Facerea, crearea lumii şi primul om (IX)

Facerea, crearea lumii şi primul om (IX)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episodul anterior

 

3. Ziua a treia (Facerea 1, 9-13)

1, 9-10: Şi au zis Dumnezeu: să se adune apa cea de sub cer într-o adunare, şi să se arate uscatul; şi s-a făcut aşa; şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale; şi s-a arătat uscatul. Şi au numit Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le-au numit mări; şi au văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a creaţiei este dată o poruncă care devine legea naturii pentru toată vremea după aceea. Din ziua dintâi începe succesiunea zilei şi nopţii; şi din cea de-a treia zi apele încep necontenita lor mişcare. Astfel, „firea apelor a primit poruncă să curgă şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”[1].

Este ispititor pentru noi, mândri de cunoaşterea noastră ştiinţifică, să facem speculaţii privind felul în care a avut loc acest eveniment: au curs apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi spun puţine despre acest subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

„Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească alte întrebări începând chiar din acest punct. Însă, susţin potrivit cu Scripturile că Dumnezeu poate lărgi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum a zis: Eu înaintea ta voiu merge şi munţii voiu face şes (Isaia 45, 2)”[2].

În aceeaşi chestiune despre felul în care a avut loc creaţia, Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă: ,,Chestiunea modului în care au fost făcute toate pe rând, trebuie s-o lăsăm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le pricepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul în care au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci după cum zice apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum­nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evrei 11, 3). […] Dar apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, […] a lăsat neexplicat chi­pul întemeierii. […] După pilda apostolului, vom lăsa nebăgată în seamă chestiunea providenţei fiecărui lucru, menţionând numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate şi se fac faptă, intenţia devenind imediat realitate”[3].

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele şase zile ale creaţiei, Sfinţii Pă­rinţi ne pun înainte câteva presupuneri (şi ele sunt întotdeauna de probă) în ce priveşte cum a creat Dumnezeu; şi la fel noi ar trebui să ne abţinem de la a proiecta cunoştinţele noastre despre ,,modul de funcţionare” al creaţiei actuale (în măsura redusă în care o cunoaștem) asupra lumii create la început.

Uscatul a apărut la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit ca pământul, după cât se pare, să fie uscat mai degrabă de mâna lui Dumnezeu decât de soare, căci pământul a devenit de fapt uscat înainte ca soarele să fi fost creat. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi el o au făcut pre ea, şi uscatul mâinile lui l-au zidit (Psalmi 94, 5)”[4].

 

1, 11-13: Şi au zis Dumnezeu: să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ; şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare; şi pom roditor, care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ; şi au văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; ziua a treia.

Sfinţii Părinţi sunt într-un cuget când subliniază natura minunată a creaţiei celei de-a treia zi. Sfântul Vasilie învaţă:

„Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare, acoperite cu semănături, care prin mişcarea spicelor lor dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […] Şi pom roditor, a zis El, care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi aşa-numiţii arbuşti, care slujesc la facerea coroanelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu”[5].

Facerea

Frescă din biserica Mânăstirii Suceviţa, secolul al XVI-lea

 

Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:

„Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la în­făţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele lor care făceau să le atârne crengile până la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani”[6].

Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că ceea ce a fost creat de Dumnezeu nu au fost pur şi simplu seminţe sau un potenţial de creştere, ci zidirile actuale pe care le cunoaştem; seminţele ies din aceste plante întâi create:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi diferite ierburi, apoi, din fiecare plantă a crescut să­mânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. […] Căci la început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă”[7].

Plantele şi copacii au apărut pe pământ, precum ne spun Părinţii iar şi iar, înainte de însăşi existenţa soarelui. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„De asta îţi arată [Moisi], înainte de crearea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu atribui soarelui desăvârşirea roadelor, ci Creatorului universului”[8].

Sfântul Vasilie zice:

„De aceea Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii”[9].

Sfântul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect:

„Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele este pricinuitorul creşterii plantelor … Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de puterea dătătoare de viaţă şi ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi înce­put a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele este mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile”[10].

Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Această expresie a Scripturii este o expresie cheie în gândirea patristică; noi îi vom dedica o lungă discuţie când vom ajunge la ziua a cincea a creaţiei, când făpturile însufleţite au fost făcute şi ele să apară după fel.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 4, 3. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 112.

[2] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 3, 3.

[3] Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre suflet şi înviere, p. 457-458. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 391-393.

[4] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 3, 4.

[5] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 5, 5-6. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 124-125.

[6] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[7] Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre suflet şi înviere, p. 467. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 406.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 6, 4. N.tr.: Omilii la Facere, p. 82.

[9] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 5, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 119.

[10] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 3, 6.