Facerea, crearea lumii şi primul om (X)
Facerea, crearea lumii şi primul om (X)
de ieromonah Serafim Rose († 1982)
4. Ziua a patra (Facerea 1, 14-19)
1, 14-19: Şi au zis Dumnezeu: să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despărţească între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu doi luminători mari: luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei; iar luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopţii şi stelele. Şi i-au pus pre ei Dumnezeu întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi să stăpânească preste zi şi preste noapte şi să despărţească între lumină şi între întuneric; şi au văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; ziua a patra.
Ziua a patra a Facerii este o sursă de mare stinghereală pentru cei care ar dori să potrivească cele şase zile într-un cadru evoluţionist. Nu există absolut nici o posibilitate de a face aceasta dacă soarele a fost creat într-adevăr în ziua a patra.
Din acest motiv, astfel de apologeţi ai interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost în realitate creat în ziua întâi odată cu cerul, şi doar a apărut în ziua a patra – chipurile după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-a ridicat[1].
Dar trebuie să ne amintim încă o dată că primele capitole ale Facerii nu sunt o relatare a dezvoltării naturale a pământului potrivit legilor care guvernează acum această dezvoltare, ci o relatare a începuturilor minunate ale tuturor lucrurilor. Noi nu avem voie să rearanjăm zilele Facerii astfel încât să se potrivească cu teoriile noastre; mai degrabă noi trebuie să ne smerim cugetul pentru a înţelege ce spune în realitate textul sfânt. Şi aici, ca întotdeauna, Sfinţii Părinţi sunt cheia noastră către această înţelegere. Cum au înţeles ei ziua a patra ?
Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a afirma că soarele şi luminătorii cerului au fost creaţi în ziua a patra; ei nu doar au apărut atunci. Nu există nici un motiv pentru care – dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o – Părinţii să nu fi acceptat ,,explicaţia naturală” părută mai firească că lumina soarelui a luminat primele trei zile ale creaţiei, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în ziua a patra. Faptul că ei resping în mod universal această explicaţie poate însemna doar că textul Facerii nu o permite.
Crearea soarelui, lunii şi stelelor (luminători întru tăria cerului) în cea de-a patra zi a Facerii. Să remarcăm că, în această icoană, plantele sunt arătate a fi fost deja create în ziua a treia
Mânăstirea Suceviţa, secolul al XVI-lea
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua”[2].
Sfântul Vasilie învaţă: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua de noapte; apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele ce au răsărit din el; a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este cauza şi tatăl luminii, şi nici ca cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ. […]
Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze ? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. […] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite ! Nici eu nu spun că-mi este cu putinţă – şi mie şi ţie – să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spunem că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul naturii. […] Să fie spre semne şi spre zile, zice Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor”[3].
Sfântul Ambrozie subliniază îndeosebi acest fapt: „Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugul de mure a fost mai înainte de soare; firul de iarbă este mai bătrân decât luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; nimeni, între timp, nu s-a uitat după soare, însă strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Fiindcă şi ziua are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare”[4].
Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine din soare este o idee recentă care nu este altceva decât cea mai pură presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. Întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o explicaţie „nouă” şi „naturală” a originii lumii, respingând explicaţia care vine din revelaţie dumnezeiască, a părut un lucru de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.
Dar revelaţia dumnezeiască, aşa cum este tâlcuită de Sfinţii Părinţi, ne spune contrariul: pământul este cel dintâi, atât în timp, cât şi ca însemnătate; şi soarele al doilea. Dacă minţile noastre nu ar fi atât de încătuşate de modele intelectuale ale vremii, dacă nu ne-am teme atât de mult că vom fi crezuţi ,,rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni atât de greu să ne deschidem minţile către această explicaţie alternativă a începuturilor lumii.
În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, apogeul creaţiei lui Dumnezeu, este centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale actuale, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este secundar, şi a fost făcut pentru pământ, adică, pentru om. Dumnezeul nostru este de o asemenea putere şi măreţie încât noi nu trebuie să ne îndoim că într-o singură exercitare instantanee a puterii Sale creatoare El a adus la fiinţă întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – şi că într-altă clipă a [exercitării] puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult de atât dacă ar fi voit; în textul insuflat al Facerii, El ne-a lăsat cea mai simplă schiţă a ceea ce a creat, şi această relatare nu trebuie să fie în acord cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.
În zilele noastre a devenit ceva lesne şi la modă a crede că totul ,,a evoluat” prin legi absolut uniforme pe care le putem observa acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; dacă este nevoie de ,,Dumnezeu” pentru a explica totul, este doar pentru a fi ,,creatorul” acestui strop, sau iniţiatorul ,,big bang-ului” care se presupune că a produs tot ceea ce există. Astăzi este nevoie de o minte mai largă, mai puţin încătuşată de „opinia publică” pentru a începe să vezi măreţia actelor creatoare ale lui Dumnezeu aşa cum sunt descrise în Facere. Sfinţii Părinţi – cele mai ,,sofisticate” şi ,,ştiinţifice” minţi ale vremii lor – pot fi cei care descuie minţile noastre încătuşate.
Dar, cu siguranţă, s-ar putea pune întrebarea dacă zidirile lui Dumnezeu trebuie să aibă sens şi din punct de vedere „natural”. Aşadar, de ce a creat Dumnezeu un corp atât de uriaş ca soarele să slujească unui corp atât de mic precum pământul ? Nu ar fi putut conserva această energie şi să facă un soare mai potrivit cu mărimea pământului ?
Fireşte, s-ar putea concepe un soare mult mai mic decât cel pe care-l cunoaştem şi mult mai apropiat de pământ, în timp ce-şi păstrează mărimea aparentă văzută de pe pământ. Dar un astfel de soare şi-ar risipi energia mult mai repede decât o face soarele nostru actual. În mod evident, Dumnezeu a făcut soarele de dimensiunea şi la distanţa de pământ necesare pentru a da pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie pentru a întreţine viaţa până la sfârşitul veacului, când soarele se va întuneca (Matei 24, 29).
De asemenea, noi putem vedea un alt motiv, mistic, pentru faptul că lumina precede soarele în zilele Facerii. Aici, într-adevăr, nu-i avem pe Părinţi pentru a-i cita, şi dăm această tâlcuire ca o opinie proprie.
Vom vedea mai jos că despărţirea omului în bărbat şi femeie nu a fost parte a ’chipului’ original în care Dumnezeu l-a făcut pe om; şi noi ştim că nu va fi parte din firea omului în Împărăţia cerurilor veşnică, deoarece la înviere nici se însoară nici se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu în cer sunt (Matei 22, 30). Mai curând, Dumnezeu a făcut împărţirea în bărbat şi femeie prevăzând căderea omului şi că înmulţirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreare.
Atunci, nu s-ar putea ca nici soarele şi luna să nu fie parte din ’imaginea’ originală a lui Dumnezeu asupra creaţiei Sale, ci să fi fost create doar spre a însemna zilele şi lunile şi anii stării căzute a omului ? Lumina originară, creată în ziua întâi, nu avea nevoie de un corp care s-o cuprindă. La sfârşitul lumii, soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Matei 24, 29); iar în Împărăţia Cerurilor, ca în ziua întâi a creaţiei, va fi încă o dată lumină fără soare şi lună – fiindcă cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să lumineze întru ea; că slava lui Dumnezeu o a luminat pre ea (Apocalipsis 21, 23).
Dar acestea sunt taine în privinţa cărora nu putem face decât presupuneri.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] N.ed.: Aceasta este explicaţia oferită de mulţi ,,creaţionişti progresişti/ai pământului vechi”, ca şi de ,,evoluţioniştii creştini”.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 6, 4. N.tr.: Omilii la Facere, p. 82.
[3] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 6, 2-3, 8. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 132-134, 142.
[4] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 4, 1.
