sale de serviciu bisericesc, toate metodele practice, toate păscăliile şi întocmirile sale, care sunt rodul zelului şi stăruinţelor de veacuri ale Sfinţilor Părinţi, cu un cuvânt a dărâma ea însăşi întreaga ei organizare şi a se anihila cu totul”.

Dl. Donici zice că a nu recunoaşte necesitatea corectării calendarului iulian ar fi a da dovadă de un sentiment de credinţă deşartă, care ne împiedică de a vedea lumina adevărului, însă adoptarea acestui calendar să se facă nu numai ,,cu respectarea sfintelor tradiţiuni evanghelice şi a anticelor prescripţiuni ale Bisericii noastre în privirea datei Paştilor, dar şi cu păstrarea neatinsă a tuturor reglementelor, păscăliilor şi metodelor uzitate în această Biserică, pentru stil vechi”[2].

Învăţatul autor propunea ca introducerea calendarului gregorian să se facă în 1899 şi să se aleagă pentru aceasta epoca anului în care nu se găsesc nici posturi, nici sărbători însemnate, care s-ar putea suprima prin reducerea extraordinară a celor 12 zile. În acest scop, epoca cea mai potrivită ar fi – zice Donici – cele dintâi zile ale lunii iulie. În urma acestora, ar fi bine a se hotărî pentru schimbarea calendarului ziua de 4 iulie 1899, care în acel an era duminică. Atunci numai data acelei zile din 4 se va schimba în 16, iar ziua săptămânii va rămâne şi în stil nou tot duminică, ca în stil vechi …

O acţiune serioasă pentru unificarea măsurii timpului se pornise şi din apus, anume de la academia, respectiv universitatea din Bologna.

Această universitate şi-a serbat la 1888 jubileul de 500 ani. Toată lumea civilizată s-a asociat la serbările date atunci în vechiul oraş universitar. În schimb pentru atâta onoare adusă acestui oraş şi Italiei, academia din Bologna a hotărât a face un serviciu special ştiinţei şi civilizaţiunii prin iniţierea unei propagande în vederea unificării măsurii timpului. Părintele Cesar Tondini de Quarenghi, reprezentantul acestei academii, a întreprins un turneu pe la diferitele congrese din apus, precum şi un turneu de conferinţe în statele din orient, unde a fost ascultat cu multă atenţiune. Pentru România Tondini primise încă la 1889 de la Vasile Alecsandri, atunci reprezentantul României la Paris, o recomandaţie. El nu a venit însă aici, decât la 1898, unde la 8/20 ianuarie a ţinut în aula universităţii din Iaşi o conferinţă publică despre reforma calendarului, având în vedere menţinerea sărbătorilor răsăritene aşa cum dorea şi învăţatul episcop Melchisedec, care încă la 1864, când Cuza-Vodă avea de gând să introducă calendarul gregorian, îşi ridicase glasul într-o scriere intitulată Biserica Ortodoxă şi calendarul.

Conferinţa lui Tondini ţinută în limba franceză a fost tipărită la 1898 cu o dedicaţie făcută dlor. P. Poni, preşedintele Academiei Române, Culianu, rectorul Universităţii din Iaşi, Al. Xenopol, profesor etc şi tuturor membrilor corpului universitar şi ai societăţii ştiinţifico-literare din Iaşi ,,ca dovadă de recunoştinţă pentru simpatia, încurajarea şi sprijinul pe care elita inteligenţei din a doua capitală a României a binevoit a-i da în urmărirea unei ţinte grele şi în aşteptarea sigură că acea inteligenţă va coopera la realizarea progresului pe care l-a aplaudat”.

Conferinţa este urmată de anexele: 1) Textul şi analiza decretului de la Niceea asupra Paştilor. 2) Proiectele de reformă bulgar şi sârb. 3) Atitudinea patriarhatului din Constantinopol şi a Rusiei. 4) Exemplul dat de Japonia. 5) Notiţă asupra meridianului de Ierusalim, ca meridian iniţial pentru cronologie. 6) Metodă pentru a afla toate Paştile şi toate datele iuliene şi gregoriene. 7) Documente şi tablouri diverse.

* * *

A trecut anul secular, care ne-a mai adaos o zi la cele 12, am intrat deja de 3 ani într-un nou secol şi din toate proiectele de reformă nu s-a ales nimica.

Eu m-am ales însă cu cartea lui Donici, cu cea a lui Coculescu şi cu a lui Tondini de Quarenghi. În cea dintâi se susţine că apusenii sunt greşiţi în calcularea datei Paştilor. Coculescu combate părerea acelora care susţin că în urma decretului de la Niceea creştinii n-ar fi serbat Paştile odată cu jidovii şi zice că de la 360 până la 500, adică într-un interval de 140 ani, au fost 13 coincidenţe între Paştile creştine şi cele iudaice. Tondini citează chiar textul decretului de la Niceea referitor la Paşti, în care nu se cuprinde nici o dispoziţie la coincidenţă şi spune că asemenea coincidenţe între Paştile apusene şi cele evreieşti vor mai fi afară de anul 1903 şi la 1923, 1927, 1954 şi 1981. Din contră însă în secolul XX de 15 ori Paştile occidentale se vor celebra înainte de paştile evreieşti, căci după cele evreieşti nu s-ar putea celebra, decât călcând regulile de la Niceea. (Jidovii serbează în aceste 15 cazuri Paştile mai târziu, fiindcă ei s-au abătut de la regula veche, reformându-şi calendarul). Regulile ce le stabileşte Tondini conform decretului de la Niceea asupra celebrării Paştilor, se cuprind în următoarele 3 puncte: 1) După echinocţiul de primăvară. 2) După luna plină, care urmează echinocţiul sau coincide cu el (ziua de pascha legală a jidovilor) şi 3) Prima duminică după această lună plină.

Aceşti din urmă sunt în acord între sine, dar sunt în contradicţie cu Donici. Care are dreptate ? Eu nu mă simt competent a judeca şi ţin cu pastorul din Bucureşti, despre care Donici scrie următoarele:

,,Odinioară, dorind a cunoaşte cum se stabilesc datele Paştilor la apuseni, m-am adresat unui pastor de la biserica protestantă din Bucureşti, rugându-l să-mi arate cum s-ar stabili Paştile pentru anul viitor. Acesta ne vine în toţi anii de la Berlin, îmi răspunse el fără ezitare”.

Căci nu oricine se pretează uşor la pascalii, cicluri solare, epacte, metoda mâinii anului şi mai nu ştiu cum le cheamă.

Colonelul în pensiune N.I. din Bârlad a ţinut în postul Paştilor din 1899 şi el o conferinţă la ateneul din acel oraş despre reforma calendarului. Ne-a arătat metoda epactelor cu o mulţime de cifre pe tablă. Eu am făcut despre conferinţă o dare de seamă în ziarul local, ce-l redactam pe atunci. Colonelul, văzând darea de seamă, a crezut că şi-a găsit în fine omul care să-i fie discipol, căci cu mulţi discutase deja mai înainte, clerici şi laici, şi pe nimeni n-a putut câştiga pentru studiul epactelor. De două ori m-am dus la dânsul, apoi … m-a pierdut. Ameţisem de atâtea operaţiuni şi socoteli, dar mă ţineam bine şi făceam mutră ca şi cum aş pricepe … Se înţelege, colonelul nu şi-o fi putut explica de ce pretextam mereu indispoziţie sau ocupaţiuni de altă natură, când mă invita la studiul pascaliilor.

Acum pot să o spun:

Am rămas încă de pe timpul când eram gimnazist cu o aversiune incurabilă pentru tot ce aparţine domeniului aritmeticii şi a socotelilor.

Sunt vesel că ştiu bine cele patru operaţiuni, regula de trei simplă şi atâta.

La păscălie parcă trebuie ceva mai mult …

Delaletea

 

[1] Ces. Tondini, ,,La question du calendrier a la fin du XIX siecle”, Bucureşti, Socecu 1898, p. 2.

[2] Donici, op.cit., p. 7.