Sfintii din catacombele Rusiei (XVI)

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XVI)

de profesor I.M. Andreev

Episodul anterior

 

Epistolele Mitropolitului Chiril al Kazanului (II)

 

O altă epistolă aproape din aceeaşi perioadă, care a circulat printre episcopi, cuprinde cugetări importante cu privire la disciplina bisericească.

 

Din EPISTOLA nr. 2: 1929

Nu voi condamna şi nu condamn pe nimeni, dar nu pot cere nimănui să participe la păcatele altora, tot aşa cum nu-i pot condamna pe acei ierarhi conduşi de mitropolitul Iosif (Petrovici) care şi-au mărturisit dorinţa de a nu participa la ceea ce conştiinţa lor recunoaşte ca păcătos. Această mărturisire este socotită de alţii ca o încălcare de către ei a disciplinei bisericeşti. Dar disciplina bisericească este capabilă să-şi păstreze eficacitatea doar atâta timp cât este o reflecţie reală a conştiinţei ierarhice a Bisericii soborniceşti; şi disciplina în sine nu poate înlocui niciodată această conştiinţă. De îndată ce ea dă naştere cerinţelor sale nu prin forţa indicaţiilor acestei conştiinţe, ci prin impulsuri străine de Biserică şi nesincere, conştiinţa ierarhică individuală în chip neabătut va sta de partea principiului ierarhic sobornicesc al existenţei Bisericii, care nu este deloc unul şi acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice preţ. Atunci instabilitatea disciplinei bisericeşti devine inevitabilă, ca o consecinţă a păcatului. Şi nu poate exista decât o singură cale de ieşire din păcat: pocăinţa şi roadele vrednice de ea. Şi mi se pare, din locul meu îndepărtat, că această pocăinţă este de aşteptat atât de la cei din Leningrad (adică, mitropolitul Iosif şi cei împreună cu el), cât şi de la cei din Taşkent (adică, ierarhii serghianişti) care îi condamnă …

O copie a primei scrisori a fost trimisă mitropolitului Serghie şi a provocat din partea lui următorul răspuns din 5/18 septembrie 1929: „Fără a ne recunoaşte nici schismatici, nici fără har, şi în consecinţă neavând temeiuri îngăduite pentru schismă, totuşi rupeţi comuniunea cu noi. Poate atunci să fie cineva de acord cu dvs. că nu cauzaţi o schismă şi că rămâneţi în pace cu Sfânta Biserică ?

Aţi rupt comuniunea euharistică cu noi şi în acelaşi timp nu consideraţi că aţi cauzat o schismă sau că noi ne aflăm în afara Bisericii. O astfel de teorie este cu totul inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ţine gheaţa pe un grătar încins. Dintre toate legăturile vizibile ale trupului Bisericii, comuniunea euharistică este cea mai importantă, întrucât în lipsa ei legăturile rămase unităţii nu ţin”.

Chiar înainte de această scrisoare, pe 24 iulie/6 august, mitropolitul Serghie şi „sinodul” său declaraseră tainele episcopilor care se separaseră de el ca fiind fără har, comparând ,,schismele” lor cu cea a renovaţioniştilor: „Tainele săvârşite în separare de unitatea bisericească … de urmaşii fostului Mitropolit Iosif (Petrovici) de Leningrad, fostului Episcop Dimitrie (Liubimov) de Gdov, fostului Episcop Alexie (Bui) de Urazov, ca fiind de asemenea într-o stare de interdicţie, sunt nevalide şi cei care se întorc de la aceste schisme, dacă au fost botezaţi în schismă, trebuie să fie primiţi prin taina mirungerii; căsătoriile săvârşite în schismă de asemenea trebuie completate cu binecuvântarea Bisericii şi citirea rugăciunii finale din slujba cununiei, ‘Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh’. Celor care mor în renovaţionism şi în schismele indicate nu li se poate face slujba înmormântării, nici chiar la rugămintea stăruitoare a rudelor, şi nu se poate sluji nici o liturghie de pomenire pentru ei”.

Această acţiune, împreună cu scrisoarea mitropolitului Serghie, a provocat o nouă epistolă a mitropolitului Chiril, adresată de această dată direct mitropolitului Serghie, în care el tratează în mod specific „blasfemiile” de a nega harul din tainele fie ale serghianiştilor, fie ale non-serghianiştilor.

 

EPISTOLA nr. 3: 28-30 octombrie/10-12 noiembrie 1929

Despre aceste blasfemii aud pentru prima oară de la dvs.. Cât despre singura atitudine posibilă din partea mea faţă de ele, puteţi judeca cel puţin după groaza cu care „îndepărtez de la mine ideea lipsei harului în acţiunile sfinţitoare şi în tainele săvârşite de serghianişti”. Dvs. înşivă remarcaţi groaza mea, şi când după aceasta mă alăturaţi numărului unor astfel de blasfematori, grăiţi pur şi simplu un neadevăr. Dacă astfel de blasfemii sunt rostite într-adevăr de cineva, ele sunt rodul temperamentului personal al celor ce grăiesc, rodul – voi spune cu propriile dvs. cuvinte – „întunericului neluminat al unora şi al lipsei echilibrului duhovnicesc al altora”.

Şi cât de amarnic este, vlădica, că şi dvs., în egală măsură, vădiţi lipsa echilibrului duhovnicesc. Fiindcă dragostea voastră creştinească, care, potrivit conştiinţei dvs., are „un anumit curaj de a crede că afirmaţia ameninţătoare a Domnului (Matei 12, 31 – Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor) nu va fi aplicată acestor nefericiţi cu toată stricteţea”, nu îndrăzneşte totuşi să găsească o modalitate mai iubitoare de a acţiona asupra lor decât decretul sinodului vostru din 24 iulie (6 august) 1929, nr. 1864, care interzice, în ciuda tuturor rugăminţilor stăruitoare, săvârşirea slujbei de înmormântare pentru cei care mor înstrăinaţi de administraţia voastră bisericească. Fără să mai menţionăm mirungerea din nou a celor botezaţi care au fost miruiţi cu acelaşi sfânt mir cu care mirung preoţii supuşi dvs., sau cununarea din nou a celor deja cununaţi. În aprilie, preocupat de greşeală, v-aţi ocupat cu ridicarea anatemelor Sinodului din 1667 (adică, împotriva credincioşilor de rit vechi), în timp ce în august aţi consolidat disputa bisericească stârnită de activitatea dvs. şi care încă nu este clară pentru toţi, făcând din ea o animozitate bisericească ireconciliabilă.

Nu uitaţi că stârniţi animozitate … în primul rând împotriva celor care, în timpul existenţei renovaţionismului de diferite grade, prin simţământul lor ortodox, fără să cunoască legile scrise, au determinat fără greş adevărul bisericesc autentic şi i-au întors la el pe păstorii înşişi, care erau aproape să se clatine pe calea lor bisericească ca urmare a aplicării pedante a canoanelor scrise. În decretul nr. 1864 al Sinodului vostru aud o sentinţă asemănătoare cu cea a marilor preoţi evrei: Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este (Ioan 7, 49).

Acest lucru decurge bineînţeles din faptul că dvs. şi Sinodul înţelegeţi o atitudine negativă faţă de activitatea dvs. în administraţia bisericească ca pe o negare a Bisericii însăşi, a tainelor ei şi a tuturor lucrurilor ei sfinte. Iată de ce vă uimeşte atât de mult faptul că, în timp ce mă păzesc să slujesc liturghia cu dvs., nu consider însă că eu însumi sau dvs. suntem în afara Bisericii. ,,Pentru gândirea bisericească, o astfel de teorie este cu totul inacceptabilă”, declaraţi dvs.; ,,este o încercare de a ţine gheaţa pe un grătar încins”. Dacă în acest caz este vreo încercare din partea mea, nu este aceea de a ţine gheaţa pe un grătar încins, ci mai degrabă de a topi gheaţa unei aplicări dialectico-pedante a canoanelor şi de a păstra sfinţenia duhului lor. Eu mă păzesc să liturghisesc cu dvs. nu fiindcă taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos nu ar fi săvârşită la slujirea noastră împreună, ci fiindcă comuniunea potirului Domnului ne-ar fi amândurora spre judecată şi condamnare, de vreme ce atitudinea noastră lăuntrică, tulburată de o înţelegere diferită a relaţiei noastre bisericeşti dintre noi, ne-ar lipsi de posibilitatea de a aduce în pace deplină a duhului mila păcii, jertfa laudei.

Prin urmare, deplinătatea păzirii mele vă are în vedere doar pe dvs. şi pe ierarhii de un cuget cu dvs., dar nu pe clerul de rând, şi încă mai puţin pe laici. Printre clericii de rând există foarte puţini adepţi conştienţi ai politicii voastre bisericeşti …

Indiferent cât de mult accentuaţi stricteţea judecăţii canoanelor la care faceţi referire când îi acuzaţi pe cei care nu vă ascultă, interpretările voastre fac puţină impresie fie asupra celor neascultători, fie asupra comunităţii bisericeşti ca un întreg, care încetează cu totul de a se încrede în canonicitatea dialectică care s-a dezvoltat între noi până la proporţii înfricoşătoare de la apariţia renovaţionismului încoace. Amintiţi-vă cum, pe baza literalismului canonic, aşa-zisul sinod constituant renovaţionist din 1923 l-a condamnat pe patriarh nu numai la decăderea din rang, ci chiar din monahism.

Aşadar, vlădica, nu abuzaţi de litera normelor canonice, ca nu cumva să transformăm sfintele canoane în simple canoane. Viaţa bisericească din ultimii ani este alcătuită şi împlinită nu potrivit înţelegerii literale a canoanelor. Însuşi transferul drepturilor şi obligaţiilor patriarhale către mitropolitul Petru a fost făcut într-un mod fără precedent şi necunoscut canoanelor, dar conştiinţa bisericească a acceptat acest mod fără precedent ca pe un mijloc de a păstra integritatea rangului patriarhal, considerându-l pe cel din urmă garantul principal al modului nostru ortodox de viaţă, mai ales având în vedere negarea renovaţionistă a ideii de patriarhie.

* * *

La această scrisoare, mitropolitul Serghie a răspuns cu o epistolă pe 20 decembrie/2 ianuarie 1930, apărându-şi „drepturile” ca posedând toată autoritatea unui patriarh. La scurt timp după această scrisoare, mitropolitul Serghie şi Sinodul său docil au anunţat că mitropolitul Chiril fusese supus unei judecăţi bisericeşti şi era eliberat din administraţia eparhiei sale; însă, spre deosebire de mitropolitul Iosif şi alţi oponenţi mai făţişi, el nu a fost încă cu totul oprit de la a sluji sau declarat a fi în afara Bisericii.

Nu s-a mai făcut nimic de către nici unul dintre ierarhi până în 1933, când mitropolitului Chiril i s-a dat o scurtă perioadă de libertate (în oraşul Gjaţk) din exilurile şi întemniţările sale. Pe 15/28 iulie în acel an, el a scris o ultimă scrisoare mitropolitului Serghie, rezumând propria poziţie. Ea începe astfel (referindu-se la cel de-al 70-lea an al vieţii sale, pe care tocmai îl împlinise):

„Ajungând la vârsta care este, potrivit cuvântului sfântului psalmist, începutul hotarului vieţii omeneşti pe pământ (Psalmi 89, 10), stând, ca să zic aşa, pe marginea mormântului, îmi recunosc datoria de a explica fraţilor mei – arhipăstori, păstori şi popor credincios – de ce vă consider un uzurpator al autorităţii bisericeşti şi refuz să mă supun hotărârilor voastre administrativ-bisericeşti, ca şi celor ale Sinodului pe care l-aţi organizat. Cu toate acestea, eu nu am o posibilitate directă de a face mărturisirea mea auzită în Biserică şi de aceea sunt silit să fac aceasta, adresându-mă dvs. care afirmaţi cu obrăznicie că sunteţi episcopul conducător al ţării, probabil dintr-o eroare sinceră, şi, în orice caz, cu îngăduinţa tacită a unei părţi din fraţii episcopi, care sunt acum vinovaţi împreună cu dvs. de încălcarea bunei ordini canonice a Bisericii Ortodoxe Ruse”.

Restul acestei epistole detaliază încă o dată motivele mitropolitului Chiril de a refuza acceptarea autorităţii pe care mitropolitul Serghie pretindea că o are în Biserică.

În timpul acestei perioade de libertate, mitropolitul Chiril a intrat activ în contact cu – şi el însuşi i-a încurajat şi i-a organizat – ,,nepomenitorii” mitropolitului Serghie, cei care pomeneau doar numele mitropolitului Petru la sfintele slujbe şi dezvoltau acum o organizaţie bisericească separată, numită mai târziu „Biserica din Catacombe”.

În două epistole scrise înainte de arestarea sa în iulie 1934, el oferă temelia canonică pentru activitatea sa, care continuă să fie temelia canonică până în ziua de astăzi nu numai a Bisericii din Catacombe din Rusia ,,nepomenitoare”, ci şi a Bisericii Ruse din afara Rusiei. Decretul patriarhului Tihon din 7/20 noiembrie 1920, pe care mitropolitul Chiril îl citează ca baza canonică specifică pentru organizarea bisericească, afirmă că cei care au rupt legătura cu centrul bisericesc din Moscova ar trebui să se organizeze pe cât este posibil în circumstanţele date, alegându-l pe cel mai în vârstă dintre ei ca ierarh conducător.

 

EPISTOLA nr. 4: ianuarie 1934

Răspuns la opinia cuiva că era obligatoriu pentru mitropolitul Chiril să se declare Locum tenens până la eliberarea mitropolitului Petru

Dezordinea din Biserica Ortodoxă Rusă o văd nu în ce priveşte învăţătura pe care ea o păstrează, ci în ce priveşte administraţia. Menţinerea unei ordini potrivite în administraţia bisericească de la moartea patriarhului Tihon până la întrunirea unui sinod bisericesc legitim este asigurată prin testamentul patriarhului, pe care l-a lăsat prin autoritatea unui drept special dat numai lui, şi care nu se transmite nimănui altcuiva, de a numi un înlocuitor pentru el însuşi. Acest testament este norma administraţiei Bisericii Ruse până când conţinutul acestui document va fi epuizat în întregime.

Ierarhul care poartă îndatoririle de Locum tenens patriarhal păstrează autoritatea sa bisericească până la alegerea de către un sinod a unui nou patriarh. Dacă există o întârziere în alegerea unui patriarh, Locum tenens rămâne în postul său până la moarte, sau până la renunţarea sa voluntară la el, sau până la îndepărtarea sa potrivit unei judecăţi bisericeşti. El nu are autoritatea de a numi pentru el însuşi un înlocuitor cu drepturi identice cu propriile drepturi ca Locum tenens. El poate avea doar un înlocuitor temporar pentru chestiuni curente care acţionează potrivit instrucţiunilor sale. În acest punct trebuie găsită eroarea mitropolitului Serghie, de vreme ce el s-a recunoscut singur, în absenţa mitropolitului Petru, ca având toate drepturile sale ca Locum tenens. Păcatul său constă în depăşirea autorităţii sale, şi episcopatul ortodox nu ar fi trebuit să recunoască o astfel de autoritate, şi odată convinşi de faptul că mitropolitul Serghie administrează Biserica fără călăuzirea mitropolitului Petru, ar fi trebuit să fie pedepsit în virtutea ukazului patriarhal din 7/20 noiembrie 1920, pregătindu-se să dea un răspuns cu privire la activitatea sa mitropolitului Petru sau unui sinod.

Dacă Locum tenens ar muri înainte de întrunirea unui sinod, este esenţial din nou să ne întoarcem la testamentul patriarhal şi să recunoaştem ca având drepturile de Locum tenens unul din ierarhii încă în viaţă indicaţi în testamentul patriarhal. Dacă nicivunul dintre aceştia nu este în viaţă, atunci vigoarea testamentului încetează, şi Biserica trece în mod automat la administraţia după ukazul patriarhal din 7/20 noiembrie 1920, şi eforturile comune ale episcopatului ar trebui să ducă la îndeplinire întrunirea unui sinod pentru alegerea unui patriarh.

Prin urmare, doar după moartea mitropolitului Petru sau după îndepărtarea sa legitimă găsesc că este nu numai posibil pentru mine, ci chiar obligatoriu, să intervin în mod activ în administraţia generală a Bisericii Ruse. Până atunci, ierarhii care îl recunosc drept ierarh conducător doar pe mitropolitul Petru, pomenindu-i numele într-o ordine cuvenită la slujbele dumnezeieşti, şi nerecunoscând administraţia lui Serghie ca succesiune legitimă, pot exista în paralel cu cei care îl recunosc pe Serghie, până la o judecată sinodală. Cei izgoniţi din eparhiile lor ar trebui să-i povăţuiască duhovniceşte pe cei puţini care îi recunosc ca arhipăstori ai lor, iar cei care nu au fost izgoniţi ar trebui să povăţuiască viaţa duhovnicească a întregii eparhii, susţinând prin orice mijloace legături unii cu alţii şi unitatea bisericească.

Pentru mine personal este cu neputinţă în acest moment să ies în faţă, deoarece sunt cu totul nesigur de atitudinile mitropolitului Petru, în sensul că să fiu convins de opiniile sale actuale şi să decid cum să acţionez. În orice caz, eu nu pot fi locţiitorul mitropolitului Petru într-o ordine corectă fără decretul său cu privire la aceasta. Dar dacă mitropolitul Petru renunţă de bunăvoie la postul său de Locum tenens, atunci prin autoritatea testamentului patriarhului şi a făgăduinţei pe care i-am făcut-o, voi împlini îndatorirea mea şi îmi voi asuma greutatea postului de Locum tenens, chiar dacă mitropolitul Petru ar fi numit un alt succesor pentru el însuşi, deoarece nu are dreptul de a face o astfel de numire.