Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (V)
Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (V)
de Vasileios Th. Meichanetsidis
Primul război mondial. A doua etapă: batalioane de muncă, deportări şi masacre genocidale, și lagăre de concentrare și exterminare
Pe 14 noiembrie 1914, Imperiul Otoman și puterile aliate au intrat în stare de război. Se spune că intrarea imperiului în război şi declarația ulterioară de jihad a sultanului calif Mehmet al V-lea au fost făcute din inițiativa Germaniei. Şeyhülislam (Ürgüplü) Mustafa Hayri Effendi (1914-1916), un asociat apropiat al Comitetului pentru Uniune şi Progres, a emis un decret religios (fatwa) care a fost citit la Moscheea Fatih din Constantinopol[1]. Jihadul a fost înțeles în mare măsură de populația musulmană ca dând mujahizilor, sau războinicilor sfinți, permisiunea de a ataca, de a ucide și a jefui pe ghiauri.
Mustafa Hayri Effendi a fost o figură proeminentă a timpului său, deținând numeroase poziții critice într-o perioadă de criză politică și tulburări în Imperiul Otoman. Cunoscut atât pentru realizările sale academice, cât și pentru viața politică, Hayri Effendi și-a lăsat amprenta asupra epocii prin emiterea fatwa-ului care a târât Imperiul Otoman în primul război mondial. Marele muftiu, care a fost judecat și exilat în Malta de către britanici, a refuzat invitația papei de a se întâlni cu el din cauza ocupațiilor care aveau loc în Anatolia
Împăratul german la Constantinopol
De la stânga la dreapta: marele muftiu Hayri Effendi, împăratul Wilhelm al II-lea, sultanul Mehmet al V-lea, Enver Paşa
În 1915, persecuția și deportările grecilor au fost reluate. Pe 8 martie, 200 greci au fost deportați din Constantinopol. Această deportare o precede pe cea a armenilor de vază din Cilicia și Constantinopol. Acest act poate fi considerat începutul celei de-a doua etape a procesului genocidal care s-a desfăşurat pe parcursul primului război mondial. Pe 23 aprilie, grecii din Gallipoli (Kallipolis), în Marea Marmara, au fost deportați la Bandırma (Panormos), în Asia Mică. De acolo, deportații erau răspândiți spre interiorul Asiei Mici printre satele turcești pentru a fi islamizați de populația turcă musulmană din jur.
Începutul primului război mondial (28 iulie 1914) a suspendat temporar anihilarea grecilor otomani, parțial datorită influenței germane: casa regală elenă avea o relație de familie cu germanii, şi germanii nu au vrut ca Grecia să intre în război de partea Puterilor Aliate[2]. Mai mult, prim-ministrul grec Elefterie Venizelos promisese Germaniei că Grecia va rămâne neutră cu condiția ca turcii să înceteze să-i persecute pe grecii otomani. Cu un moratoriu asupra deportărilor grecilor, generalul german Liman von Sanders Paşa a înştiinţat guvernul otoman că ,,el nu va fi capabil să-şi asume responsabilitatea pentru securitatea armatei” decât dacă grecii potențial neloiali erau îndepărtați[3].
Generalul Otto Liman von Sanders (1855-1929), general al Armatei Imperiale Germane, a fost consilier militar al Armatei Otomane în timpul primului război mondial. El a condus campania de la Gallipoli în 1915-1916, iar în 1918 a condus o armată otomană în timpul campaniei din Sinai şi Palestina. Sultanul i-a acordat titlul de paşă şi rangul de mareşal în semn de onoare pentru serviciile sale în reorganizarea şi conducerea armatei otomane
Personalul cartierului general
În rândul din faţă, al treilea din dreapta, generalul Sanders Paşa. Toţi ceilalţi sunt ofiţeri turci
Dar, după câte se pare, considerațiile politice au fost curând uitate, şi deportarea grecilor otomani a fost din nou considerată o necesitate pentru crearea unei „noi Turcii”, încă o dată la instigarea aliaților germani ai Turciei:
,,Se raportează că, în urma declarațiilor generalului von Gitscher, comandantul garnizoanei Smirna, care au fost aprobate de von der Goltz Pașa, în sensul că comunitatea greacă constituie un impediment permanent pentru regenerarea Turciei pe linii naționale, s-a decis expulzarea imediată a întregii populații greceşti din Smirna şi în acest sens au fost telegrafiate ordine către guvernatorul general al acestei provincii”[4].
Între timp, pe 27 mai 1915, parlamentul otoman a adoptat Legea dispecerizării şi aşezării, autorizând strămutarea internă prin deportarea populațiilor armene și grecești ale imperiului[5]. Legea a fost ulterior legată de un al doilea set de ordine către Organizația Specială pentru eliminarea populațiilor evacuate. Aceste ordine includeau și pretinsa îngrijire de către guvern a proprietăţilor creştinilor deportaţi care au fost eliberate, numite eufemistic abandonate.
Pe 28 iulie, Lewis David Einstein (1877-1967), diplomat american la Constantinopol, scria în memoriile sale: ,,Persecuția grecilor capătă proporții neașteptate. Doar cu două săptămâni în urmă ei au dat reasigurări şi au afirmat că măsurile luate împotriva satelor grecești din [preajma Mării] Marmara au fost temporare și nu au fost comparabile cu cele împotriva armenilor. Acum se pare că va fi egalitate în suferință și că intenția a fost de a dezrădăcina și distruge ambele comunități pașnice. Bieții greci sunt obligați să-și părăsească casele, adeseori fără nici o înştiinţare prealabilă, siliţi să mărșăluiască zi și noapte fără mâncare sau apă, şi când cer asta, paznicii lor turci arată spre moschee și le spun că drumul cel mai drept către confortul vieţii se află în islamism. Vitele lor sunt de asemenea rechiziționate, şi ei sunt obligați să le hrănească când ei înșiși mor de foame. Și ca un rafinament al cruzimii, este interzis a acorda ajutor comunității grecești de aici”[6].
Persecuțiile s-au extins din Tracia de Est și Peninsula Gallipoli până pe coasta Mării Ionice: ,,Situația grecilor din Turcia continuă să fie extrem de critică și, potrivit ştirilor demne de încredere din Mytilene, populația greacă din Aivali a primit ordin să evacueze acest oraş … Aivali este un oraș pur grecesc. Populația de 25.000 locuitori a primit ordin să se retragă în interiorul Asiei Mici”[7].
Între timp, dr. Heribert Otto Paul Schwörbel (1881-1969), dragoman (adică, interpret) diplomatic la Consulatul Imperial German din Thessalonic, Grecia și atașat la Consulatul General din Constantinopol, în misiune oficială în Asia Mică în vara anului 1915, a raportat existența unor „lagăre de concentrare” de-a lungul căii ferate Soma-Pandarma cu „mase” de femei, copii și bătrâni greci. Ei erau deportați de pe coasta Mării Marmara, lăsați cu totul singuri, fără mâncare și cazare:
,,Întrucât guvernul [otoman] nu se ocupă deloc de hrănirea acestor mase și deoarece, în condițiile recente, posibilitățile deportaților de a găsi de lucru sau de a câștiga bani sunt rare, numărul celor care mor zilnic este mare, aşa cum a confirmat medicul căii ferate Soma-Pandarma. Cu excepția oraşelor Aivali și Smirna cu împrejurimile lor, întreaga civilizație greacă, care a fost înfloritoare până de curând pe coasta de vest a Asiei Mici este nimicită. Motivul constă în mişcarea islamistă din Asia Mică, inițiată la începutul lunii mai a anului trecut de către refugiaţii imigraţi recent din Macedonia și Mytilene și instigați de guvernatorul general al Smirnei, Rahmi Bey, cu scopul de a expulza populațiile creștine din Asia Mică și a le înlocui cu musulmani”[8].
Războiul european în desfășurare le oferea Tinerilor Turci o oportunitate formidabilă de a „rezolva problema minorităților”. Potrivit lui Schwörbel, în octombrie 1915, ministrul de război Ismail Enver Pașa (1881-1922) a declarat că vroia să „rezolve problema greacă în timpul războiului … în același mod în care credea că a rezolvat problema armeană”[9].
Ambasadorul SUA în Imperiul Otoman, Henry Morgenthau, a descris procesul genocidal împotriva grecilor, schiţând unele paralele izbitoare cu procesul împotriva armenilor:
,,Şi în cazul lor, turcii au aplicat aproape aceleaşi metode ca în cazul armenilor. Au început prin a-i încorpora pe greci în armata otomană, apoi i-au transformat în batalioane de salahori şi i-au folosit la construcţia de drumuri în Caucaz şi în alte zone de conflict. Şi aceşti soldaţi greci, ca cei armeni, au murit cu miile de frig, de foame şi de alte privaţiuni.
Aceleaşi percheziţii după ascunzătorile de arme au avut loc, din casă în casă, în satele greceşti, iar grecii şi grecoaicele au fost bătuţi şi torturaţi precum armenii. Grecii au fost siliţi să se supună aceloraşi rechiziţii forţate care nu au însemnat nici în cazul lor decât jafuri pe scară largă. Turcii au încercat să-i forţeze şi pe grecii ortodocşi să se convertească la mahomedanism; fetele grecoaice, ca cele armence, au fost răpite şi băgate în haremurile turceşti, iar băieţii greci au fost luaţi cu forţa şi plasaţi în familii musulmane. … Peste tot în Turcia, grecii au început să fie adunaţi în grupuri din ce în ce mai mari şi deportaţi, cei mai mulţi pe jos, sub aşa-zisa protecţie a jandarmilor turci, către interiorul Asiei Mici”[10].
La începutul primăverii anului 1916, noi masacre ale grecilor au fost raportate în Tracia de Est și vestul Asiei Mici și represiunea a început în Pont. New York Times din 21 august 1916 relatează: ,,Autoritățile turce acționând la instrucțiunile Constantinopolului, unde toată puterea este încă în mâinile germanilor, adună civili dintr-un număr considerabil de sate și îi trimite în loturi către lagărele de concentrare din interior. Aceasta înseamnă practic o condamnare la moarte, deoarece în număr mare ei sunt forțați să meargă pe jos, absolut fără mâncare. Pe drum, aceste caravane jalnice sunt atacate de turci, care îi jefuiesc de tot ce au în posesia lor, nefericitele mame fiind private de copiii lor. Deportările sunt la o scară considerabilă”.
Mitropolitul Ghermano de Amaseia și Amisos descria începutul deportărilor din Amisos astfel: ,,Poporul turc, după ce a măcelărit un milion de armeni, a organizat și încă organizează, potrivit aceleiași metode, atrocităţi similare … Spre mijlocul lunii decembrie 1916 au început deportările din Amissos. Mai întâi, armata a transformat în cenușă regiunea din jur. Aproape toate satele bogate în plantații de tutun, civilizate, prietene ale progresului și posedând un sentiment național viu, au fost mai întâi jefuite și apoi incendiate. O mare număr de femei și copii au fost uciși, tinerele fete ale națiunii siluite, și imediat după aceea conduse în interior. Unde ? În vilayet-ul Angora, la Tchoroum, Soungourlou și încă mai departe …
Iarna era dintre cele mai aspre; aceste fete trebuiau să mărșăluiască 30 sau 40 zile peste munți acoperiți de zăpadă și să doarmă noaptea în aer liber. Timp de câteva zile ele au fost fără mâncare, fiindcă nu li se permitea nici măcar să cumpere pâine cu bani; ele au fost bătute încontinuu de jandarmi și deposedate de orice bănuţ pe care l-ar fi putut avea la ele; şi când au ajuns în orașe au fost împinse cu brutalitate în băile publice fierbinți, sub pretextul igienei și curățeniei, şi la fel de repede scoase afară. Astfel, pradă ușoară asprimii frigului, ele au fost mânate mai departe. Desigur, majoritatea au murit pe drum, și nici una din fetele moarte nefiind îngropate, vulturii și câinii s-au ospătat cu carne omenească”[11].
Anul 1916 marchează de asemenea prima apariție oficială a faimosului Osman Ağa Feridunoğlu (1894-1923), numit Topal (șchiop), primar al orașului Karasund și comandant al armatei kemaliste „responsabilă pentru un număr mare dintre cele mai grave atrocități din regiunea Pontului”[12]. Lampos Maurides, un deportat din Tepeköy, în apropiere de orașul Bulançak în provincia Karasund, descrie câteva dintre crimele odioase comise de el:
Membri ai Detaşamentului de Voluntari Çepni Giresun. Topal Osman Ağa este al treilea din dreapta
,,Topal Osman a sosit în primele ore ale dimineții și a înconjurat satul cu trupele sale. Ei au adunat oamenii, unul câte unul toți sătenii, și i-au pus într-o casă, lângă biserică: bărbați, copii, femei, bătrâni, bebeluși. Ei au dat foc casei și i-au ars de vii ! Înainte de a le da foc, au ales 4-5 femei tinere și le-au păstrat pentru ei. După aceea, au turnat 10 canistre de benzină în și în jurul casei și apoi au aruncat o grenadă. Focul s-a aprins. Casa aparținea lui Kota. Răul a durat 10-20 minute. Oameni ţipau. Strigătele femeilor ‘s-a dus la ceruri’. Casa a explodat în flăcări și s-a prăbușit peste ei. O fată a sărit pe fereastră și a scăpat din foc. Trupele au tras focuri de armă, dar era o pantă și a scăpat. Un glonț a trecut pe deasupra capului ei. Numele ei era Rouda … Cele cinci femei pe care turcii le-au ales pentru a le silui, au înţeles aceasta şi văzând focul, au sărit în casă, spunând: ‘Fie numele Domnului [binecuvântat] !’ Ele au sărit în foc și au fost mistuite. Au murit împreună cu ceilalți. Toate acestea au durat o jumătate de oră. După aceea, trupele au plecat și s-au dus în alte sate. În fiecare sat stăteau câte o jumătate de oră, dădeau foc şi apoi plecau. Au incendiat 17 sate … Ei nu au dat foc [tuturor] caselor satelor; au incendiat doar câte o casă cu [toţi] oamenii în ea”[13].
Este demn de remarcat că, în această etapă, procesul genocidal nu a inclus masacre exterminante pe scară largă ca în cazul armean. După câte se pare, considerațiile politice au predominat printre Tinerii Turci şi procesul de exterminare nu a atins punctul culminant al exterminării totale decât abia în cea de-a treia și ultima fază a genocidului grec – adică, în perioada 1919-1922.
Mână în mână cu masacrele, Tinerii Turci au adoptat o serie de măsuri administrative care vizau asimilarea grecilor otomani, una dintre acestea fiind abolirea așa-numitelor privilegii ale Patriarhiei Ecumenice. Mai mult, musulmanilor li s-a interzis să plătească datoriile pe care le aveau față de greci, în timp ce grecii care trebuiau să plătească taxe obligatorii către guvernul otoman erau aruncați în închisoare și înfometați, în afară de cazul în care se converteau la islamism. Sate grecești întregi au fost distruse de incendii, violuri, crime și teroare, iar grecii erau împrăştiaţi prin satele turcești în proporție de 10% faţă de populația musulmană pentru a le dilua prezența și identitatea.
După cum notează Donald Bloxham, pe parcursul anilor 1913-1916, politicile anti-grecești ale Tinerilor Turci au constat dintr-o „combinație de inginerie demografică și uzurpare economică, folosind boicoturi, crime, intimidare și apoi deportarea unor părți din populația greacă din vestul Anatoliei”[14]. La aceasta ar trebui adăugate alte măsuri genocidale, cum ar fi masacrele la scară mică și medie, precum cele din Tracia de Est, vestul Asiei Mici, Pont și din alte părți; o rată ridicată a mortalității în batalioanele de muncă; și deportarea spre interiorul Asiei Mici.
În ianuarie 1917, Cosswa Anckarsvärd, ambasadorul Suediei la Constantinopol, a trimis o depeșă guvernului său în care spunea: „Ceea ce mai presus de toate pare a fi o cruzime nenecesară este că deportarea nu se limitează doar la bărbați, ci se extinde de asemenea la femei şi copii. După câte se pare, aceasta se face pentru a putea confisca mult mai uşor proprietăţile celor deportați”[15].
În perioada aprilie-mai 1917, au avut loc noi deportări ale grecilor. Într-un raport din 30 iunie, cu doar câteva zile înainte ca Grecia să intre în război de partea Puterilor Aliate, contele Paul Wolff Metternich (1853-1934), ambasador al Germaniei la Constantinopol (1915-1916), scria: „Armenii sunt terminaţi. Clica Tinerilor Turci se pregăteşte cu nerăbdare pentru momentul în care Grecia se va întoarce împotriva Turciei. Grecii sunt elementul cultural în Turcia. Ei vor fi nimiciţi în acelaşi fel ca armenii”[16]. Așa cum era prevăzut, intrarea Greciei în război a dat un nou impuls persecuțiilor și deportărilor. Pe 17 octombrie, Frank W. Jackson (1874-1955), președintele Comitetului de Ajutor al SUA pentru grecii din Asia Mică (1917-1921), anunța la New York:
,,Mai mult de 700.000 greci au căzut victime persecuției prin moarte, suferință sau deportare. Istoria deportărilor grecești nu este încă în general cunoscută … Fără zarvă şi pas cu pas, același tratament este aplicat grecilor precum armenilor şi sirienilor … Existau vreo 2-3 milioane de greci în Asia Mică la izbucnirea războiului din 1914, supuși stăpânirii turcești. Potrivit celor mai recente relatări autorizate şi demne de încredere, circa 7-800.000 au fost deportaţi, în principal din regiunile de coastă în interiorul Asiei Mici … Odată cu armenii, majoritatea grecilor din regiunile Mării Marmara şi Tracia au fost deportaţi sub pretextul că dădeau informații inamicului. De-a lungul coastei Mării Egee, Aivalik se remarcă ca fiind cel mai suferind oraş. Conform unui raport, circa 70.000 greci au fost deportați spre Konya și dincolo de el. Cel puțin 7.000 au fost măcelăriți. Episcopul grec de Aivalik s-a sinucis din disperare”[17].
Un memorandum al legației britanice la Berna, Elveția, datat 11 decembrie 1917, confirma: ,,Grecii sunt evacuaţi zilnic din Constantinopol și împrejurimile lui şi duși în interiorul țării. Proprietăţile lor sunt confiscate și bunurile lor vândute la licitație. Femeile și fetele sunt împărţite între oficialii germani și musulmanii de vază … Se estimează că în Constantinopol peste 300 greci au fost înrobiți. Dar în Turcia asiatică se spune că peste 100.000 au fost uciși sau au murit de foame de la începutul lunii august anul trecut [1917]”[18].
O relatare timpurie a unui martor ocular, publicată în New York Times în 1918, aruncă lumină asupra politicilor de asimilare, care includeau transferul şi islamizarea obligatorie a copiilor în timpul războiului:
,,Conversiile forțate la mahomedanism, cu mult timp înainte interzise prin lege, au început să apară din nou, în special în cazul fetelor grecoaice duse în haremuri turcești fără dreptul obișnuit de intervenție pe care l-au deţinut întotdeauna patriarhul şi mitropoliții greci … Una dintre cele mai diabolice metode era instituirea așa-numitelor aziluri de orfani la Panormo. Aceste instituții pentru orfani au în aparenţă un scop caritabil, dar dacă cineva ia în considerare faptul că cei internaţi sunt băieţi greci care au devenit orfani deoarece părinții lor au fost uciși, sau care au fost furaţi de lângă mamele lor, sau lăsați pe străzi din lipsă de hrană (de care au fost privați de turci) și că acești copii greci primesc acolo o educație pur turcească, se va vedea de îndată că sub pretextul carităţii se ascunde sistemul de „colectare a copiilor” instituit în trecut de cuceritorii turci și un nou efort de a reînvia sistemul ienicerilor. Băieții greci erau trataţi în acest fel. Ce se întâmplă cu fetele grecoaice ? Dacă cercetăm rapoartele consulare despre persecuțiile din anii 1915-1917, noi vom găsi cu greu unul care să nu vorbească despre răpiri și convertiri forțate la mahomedanism. Și nu putea fi altfel, întrucât este binecunoscut faptul că această acțiune, așa cum s-a afirmat mai sus, a fost decisă în iunie 1915, cu scopul de a realiza turcificarea elementului elen. Acest plan a fost dus la îndeplinire în mod sistematic și diabolic, prin „așezările mixte” de greci și turci, întotdeauna cu predominanța bărbaților musulmani și a femeilor grecoaice pentru a-i sili la căsătorii mixte”[19].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Fatwa explica parțial:
,,[Întrebare:] În acest fel, ar fi o datorie religioasă pentru ei să declare război Rusiei, Marii Britanii și Franței, şi celor care le ajută şi le susţin, care sunt dușmani ai Califatului Islamic și încearcă – fie ca Dumnezeu să nu le îngăduie – să stingă lumina divină a islamismului atacând scaunul califului și națiunea otomană cu nave de luptă și forțe terestre ?
Răspuns: Ar fi.
Altay Atlı, „Proclamația Războiului Sfânt”. Sublinierea este a mea.
[2] Vahakn N. Dadrian, Responsabilitatea Germaniei în genocidul armean: o trecere în revistă a dovezilor istorice a complicității germane, Watertown, MA: Blue Crane, 1996, p. 227.
[3] Taner Akçam, Un act rușinos, p. 115.
[4] „Recruți veseli în Macedonia”, Times (Londra), 28 septembrie 1915, p. 7.
[5] Faptul că domeniul de aplicare al acestei legi nu i-a acoperit doar pe armeni, ci și pe grecii otomani este de asemenea recunoscut de istoricul turc și notoriul negaționist al genocidului Yusuf Halaçoğlu, care susține că „cetățenii otomani de origine musulmană, greacă și armeană, care intrau sub incidența acestei legi, erau siliţi să emigreze din propria lor țară și să se stabilească în altă parte. A considera această lege ca fiind îndreptată împotriva unui anumit grup etnic este o indicație a lipsei de informații sau, altfel, a unei atitudini premeditate”. Yusuf Halaçoğlu, Realităţi despre imigrația armeană – 1915, Ankara: Editura TTK, 2001.
[6] Lewis Einstein, În Constantinopol: jurnalul unui diplomat în timpul expediţiei pe Dardanele, aprilie-septembrie 1915 (London: John Murray, 1917), p. 202.
[7] „Populația greacă din Turcia”, Scotsman, 20 iulie 1915, p. 8.
[8] Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei, Arhivele Politice, Berlin, Dosarul Turcia [Türkei] nr. 168, vol. 14 f. nr. 552, A. 26689, citat în Tessa Hofmann, „Γενοκτονία ἐν Ροῇ – Genocidul cumulativ”, p. 55.
[9] Niall Ferguson, Războiul mondial: Conflictul secolului XX și decăderea occidentului (New York: Penguin, 2006), p. 180.
[10] Ambasador la Constantinopol. Martor ocular al genocidului armenilor, de Henry Morgenthau, subcapitolul Uciderea unei naţiuni.
[11] Atrocitățile turcești în teritoriile Mării Negre: Copie a scrisorii Înalt Prea Sfinţitului Ghermano, arhiepiscop de Amassia și Samsoun (Manchester: Delegația Congresului Pan-Pontic, 1919), p. 3-4.
[12] George William Rendel, „Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele și persecuțiile turcești ale minorităților de la armistițiu încoace”, nr. 22, 20 martie 1922, FO 371/7876, X/P 09194. 20.3.1922 [E 3148/19/44], Ministerul de Externe, Arhivele Naționale, Marea Britanie.
[13] Lampos Maurides, mărturie orală, Ioannina, Anatole, 31 octombrie 1964, Arhivele Centrului pentru Studii despre Asia Mică, citat în Konstantinos Photiades, Genocidul grecilor din Pont, vol. 13, Arhivele Ministerelor Afacerilor Externe ale Marii Britanii, Franţei, Ligii Naţiunilor şi SHAT: documente originale (Thessalonica: Ἐκδόσεις Ἡρόδοτος, 2004), p. 174-175.
[14] Donald Bloxham, Marele joc al genocidului: imperialism, naționalism și nimicirea armenilor otomani (New York: Oxford UP, 2005), p. 64.
[15] Vahagn Avedian, „Genocidul armean din 1915 din perspectiva unui stat mic neutru: Suedia” (Teză de master, Universitatea Uppsala, 2008), p. 47.
[16] Citat de dr. Johannes Lepsius în timpul declarației sale de expert la procesul lui Soghomon Tehlirian, cel care l-a asasinat pe Talat la Berlin pe 2 iunie 1921. Genocidul împotriva armenilor supus judecăţii: procesul Talaat Pașa, Tessa Hofmann, ed., ediţia a doua (Göttingen: Gesellschaft für Bedrohte Völker, 1985), p. 61.
[17] „Persecuția grecilor în Turcia”, Scotsman. A se vedea și „Turcii măcelăresc creștini greci”, Lincoln Daily Star; „Turcii sunt susținuți de Germania”, Warren Evening Mirror.
[18] Biroul de Dosare Publice, Londra, Ministerul de Externe, referință FO 286/677, citat în Tessa Hofmann, „Γενοκτονία ἐν Ροῇ – Genocidul cumulativ”, p. 59.
[19] „Cruzimea turcească expusă de greci”, New York Times, 16 iunie 1918, p. 42.
