Tâlcuire la rugăciunea domnească (VI)
Tâlcuire la rugăciunea domnească (VI)
de arhimandrit Serafim Alexiev
,,Vie împărăţia Ta” [continuare]
În Vieţile sfinţilor citim: Într-o zi, când Sfântul Nifon, episcopul Constanţianei, se ruga în biserică, a văzut cerurile deschise. Şi iată mulţime de îngeri duceau sufletele oamenilor păcătoşi în împărăţia cerurilor. El s-a oprit cu privirea asupra a doi îngeri care purtau cu ei un suflet. Apropiindu-se de vama păcatelor desfrânării, au fost opriţi de diavoli, care au strigat cu mânie: ,,Acest suflet este al nostru ! Cum îndrăzniţi să ni-l luaţi pe el ?” Îngerii au întrebat: ,,Ce semn aveţi asupra lui ca să-l numiţi al vostru ?” Diavolii au răspuns: ,,El s-a întinat chiar până la moartea lui cu păcatele desfrânării, a osândit pe aproapele şi a murit fără pocăinţă”. Îngerii au răspuns: ,,Nu vă credem, îl vom întreba pe îngerul păzitor al acestui om”. Îngerul păzitor a spus: ,,Într-adevăr, mult a greşit acest suflet, dar cum s-a îmbolnăvit a început să plângă şi să se căiască înaintea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a iertat”. După aceste cuvinte, îngerii au zburat către cer.
Mai departe, Sfântul Nifon a văzut cum îngerii duceau alt suflet. Împotriva lui au ieșit demonii, căutându-şi drepturile asupra acestuia, învinuindu-l de iubire de argint, de desfrânare şi răpire. „Da, au răspuns îngerii, a săvârşit toate acestea, însă pentru plânsul, suspinele și pocăința lui i s-a dat îndurare, și prin împărțirea de milostenii și pocăinţă sinceră i s-a dat iertare de la Dumnezeu”. Diavolii plini de furie au strigat: „Dacă şi acest suflet este vrednic de îndurarea lui Dumnezeu, atunci luaţi-i pe toți păcătoşii din întreaga lume !” Iar îngerii au răspuns: „Toți cei păcătoşi, care îşi mărturisesc greşelile cu smerenie şi cu plângerea inimii, vărsând lacrimi, primesc îndurare după dumnezeiasca îndurare. Iar cei ce mor fără pocăinţă Dumnezeu îi va judeca”.
Şi astfel, la întrebarea dacă poate cel păcătos după ce s-a lepădat de Dumnezeu să se întoarcă la El şi să fie iarăşi supus al împărăţiei Lui, Sfânta Biserică răspunde: Poate. Harul botezului lucrează până la moarte, însă având această posibilitate noi nu trebuie să gândim uşuratic, greșind cu nădejdea că poate cândva, la bătrâneţe, ne vom pocăi. Căci Dumnezeu a făgăduit că ne va primi doar dacă ne pocăim sincer, dar nu ne-a făgăduit că ne va da o viață lungă ca să ajungem până la adânci bătrâneți.
Când se căieşte, cel ce este creştin cu adevărat nu se conduce de gândul cel rău de a nu cădea în iad. Se căieşte pentru că urăşte păcatul. Și urăşte păcatul, fiindcă simte că el este împotriva lui Dumnezeu, Îl scârbeşte pe Dumnezeu şi naşte iadul în sufletul lui încă de aici, trăieşte în el înainte de a intra în iadul cel veşnic. Cât de înţelept grăiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să ne temem de gheenă nu pentru focul cel nestins, nu pentru înfricoşătoarele pedepse și munci veşnice, ci pentru faptul că-L scârbim pe Bunul Dumnezeu şi ne facem nevrednici de bunăvoirea Lui. Astfel, trebuie să năzuim către împărăţie din dragoste de Dumnezeu pentru a ne desfăta întru harul Lui. Pe cât de jinduită este de însăşi această împărăţie bunăvoirea faţă de noi din partea Iubitorului de oameni Dumnezeu, pe atât de dorită de înfricoşătoarea gheenă este lipsirea noastră de bunăvoirea Lui”.
Noi vedem că esenţa împărăţiei lui Dumnezeu este harul. Aceasta ne îndatorează când ne rugăm cu cuvintele „vie împărăţia Ta”. Să avem în gândul nostru harul lui Dumnezeu şi să-L rugăm pe Tatăl ceresc să nu ne lipsească de el. Căci dacă ai harul, te afli în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă-l pierzi, eşti în afara ei. Dacă te căieşti, poţi iarăşi să intri în împărăţia harului, iar dacă nu te căieşti, de la sine te îndepărtezi de ea pentru totdeauna. Împărăţia lui Dumnezeu este măreaţă. Condusă de Atotputernicul Împărat, aceasta este cetate nebiruită asupra lăcaşurilor celor întunecoase de dedesubt. Satana şi toţi supuşii săi nu sunt în stare să o biruie pe ea. Dumnezeu însă, în milostivirea Sa faţă de om, a făcut ca împărăţia cu neputinţă de luat de satana cel silnic să fie uşor de dobândit de omul cel slab şi păcătos.
Satana cel puternic şi rău tocmai pentru neplecata sa mândrie şi nespusa lui păcătoşenie se arată slab în a lua împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel slab şi păcătos, care este plin de neputinţe, poate să o ia prin cele mai slabe mijloace – prin lacrimi de pocăinţă, prin smerenie, prin suspine, prin frângerea inimii, aşa cum au luat-o vameşul din Evanghelie (potrivit Luca 18, 13-14) şi tâlharul cel înţelept (potrivit Luca 23, 40-43). Prin urmare, pentru a lua împărăţia lui Dumnezeu nu este nevoie de mulţime de arme de fier, de mare putere războinică şi putere fizică. Nu. Aici este nevoie de cu totul alte arme, pe care lumea plină de mândrie le dispreţuieşte: smerenia, osândirea de sine, răbdarea bolilor şi necazurilor etc. Acestea şi alte asemenea mijloace smerite, însă mari din punct de vedere duhovnicesc, se arată cele mai puternice arme de cucerire a împărăţiei lui Dumnezeu. Ea nu este luată de mândrie, ci porțile ei se deschid înaintea inimii înfrânte şi smerite.
Osebit de puternică armă la cucerirea împărăţiei lui Dumnezeu se arată silirea noastră de sine şi constrângerea către bine. Silirea altora ne îndepărtează de împărăția lui Dumnezeu, însă silirea noastră ne aproprie de ea. De aceea, Mântuitorul spune: Împărăția cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Silindu-ne a nu săvârși răul, vom dobândi harul împărăţiei lui Dumnezeu; constrângându-ne să săvârşim binele, vom avea în mâinile noastre cheia împărăţiei cerurilor. Dacă nu te trudești, nu vei intra în desfătarea împărăţiei lui Dumnezeu (potrivit Matei 25, 21). Hristos i-a pus deja temelia. Ea există. Însă rămâne străină celor care nu-şi întrebuinţează puterea voii lor ca să o răpească. Dumnezeu nu ne-o impune, noi înșine trebuie să o luăm în stăpânire şi să o facem a noastră. Cum să o facem a noastră ? Prin smerenie. Dacă esenţa împărăţiei lui Dumnezeu este harul, iar harul se dă celor smeriți (potrivit Iacov 4, 6), este limpede că cei mândri nu vor avea nicicând părtăşie cu împărăţia lui Dumnezeu. Oricât de mari fapte ar săvârşi, ei vor rămâne în afara ei, căci s-au îndepărtat de smerenie.
Dumnezeu a hotărât minunata împărăţie a harului nu oamenilor importanți ai acestei lumi, nu măreţilor împărați și asprilor stăpânitori care domnesc prin siluirea altora. El a dat împărăţia Sa celor smeriți, sărmani, apostolilor fără acoperiş deasupra capului și urmaşilor lor credincioşi. În hainele lor ponosite ei erau adevăraţi împăraţi, împărăţind asupra păcatului. În mijlocul celor de nimic, ei erau bogaţi, şi încă atât de bogați, că puteau liniştiţi să spună: Ca nişte săraci, iar pre mulți îmbogățind; ca nimic având, şi toate avându-le (II Corinteni 6, 10). Ei erau prigoniți, însă întotdeauna biruitori. Erau stăpâni ai împărăţiei nevăzute a Duhului, pe care nimeni nu putea să le-o ia. Nici cruzimea lui Nero, nici turbarea puterilor iadului. Apostolii de nimic nu se temeau, chiar dacă nu aveau arme materiale cu care să se apere. Deasupra lor străluceau cuvintele Domnului, ce se revărsau ca razele unui soare mângăietor: Nu te teme turmă mică; că bine au voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32).
Arhiepiscopul Serafim Sobolev face o minunată descriere a împărăţiei lui Dumnezeu care se arată în lucrarea de nebiruit a harului în inimă, în viața și nevoințele celor mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. El scrie:
„Sfinţii apostoli au primit din cercare cea mai vrednică de crezut cunoștință despre împărăţia lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii, de după învierea lui Hristos. Până la primirea harului, apostolii au arătat împuținare a credinței și neînţelegere a învăţăturii lui Hristos. Se sfădeau între ei în privinţa întâietății, erau temători. Însă când au primit botezul Sfântului Duh au devenit cu totul alții. Harul Sfântului Duh i-a transformat pe deplin. S-au umplut de bărbăție nespusă şi nu s-au mai temut să iasă la propovǎduirea publică a lui Hristos, în chip deschis mustrându-i pe iudei ca ucigaşi ai Lui. Din neînțelegerea învăţăturii dumnezeieşti nu a mai rămas nici urmă. După făgăduinţa lui Hristos (potrivit Ioan 14, 26; 16, 13), harul i-a luminat cu cea mai înaltă treaptă a darului cunoştinţei dumnezeieşti. Ei s-au umplut de darul credinţei desăvârşite şi au luminat toate părţile lumii. Împreună cu harul Sfântului Duh, în inimile lor s-a revărsat şi cea mai mare iubire către Dumnezeu (potrivit Romani 5, 5) de care nu putea să-i mai rupă nici un fel de chin şi nici chiar moartea (potrivit Romani 8, 35-39). Această iubire le-a dat puterea să îndure cu bucurie luptele şi umilinţele pentru numele lui Hristos (potrivit Faptele Apostolilor 5, 40-41) și să nască în ei chiar dorinţa de a muri şi de a se uni pe veci cu Hristos (potrivit Filippeni 1, 23; II Corinteni 5, 8). Harul Sfântului Duh, prin focul său dumnezeiesc, a ars in noi toate patimile şi păcatele. Și ei, aşa cum învaţă Sfântul Macarie cel Mare, ’au devenit sfinți fără de păcat asemenea îngerilor’. Iar odată cu harul în sufletele lor s-a revărsat întreaga desfătare dumnezeiască, iar pentru suferinţa lor pentru Hristos Mântuitorul nu doar că nu au obosit şi au slăbit, ci încă mai mult au primit puteri. Acest har al Sfântului Duh aşa a rodit în apostoli, că ei au devenit cu totul făptură nouă şi desăvârşită întru Dumnezeu (potrivit II Corinteni 5, 17)”.
Ca temelie a acestor minunate semne ale împărăţiei lui Dumnezeu, ca înnoire a omului păcătos cu putere cerească, arhiepiscopul Serafim afirmă cu toți ceilalți părinți că „împărăţia lui Dumnezeu nu este o dimensiune social-pământească, ci renaştere prin harul Sfântului Duh a inimii omului, care ne face drepți, care aduce în suflet pacea și gândul nepătimirii, iubirea desăvârşită către Dumnezeu şi aproapele şi care ne dă bucurie fără de sfârșit”.
Iată, aceasta este împărăţia lui Dumnezeu venită întru putere (potrivit Marcu 9, 1). Din experiență au trăit-o sfinţii apostoli și toți adevăraţii plăcuți ai lui Dumnezeu de după ei. Însă oare așa o trăim şi noi ? O, nu ! De ce ? Pentru că noi, păcătoşii de rând, nu am luat marea hotărâre a apostolilor şi sfinților de a o rupe pentru totdeauna cu păcatul şi de a porni fără compromis cu Hristos, să-I slujim şi să ne supunem Lui. Din cauza nehotărârii şi îndoielii noastre, împiedicăm harul să se reverse asupră-ne, şi prin aceasta doar sporim neliniştile inimii şi mustrările conştiinţei, îndepărtându-ne de acea dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt, care ne pot face fericiți în ciuda tulburărilor acestei vieţi vremelnice.
Însă Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi către pocăință şi nevoinţă. Toţi cei botezati sunt chemați la mântuire. Să devină însă din chemați aleşi atârnă doar de ei. Harul este dat prin botez şi celelalte sfinte taine. Ca să-l înmulțim atârnă însă de puterile voii fiecărui om în parte. Cel care prin nevoințe și ascultarea sa de Dumnezeu lucrează în această lume talantul primit al harului va intra în împărăţia slavei. Dacă cu Hristos răbdăm pătimiri, împreună vom şi împărăţi, de ne vom lepăda de el, şi el se va lepăda de noi (II Timotei 2, 12).
Cuvintele „vie împărăţia Ta” şi cuvintele împărăția cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12) descoperă două adevăruri legate între ele, care, puse împreună, dau o înțelegere deplină a căii mântuirii. Dus prin botez în împărăţia harului, tu creştine ortodox trebuie să o stăpânești și să te învrednicești de ea în chip nedespărțit prin silirea ta, prin nevoință personală, prin lupta cu patimile proprii și prin mărturisirea păcatelor săvârşite până acum, prin declararea unui război fără cruţare diavolului. Împotrivește-te înclinaţiilor tale neplăcute lui Dumnezeu și vei răpi împărăţia cea dumnezeiască ! În chip concret aceasta înseamnă următoarele:
Vrei să-l scoţi din minți pe aproapele tău, să batjocoreşti slăbiciunea lui și să-l osândești ? Silește-te pe tine însuți. Izgoneşte din inima ta această ispită. Osândește nu pe el, ci pe tine, și vei primi răsplata împărăţiei lui Dumnezeu, după puternicele cuvinte ale lui Hristos: Nu osândiți, și nu vă veți osândi (Luca 6, 37).
Cauţi să spui un cuvânt de mânie şi răutate ca să-l răneşti pe aproapele tău, ca să te cerți cu el ? Silește-te pe tine însuți. Mânie-te asupra mâniei tale, zăvorăşte-ţi gura, şi vei fugi de gheena focului (potrivit Matei 5, 22) şi vei intra în pacea minunatei împărăţii a harului.
Cauţi să te răzbuni pe vrăjmaşul tău ? Silește-te pe tine însuți, stinge focul răzbunării din inima ta. Nu te răzbuna şi lasă totul în seama lui Dumnezeu, care a spus: A mea este izbânda; eu voiu răsplăti (Romani 12, 19), și tu vei dobândi împărăţia lui Dumnezeu.
Cauţi să încalci dumnezeiasca poruncă a curăţiei și să te desfeţi în păcatele trupeşti potrivnice legii, împotriva cărora şi omul cel dumnezeiesc şi cel sănătos moral se ridică ? Silește-te pe tine însuți. Înfrânează-ți patima desfrânării. Aceasta te va chinui, însă te va mântui şi iată, tu vei fi în împărăţia cerurilor.
Cauţi să renunţi la prea multă mâncare şi băutură, robind pântecelui tău în vremea postului, când eşti sănătos şi nimic nu te vatămă din cele de post ? Înfrânează-te pe tine însuți, posteşte cu măsură şi hotar. Și cât te îndeletniceşti cu postul vei lăsa întru tine loc Sfântului Duh, dăruitorul harului. Şi vei simți buna mireasmă a împărăţiei lui Dumnezeu care nu este mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace și bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17).
Aşa trebuie să judecăm în privinţa oricărui alt păcat. Aşa trebuie să ne silim pe noi în orice ispită. Pentru fiecare asemenea mică nevoință vei primi har, iar harul este împărăţia lui Dumnezeu. Şi vom simți atunci acest har ca dreptate în suflet, ca pace a conştiinţei şi ca bucurie plină de tihnă în inimă.
Mitropolitul Inochentie al Moscovei spune cu înţelepciune: „Orice om care merge cu osârdie pe calea împărăţiei cerurilor va fi de sute de ori răsplătit încă din această viață pentru fiecare trudă, pentru fiecare necaz, pentru fiecare biruință asupra sa, pentru fiecare înfrânare, pentru fiecare faptă şi chiar pentru fiecare intenţie şi dorinţă a sa, şi ce-l aşteaptă acolo pe un astfel de om este de negrăit şi de neînchipuit”.
Sfinţii Părinţi ne previn că noi trebuie încă de aici de pe pământ să ne însuşim împărăţia cerurilor, căci dacă nu o vom răpi de aici nu o vom avea nici acolo. Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață: „Cine nu vede în sine împărăţia cerurilor, adică nu vede că în el împărăţeşte Dumnezeu, acesta nu s-a născut încă de Sus, din harul cel dumnezeiesc, şi trebuie să stăruiască să se nască de Sus şi să vadă în sufletul său împărăţia lui Dumnezeu, încă de aici de pe pământ”. Această împărăţie nu se dă dintr-odată de la Dumnezeu. La ea se ajunge pe calea presărată cu multe necazuri şi încercări (potrivit Faptele Apostolilor 14, 22). Dumnezeu i-a făgăduit lui David împărăţia şi l-a uns împărat, însă îndată după aceasta l-a aruncat în vârtejul pătimirilor ca să-l călească. Saul, împăratul dinaintea lui, din zavistie a început să-l prigonească și căuta fără vreo îndurare să-l ucidă. David a rătăcit prin munţi pustii vreme de 7 ani. Prigonit, umilit, el se afla mereu în încercări, dar în cele din urmă a devenit împărat. Și ce împărat ! El a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, încât după împărăţia cea pământească s-a învrednicit de cea cerească.
Tot aşa creştinul a primit ungerea Sfântului Duh şi s-a făcut părtaş preoției împărăteşti (potrivit I Petru 2, 9). În toată viaţa sa după Dumnezeu a răbdat suferințe şi necazuri ca să se călească în credință și să dobândească tărie în virtute, fără de care sufletul nu este vrednic de cercarea bucuriei şi de părtășia cu Dumnezeu în veşnica împărăţie a slavei.
Ştiind acestea, să ne temem ca Împăratul şi Dumnezeul nostru să nu ne arunce în încercări şi lupte și să ne îmbrăcăm cu armura dumnezeirii, ca să putem sta împotriva uneltirilor celor diavolești, căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Demonii cei răi se silesc să ne abată de la împărăţia lui Dumnezeu, folosindu-se de slăbiciunile şi înclinaţiile noastre spre păcat, iar noi trebuie să ne împotrivim lor cu bărbăție. Sfântul Apostol Pavel arată cu ce arme trebuie să ne înarmăm ca să fim biruitori în această luptă. Acestea sunt brâul adevărului, platoșa dreptăţii, pavăza credinței (potrivit Efeseni 6, 14-16). Folosindu-ne mai cu seamă după dreptate de sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17), noi vom fi biruitori în lupta duhovnicească.
Când Dumnezeu vede că supuşii împărăţiei Sale luptă în chip strălucit împotriva vrăjmaşilor săi, El le va dărui biruința (potrivit I Corinteni 15, 57). Şi după lupte pământeşti îi va încununa cu răsplățile cele cereşti ale împărăţiei slavei. Atunci Hristos va da fiecărui credincios al Său acea întâietate a stăpânirii împreună cu El, pe care a refuzat-o fiilor lui Zevedei pentru faptul că ei cu mult înainte de vreme şi în chip neînțelept doreau aceasta. El Însuşi ne încredinţează: Celui ce biruieşte, voiu da lui să şază cu mine pre Scaunul meu, precum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl meu pre Scaunul lui (Apocalipsa 3,21).
