Sfintii din catacombele Rusiei (XVI)
SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XVI)
de profesor I.M. Andreev
Tânărul părinte Vladimir
Un sfânt din catacombele Sfintei Rusii
Un fragment nepreţuit din viaţa Rusiei mult-pătimitoare, această relatare aruncă o rază de lumină asupra comorilor ascunse ale Sfintei Rusii de astăzi. Din memoriile Nataliei Vladimirovna Urusova, membră a Bisericii din Catacombe din Rusia dinainte de cel de-al doilea război mondial, şi ea însăşi mama a 3 fii mucenici[1]
Din copilărie am avut o prietenă care era cu 2 ani mai mare decât mine. Ea s-a măritat cu 2 ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, şi el a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la naşterea sa, copilul impresiona pe oricine cu ochii săi frumoşi şi mari, căprui închis, care aveau – ca să spunem aşa – o expresie tristă. Copilul era deosebit de tăcut. În cel de-al doilea an al căsniciei lor s-a născut un al doilea băiat care a fost numit Boris. Acest copil era opusul total al fratelui său mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume, el i-a uimit pe toţi prin caracterul său foarte zgomotos şi plin de viaţă. Eu îi iubeam pe amândoi băieţii şi veneam adeseori să am grijă de ei şi să-mi petrec timpul cu ei.
Vladimir a crescut şi a rămas exact la fel ca la început. Nu vroia niciodată să se joace cu alţi copii. Se aşeza şi rămânea singur liniştit într-un colţ. Acest lucru îi deranja pe părinţii lui. „La ce cugetă acest căpşor tot timpul ?”, mă întrebau ei. Tatăl şi mama erau foarte credincioşi şi îşi creşteau copiii în acest duh. Micul Volodea era dornic să meargă la biserică şi se ducea adeseori cu doica lui atunci când părinţii săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta slujbă. Cel de-al doilea băiat, Boris, dimpotrivă, era leneş în privinţa mersului la biserică.
Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la şcoală, mama lui mi-a spus: „Nu ştiu cum va fi în stare să înveţe Vovocika. Se pare că nu este numai incapabil, ci şi este ceva anormal cu el. Nu este interesat de nimic altceva în afară de biserică; este întotdeauna tăcut şi absorbit în gânduri despre lucruri care nu sunt potrivite cu vârsta lui”. Părinţii lui greşeau; ei nu îşi înţelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârşit ca primul din clasa sa, uimindu-şi profesorii cu mintea şi darurile sale. Iar când a terminat liceul şi a declarat că vrea să intre la Academia Teologică pentru a se instrui mai departe, părinţii lui nu au înţeles, nici acum, calea pe care şi-o alesese şi care îi fusese indicată în mod limpede de Dumnezeu Însuşi. Ei au insistat ca mai întâi el să urmeze cursurile de 4 ani ale universităţii la orice secţie ar fi ales-o el însuşi; şi dacă după aceasta intenţia sa rămânea neschimbată, atunci ei îi vor da binecuvântarea de a intra la academie. ,,Eşti încă foarte tânăr – i-au spus ei. Ascultă de părinţii tăi”. Iar el i-a ascultat cu supunere.
Cursurile de 4 ani ale secţiei de drept le-a terminat în 3 ani, aşa cum era îngăduit în acea vreme, şi apoi el a intrat la academie. După ce a absolvit academia, a fost foarte repede hirotonit diacon, şi în 1916 a fost hirotonit preot. El nu îşi dorea să se căsătorească, dar, de vreme ce potrivit rânduielilor Bisericii nu avea dreptul să rămână necăsătorit ca preot, atunci iată ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat şi s-a împlinit cu el.
Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau o fiică tânără care era pe moarte din cauza unei tuberculoze avansate. Medicii au spus că ea nu va mai trăi mai mult de o lună. Ea ştia de dorinţa de neînvins a lui Vladimir de a deveni preot şi de mâhnirea sa legată de necesitatea contractării unei căsătorii. Şi astfel ea s-a oferit ca o jertfă sfântă, ştiind că va muri. Ea a fost de acord să se căsătorească cu Vladimir, chiar dacă abia se putea ţine pe picioare, astfel ca el, rămânând văduv, să aibă dreptul de a deveni preot. Părinţii nu au împiedicat această faptă sfântă pe care ea şi-a asumat-o înaintea morţii sale. După nuntă, ei au dus-o de la biserică acasă; ea nu s-a mai ridicat din pat, şi în două săptămâni a murit cu pace.
Părintele Vladimir, însemnat de la naşterea sa de Dumnezeu, a mers pe calea pe care a ales-o. În 1924, el şi părinţii săi au fost trimişi din Moscova în oraşul Tver, în aşa-numitul „exil voluntar”. În ciuda tinereţii sale, părintele Vladimir se bucura de mare cinste şi dragoste din partea enoriaşilor bisericii unde săvârşea sfintele slujbe. Nici el, nici părinţii săi nu aveau dreptul să părăsească oraşul, şi se credea că erau sub observaţia GPU.
Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin lipsa totală de teamă. El îi chema pe toţi să nu se supună nici unui fel de amestec al bolşevicilor în biserică. El nu asculta nici un avertisment de a fi precaut. După o predică extraordinară, el şi-a luat rămas bun de la părinţii săi, fiind avertizat în taină de cineva că avea să fie arestat în acea noapte. În mod stăruitor, înainte de ultimul rămas bun pe pământ, el i-a implorat pe tatăl şi pe mama sa ca sub nici un motiv, nici măcar în momentul morţii, să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic (adică, nici unul din cei care au rămas sub mitropolitul Serghie după Declaraţia sa din 1927), chiar dacă ar fi să moară fără mărturisire şi împărtăşirea cu sfintele taine. În aceeaşi noapte, el a fost dus şi executat în închisoarea Liubanka din Moscova.
După aceasta, până în 1932, netrăind în Moscova, nu mai ştiam nimic de această familie cu care fusesem atât de buni prieteni. În 1935, am mers s-o vizitez pe mama mea, care era destul de bătrână şi locuia în Moscova. Mergând singură pe stradă, l-am văzut pe Boris venind spre mine. Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm de multă vreme. Cu ochi arzători el a început să-mi vorbească despre sine.
Am ajuns în primul bulevard şi ne-am aşezat pe o bancă. Şi iată ce mi-a spus despre minunea vădită a marii milostiviri a lui Dumnezeu care o săvârşise cu el:
„Când au început vremurile tulburi dinainte de Revoluţie, eu m-am alăturat imediat propagandei. Am intrat în Organizaţia Tinerilor Comunişti imediat după ce a fost înfiinţată, şi curând, spre marea mâhnire şi teroare a părinţilor mei, am devenit de asemenea membru al Ligii Atee. Fratele meu Vladimir a încercat să mă întoarcă la Dumnezeu, implorându-mă să-mi vin în simţiri, şi probabil atât în timpul vieţii sale, cât şi după uciderea sa, s-a rugat mult pentru mântuirea sufletului meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să şovăi.
Dimpotrivă, după ce a fost împuşcat, eu am devenit curând conducătorul Ligii Atee dintr-un oraş îndepărtat unde am plecat de bunăvoie, după ce m-am căsătorit cu o fată care era şi ea în Organizaţia Tinerilor Comunişti şi care ridiculiza credinţa în Dumnezeu. Părinţii ei, exact ca ai mei, erau foarte credincioşi. Atât ai ei, cât şi ai mei ne-au spus că dacă nu primim taina cununiei ne vor renega. În ciuda diferenţei extreme de vederi, îmi iubeam foarte mult tatăl şi mama. Văzând mâhnirea lor de nedescris, am convins-o pe mireasa mea să împlinim cererea părinţilor noştri şi, în timp ce în sufletele noastre batjocoream taina cununiei, noi ne-am cununat în taină – în taină, fiindcă altfel amândoi am fi fost împuşcaţi. Înainte de nuntă, mama soţiei mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti şi a spus: ‘Dă-ţi cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă nu ai nevoie de ea acum, nu o distruge’. Într-adevăr, noi nu aveam nevoie de această icoană, şi ea zăcea într-un cufăr în magazia noastră împreună cu alte lucruri nefolositoare.
Un an mai târziu ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem un copil şi eram foarte fericiţi la naşterea lui, dar copilul s-a născut bolnav şi slab, cu tuberculoză spinală. Reuşiserăm să păstrăm ceva din averea de dinainte de Revoluţie, şi propriul meu salariu era suficient, astfel că fără a cruţa banii puteam chema cel mai bun medic. Toţi au spus că, în cel mai bun caz, dacă băieţelul ar fi stat întotdeauna întins pe spate într-un corset, ar fi putut trăi până la 6 ani, dar nu mai mult. Şi astfel noi am plecat într-un loc îndepărtat, sperând la o climă mai bună. Acolo am devenit liderul Ligii Atee şi am prigonit în orice mod posibil Biserica.
Copilul avea 5 ani şi sănătatea lui se înrăutăţea tot timpul. Pe atunci noi nu trăiam în oraş, ci într-un loc sănătos la ţară. La noi a ajuns un zvon că un profesor faimos de boli de copii fusese trimis în oraş în exil. Trebuia să mergi 20 mile din satul nostru până la cea mai apropiată staţie de tren, şi trenul trecea doar o dată pe zi. Băiatul era foarte bolnav, şi eu am hotărât să merg şi să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în staţie, trenul a plecat dinaintea ochilor mei. Ce ar trebui să fac ? Să aştept o zi întreagă, în timp ce soţia mea era acasă şi copilul putea muri pe neaşteptate fără mine ? M-am tot gândit, dar ce se putea face ? M-am întors.
Am ajuns acasă şi am găsit următoarele: mama, plângând, era în genunchi, îmbrăţişând picioarele copilului, care începeau deja să se răcească. Medicul locului tocmai plecase şi spusese că acestea erau ultimele clipe ale copilului. M-am aşezat la masă, lângă fereastră, vizavi de magazie, mi-am luat capul în mâini şi m-am lăsat pradă disperării. Brusc am văzut foarte clar cum uşile magaziei se deschideau, şi din magazie venea răposatul meu frate Vladimir, în veşminte preoţeşti. În braţele sale, cu faţa către mine, era icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti. Eram uluit ! Vedeam clar cum mergea, cum părul său negru şi lung era fluturat de vânt; îi auzeam paşii apropiindu-se. Am îngheţat şi am rămas stană de piatră. El a intrat în cameră, a venit la mine, şi în linişte mi-a dat icoana în mâini şi apoi a dispărut.
Părintele Vladimir ţinând în mâini icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti
Nu pot spune în cuvinte – mi-a spus Boris cu lacrimile curgându-i pe obraji – ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu ! Am alergat la magazie, am luat icoana din cufăr şi am pus-o pe copil. În dimineaţa zilei următoare, băiatul nostru era complet sănătos. Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat corsetul. Nu era nici urmă de tuberculoză ! Atunci am înţeles totul ! Am înţeles că există un Dumnezeu care este milostiv faţă de păcătoşi, şi că prin rugăciunile părintelui Vladimir El săvârşise extraordinara minune a vindecării copilului şi de asemenea tămăduirea soţiei mele şi a mea, mântuirea sufletelor noastre.
Fără ezitare, am demisionat nu numai din postul de conducător al Ligii Atee, ci şi din Partidul Comunist, al cărui membru eram deja. Soţia mea a făcut la fel. Am vorbit deschis şi nu am ascuns minunea care avusese loc cu noi. Din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam, minunea care avusese loc, şi i-am chemat la credinţa în Dumnezeu. Cu voia lui Dumnezeu, nu am fost arestat imediat şi, fără a amâna nici o zi, am venit la părinţii mei în apropiere de Moscova, unde ei se stabiliseră după sfârşitul exilului. Am botezat copilul, dându-i numele Gheorghe”.
M-am despărţit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii care se săvârşise cu el prin rugăciunile dreptului părinte Vladimir, şi nu l-am mai văzut niciodată. În 1937, m-am întors la Moscova venind din sudul îndepărtat, şi am aflat de la părinţii lui că, la o lună după botezul copilului, ei au trebuit să plece în Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre greşeala sa duhovnicească de mai înainte. Şi iată, în timp ce era perfect sănătos, şi era neîndoios supravegheat în secret, brusc, într-un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morţii. El fusese ucis de bolşevici.
[1] Orthodox Russia, 1957, nr. 5, p. 8-10.
