Mitropolitul Filaret şi anatema împotriva ecumenismului (III)

Mitropolitul Filaret şi anatema împotriva ecumenismului (III)

După moartea mea, iubita noastră Biserică din diaspora se va rupe în trei feluri …

Mai întâi, grecii ne vor părăsi, deoarece ei nu au făcut niciodată parte dintre noi …

Apoi cei care trăiesc pentru această lume şi slava ei vor merge cu Moscova …

Ceea ce va rămâne vor fi acele suflete credincioase lui Hristos şi Bisericii Lui

Mitropolitul Filaret, 1985

Partea a II-a

Prăbușirea Bisericii Ortodoxe Sârbe[1]

O altă problemă presantă cu care s-a confruntat mitropolitul Filaret a fost definirea relației Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora cu Patriarhia Sârbă. Relația dintre cele două Biserici fusese în mod tradițional foarte strânsă datorită ospitalității deosebite manifestate de sârbi faţă de ruşii din diaspora în anii interbelici. Însă cele petrecute în ultimele decenii în sânul Bisericii Ortodoxe Sârbe atrăgeau după ele o schimbare a relației. Căci din momentul alegerii patriarhului Ghermano în 1958, și cu excepția a foarte puţini clerici, comuniștii dețineau controlul total asupra Patriarhiei Sârbe. Ghermano însuși era binecunoscut ca fiind membru al Partidului Comunist din Iugoslavia …

Drept urmare, atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora a început să se schimbe. Pe 14/27 septembrie 1967, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville († 1976) îi scria mitropolitului Filaret: „Cât despre chestiunea Bisericii Sârbe, al cărei patriarh Ghermano este o marionetă a comunistului Tito, așa cum sunt convinși sârbii înșiși, numindu-l ’patriarhul roșu’. Noi am auzit aceasta de la mulți clerici și laici care au fugit din Serbia. Cum putem noi să-l recunoaştem şi să avem comuniune de rugăciune cu ’patriarhul roșu’, care menține cele mai strânse relații de prietenie cu Moscova roșie ? Nu poate Sinodul nostru Episcopal să ia decizii eronate ? Avem noi în Biserica Ortodoxă o dogmă despre infailibilitatea oricărui Sinod al Episcopilor ?”

Atitudinea arhiepiscopului Averchie față de sârbi a fost confirmată de Sinodul Episcopilor Bisericii din diaspora în 1967, care a decis anularea rezoluției Sinodului Episcopilor din 1964 privind păstrarea comuniunii de rugăciune cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Deja, pe 19 mai/1 iunie 1967, următoarea rezoluție purtând însemnul ,,strict secret” fusese adoptată de Sinodul Episcopilor Bisericii din diaspora în legătură cu activitatea ecumenistă a aceleiaşi Biserici: ,,Pe lângă rezoluția actualului Sinod al Episcopilor privind relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă, a fost acceptată și confirmată sugestia întâistătătorului şi preşedintelui Sinodului Episcopilor, mitropolitul Filaret, ca toți cinstiţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora să se abțină de la slujirea împreună cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe”.

Relaţia dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Biserica Ortodoxă Sârbă a fost una dintre cele mai apropiate şi profund creştineşti în vremuri de mare restrişte pentru cea dintâi. Venind în Serbia la sfârşitul anului 1920, Sinodul Bisericii din diaspora, împreună cu o mare parte din turma sa, a găsit refugiu aici, a construit biserici şi mânăstiri, a crescut generaţii de creştini, laici şi clerici, a ţinut două Soboare a toată diaspora – în 1921 şi 1938 la Sremski-Karlovtsi, sediul Sinodului – vieţuind sub binecuvântarea şi cu ajutorul nepreţuit a 3 patriarhi sârbi: Dimitrie (1846-1930, patriarh între anii 1920-1930); Varnava (1880-1937, patriarh între anii 1930-1937) şi Gavriil al V-lea (1881-1950, patriarh între anii 1938-1950). Sinodul rus a părăsit Serbia în 1944, cu puţin timp înainte ca trupele sovietice să intre în Belgrad.

Al II-lea Sobor a toată diaspora rusă, ţinut la Sremski-Karlovtsi, Serbia, 1938

În 1970, mitropolitul Filaret a reluat discuţia, afirmând că din moment ce patriarhul sârb a ales să primească funcţia de preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora ar trebui să evite rugăciunea și slujirea comună cu el, fără a face totodată o demonstrație majoră a faptului în sine.

Cu toate acestea, comuniunea cu sârbii a continuat fiindcă mulți ierarhi și preoți ai Bisericii din diaspora crescuseră în Serbia și, din recunoștință, simţeau că sârbii nu ar trebui condamnați sau excomunicați. În ce măsură această atitudine a fost cu adevărat motivată de recunoștință și în ce măsură pur și simplu de teama că Biserica din diaspora va pierde ultimii ei prieteni din Ortodoxia mondială este o chestiune discutabilă. În orice caz, era contrar canoanelor Bisericii, care cer ruperea comuniunii cu toți cei aflați în comuniune cu erezia. Un astfel de act ar fi fost cu adevărat iubitor, căci adevărata dragoste pentru sârbi dicta să li se arate în ce prăpastie îi conducea ecumenismul lor, un îndemn care ar fi dobândit o mai mare greutate printr-o ruptură completă a comuniunii.

 

Patriarhia Moscovei îi primeşte pe rascolnici[2] şi catolici la sfintele taine

Pe 16 decembrie 1969, Sinodul Patriarhiei Moscovei a hotărât ca ,,în cazurile în care credincioşii de rit vechi şi catolicii cer Bisericii Ortodoxe să primească sfintele taine, acest lucru să nu le fie refuzat”.

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville comenta această decizie: „Chiar dacă unii aveau vreun fel de îndoieli cu privire la modul în care ar trebui să privim Patriarhia Moscovei contemporană, și dacă o putem considera ortodoxă după unirea sa intimă cu dușmanii lui Dumnezeu, prigonitorii credinței și Bisericii lui Hristos, aceste îndoieli trebuie cu totul îndepărtate acum: prin însuși faptul că a intrat în comuniune liturgică cu papiştii, ea s-a îndepărtat de Ortodoxie și nu mai poate fi considerată ortodoxă”.

Mitropolitul Filaret a fost de acord cu această judecată, şi pe 31 martie 1970, sub președinția sa, Sinodul Bisericii din diaspora a adoptat următoarea rezoluție care, pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, definea Patriarhia Moscovei nu numai ca fiind schismatică, ci şi eretică: „Să se considere decizia Patriarhiei Moscovei de a acorda romano-catolicilor acces la toate tainele Bisericii Ortodoxe drept o încălcare a sfintelor canoane și contrară învăţăturilor dogmatice ortodoxe. Intrând astfel în comuniune cu heterodocșii, Patriarhia Moscovei se înstrăinează de unitatea Sfinților Părinți și Dascăli ai Bisericii. Prin acțiunea sa, ea nu îi sfințește pe ereticii cărora le oferă tainele, ci ea însăși devine parte a ereziei lor”.

Pe 15/28 septembrie 1971, un decret al Sinodului Episcopilor confirma această decizie: „Dezacordul dintre hotărârea Patriarhiei Moscovei, privind acordarea comuniunii romano-catolicilor, şi învățătura dogmatică ortodoxă și canoanele Bisericii este cât se poate de limpede oricărei persoane, chiar puțin informată în teologie. A fost condamnată pe drept de o decizie a Sinodului Bisericii Greciei. Sfintele canoane permit comuniunea unui mare păcătos care se pocăieşte (epitimie) când el este pe cale să moară (Sinodul Ecumenic I, canonul 13; Sinodul de la Cartagina, canonul 6; Sfântul Grigore al Nyssei, canoanele 2 și 5), dar nu există nici măcar un singur canon care să extindă acest lucru pentru a include persoane străine Bisericii Ortodoxe, atâta timp cât ele nu s-au lepădat de dogmele lor false.

Indiferent de explicația pe care mitropolitul Nicodim și ceilalți ierarhi moscoviți ar putea încerca să o ofere pentru acest act, este cât se poate de limpede că prin această decizie, chiar dacă în anumite limite, s-a stabilit comuniunea între Patriarhia Moscovei și romano-catolici. Mai mult, cei din urmă au luat deja decizia de a permite membrilor Bisericii Ortodoxe să primească sfintele taine de la ei. Toate acestea au fost demonstrate în slujba ținută pe 14 decembrie 1970, în Bazilica Sfântul Petru din Roma, când mitropolitul Nicodim a dat împărtășania clericilor catolici. Este pe deplin limpede că acest act nu putea fi justificat de nici o necesitate.

Prin acest act, Patriarhia Moscovei a trădat Ortodoxia. Dacă canonul 45 al sfinților apostoli excomunică un episcop sau cleric ortodox care „doar s-a rugat împreună cu ereticii”, iar canonul 10 apostolic interzice până și rugăciunea împreună cu cei care au fost excomunicați, ce putem spune despre un episcop care îndrăznește să le ofere sfintele taine ? Dacă catehumenii trebuie să părăsească biserica înainte de sfințirea darurilor și nu li se permite nici măcar în momentul morții să primească împărtășania până când nu sunt uniţi cu Biserica, cum se poate justifica împărtășirea persoanelor care, fiind membri ai comunităților eretice, sunt mult mai departe de Biserică decât un catehumen, care se pregătește să se unească cu ea ? Actul Sinodului moscovit, care a fost confirmat de recentul Sinod al Patriarhiei Moscovei de la Moscova, extinde responsabilitatea pentru această decizie neortodoxă asupra tuturor participanților la Sinodul de la Moscova și asupra întregii lor organizații bisericești.

Decizia de a-i admite pe catolici la comuniune este un act nu numai anti-canonic, ci și eretic, fiindcă aduce prejudicii dogmei ortodoxe a Bisericii, de vreme ce numai adevărații membri ai Bisericii sunt chemați să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos în euharistie. Hotărârea Moscovei, privită logic, recunoaşte ca membri ai ei pe cei care, prin erorile lor dogmatice, atât în ​​inimă, cât și în cuget sunt departe de ea”[3].

Având în vedere întreaga conjunctură, mitropolitul Filaret şi Sinodul său au luat măsuri concrete pentru a-şi proteja turma împotriva ereziei ecumenismului. Era imperios necesar să se clarifice faptul că atât catolicii, cât și protestanții nu se aflau în sânul adevăratei Biserici a lui Hristos. Drept urmare, în 1971 s-a decretat că toți catolicii și protestanții care veneau la Biserica Ortodoxă trebuiau primiți prin botez cu triplă cufundare[4].

Această restabilire a normelor canonice cu privire la primirea ereticilor a sporit prestigiul Bisericii din diaspora în rândul tuturor celor care căutau adevărul Ortodoxiei, şi mulți convertiți din confesiunile apusene, precum și ortodocși din alte jurisdicții, ecumeniste, au căutat refugiu în ea. În anii ’1970, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, sub conducerea mitropolitului Filaret, nu era doar o jurisdicție globală din punct de vedere geografic, ci era pe cale să devină globală și ca membri.

De asemenea, decizia Patriarhiei Moscovei de a da împărtășanie catolicilor a pus cealaltă jurisdicție rusă din America de Nord, Mitropolia Americană, într-o poziție dificilă[5]; căci la începutul anilor ’1960, Mitropolia (un organism aflat în schismă față de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora din 1946) fusese, prin intermediul părintelui Gheorghe Florovski, printre cei mai conservatori participanți la mișcarea ecumenistă. Însă, această Biserică negociase în secret cu Patriarhia Moscovei pentru acordarea autocefaliei. Conform acordului convenit în cele din urmă, patriarhia urma să declare că Mitropolia este Biserica Ortodoxă a Americii (Orthodox Church of America, OCA) autocefală în schimbul faptului că parohiile japoneze ale Mitropoliei intrau sub jurisdicția patriarhiei. Însă, parohiile Patriarhiei Moscovei din America nu au trecut sub jurisdicţia OCA, ci au rămas subordonate direct patriarhiei.

Primirea Tomos-ului prin care era recunoscută autocefalia Mitropoliei Americane, care şi-a schimbat denumirea în Biserica Ortodoxă din America (Orthodox Church of America, OCA), 1970

Această înțelegere, care nu a fost recunoscută de nici una dintre Bisericile locale și care, pe termen lung, a fost doar în avantajul Patriarhiei Moscovei și KGB-ului şi a fost instrumentată de generalul KGB Mitropolitul Nicodim de Leningrad, a fost făcută publică în decembrie 1969 – exact în momentul în care patriarhia anunța ,,ospitalitatea euharistică” faţă de catolici. Aceasta a constituit o lovitură fatală pentru opinia anti-ecumenistă care exista încă în acea Biserică.

În 1971, Sinodul Episcopilor Bisericii din diaspora a luat în discuţie nelegitimitatea Bisericii care acordase autocefalia:

„Sinodul Episcopilor, după ce a ascultat raportul Sinodului Episcopilor privind așa-numita Mitropolie care a primit autocefalia de la Patriarhia Moscovei, aprobă toți pașii făcuți la momentul potrivit de Sinodul Episcopilor pentru a-l convinge pe mitropolitul Irineu și pe colegii săi de caracterul vătămător al unui pas care adâncește dezbinarea care a fost urmarea deciziei Sinodului de la Cleveland din 1946, care s-a desprins de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora.

Mitropolitul Irineu şi Sinodul său

Mitropolia Americană a primit autocefalia de la Patriarhia Moscovei, care nu a deținut o succesiune canonică autentică de la patriarhul Tihon din momentul în care mitropolitul Serghie, care ulterior s-a auto-intitulat patriarh, a încălcat jurământul său față de mitropolitul Petru, locum tenens al tronului patriarhal, și a pornit pe o cale care a fost atunci condamnată de ierarhii seniori ai Bisericii Rusiei. Supunându-se tot mai mult poruncilor regimului ateu, anti-creştin, Patriarhia Moscovei a încetat să fie cea care exprimă vocea Bisericii Ortodoxe Ruse. Din acest motiv, așa cum a declarat pe bună dreptate Sinodul Episcopilor, nici unul dintre actele sale, inclusiv acordarea autocefaliei Mitropoliei Americane, nu are forță juridică. Mai mult, în afară de aceasta, acest act, care afectează drepturile multor Biserici, a stârnit proteste categorice din partea unui număr de Biserici Ortodoxe, care chiar au rupt comuniunea cu Mitropolia Americană.

Privind cu mâhnire acest act ilicit și recunoscându-l ca fiind nul și neavenit, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, care nu a abandonat până acum speranța restaurării unității ecleziastice în America, vede în declararea autocefaliei americane un pas care va îndepărta încă mai mult Mitropolia Americană de unitatea bisericească a Bisericii Rusiei. Percepând în aceasta un mare păcat împotriva Bisericii Rusiei înrobite și pătimitoare, Sinodul Episcopilor DECIDE: de acum înainte, nici clerul, nici laicii [Bisericii din diaspora] nu trebuie să aibă comuniune în rugăciune sau la slujbele dumnezeieşti cu ierarhia sau clerul Mitropoliei Americane”.

 

[1] A se vedea Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti

[2] Este vorba despre cei pe care-i numim popular ‘lipoveni’ sau credincioşi de rit vechi. A se vedea serialul nostru ,,Litera omoară, iar duhul face viu”. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii.

[3] Astăzi se mai găsesc foarte puţine informaţii despre această pagină de istorie şi despre decretul Sinodului Episcopilor Bisericii din diaspora, având în vedere faptul că istoria a fost rescrisă după unirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora cu Patriarhia Moscovei în 2007. Şi când spunem că istoria a fost rescrisă nu vorbim metaforic: actul de comuniune dintre cele două Biserici a anulat toate actele emise anterior unirii, care au fost declarate invalide sau depăşite (a se vedea Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii (II)).

Iată o sursă care deţine informaţii sumare despre ceea ce s-a petrecut în 1971, încă validă pe internet: https://www.rocorstudies.org/2024/01/24/moscow-patriarchates-decision-to-commune-roman-catholics-and-old-believers/, Moscow Patriarchate’s Decision to Commune Roman Catholics and Old Believers. Autorul aminteşte în final că această ,,ospitalitate euharistică” practicată de Patriarhia Moscovei a încetat după moartea Mitropolitului Nicodim de Leningrad, în 1978.

[4] https://www.rocorstudies.org/2017/04/04/ukaz-of-the-russian-orthodox-church-outside-of-russia-on-the-baptism-of-converts-from-the-west-1528-september-1971/, Resolution of the 1971 Council of Bishops of the Russian Orthodox Church Outside of Russia on the Reception of non-Orthodox Christians

[5] A se vedea O scrisoare a mitropolitului Filaret către Mânăstirea Sfântul Tihon, 6/19 octombrie 1970.