Facerea, crearea lumii şi primul om (VIII)

Facerea, crearea lumii şi primul om (VIII)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episodul anterior

 

1, 5: Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasilie continuă:

,,Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Moisi a amintit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de face­rea luminii nu era noaptea, ci întunericul; ceea ce era opus zilei a fost numit noapte; pentru care motiv şi-a primit numele mai târziu decât ziua. […] De ce a spus el una şi nu întâia ? Este mai logic pentru cel care intenţionează să introducă o a doua şi a treia şi a patra zi, s-o numească pe cea care începe seria întâia. Dar el a spus una deoarece el definea măsura zilei şi a nopţii”[1].

Această zi dintâi a facerii (indiferent cât de ,,lungă” s-ar presupune că este) este începutul ciclului de 7 zile (fiecare cu ,,ziua” şi ,,noaptea” ei) care continuă până în zilele noastre. Acei comentatori raţionalişti care văd în cele ,,şapte zile” şi în faptul că ,,seara” precede ,,dimineaţa” doar o proiecţie retrospectivă a unor obiceiuri iudaice târzii se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, şi prin urmare ei sunt incapabili să răspundă la întreba­rea: de unde şi de ce au dobândit iudeii aceste obiceiuri ? În opinia patristică, textul revelat poate şi chiar dă originile literale ale lumii şi raţiunile pentru obiceiurile iudaice (care sunt acum creştine, deoarece ziua noastră bisericească începe de asemenea cu vecernia, slujba de seară).

Astfel, noi am ajuns la sfârşitul ,,zilei una”, cea dintâi zi a creaţiei. Ea a stabilit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Şi, în alt sens de asemenea, ea este o zi deosebită de cele care o urmează, aşa cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, potrivit mărturiei Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost create din nimic; pe când lumina care era creată în ziua dintâi şi orice altceva care a fost creat după ea au fost făcute din ceea ce exista mai înainte. Fiindcă atunci când Moisi vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cu­vântul făcut (evreieşte: bard): Au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi deşi nu este scris că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că au fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Prin urmare, ele sunt făcute de asemenea din nimic, aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe să creeze din ceea ce exista deja, Scriptura utilizează o expresie ca aceasta: Şi au zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Şi dacă se spune: Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari, înainte de aceasta se spune: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci, numai cele cinci feluri de zidiri numite mai sus au fost făcute din nimic, în timp ce orice altceva a fost creat din ceea ce deja fusese creat din nimic”[2].

Cele „cinci zidiri” pe care le menţionează Sfântul Efrem sunt cele ,,patru stihii” din care, potrivit definiţiei ştiinţei antice, constau toate cele de pe pământ, pe lângă ,,cer”. Nu trebuie să acceptăm acest mod particular de a analiza creaţia pentru a vedea că există într-adevăr ceva ,,fundamental” legat de cea dintâi zi a creaţiei: ea cuprinde începuturile a tot ceea ce urmează după ea. S-ar putea specula de unde provenea materia concretă pentru făpturile vii, corpurile cereşti şi alte zidiri din următoarele cinci zile. A fost recent creată din nimic, sau era cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Dar acesta ar fi un exerciţiu inutil, care, în orice caz, nu ar contrazice adevărul că structura de bază şi materia creaţiei a fost creată în ziua dintâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin „radicală” decât cea a zilei dintâi – este mai degrabă o ,,modelare” decât o ,,creare” în sensul strict.

Însăşi ideea ,,creării din nimic” sau ,,din nefiinţă” deosebeşte cu totul relatarea Facerii de cea a tuturor miturilor şi speculaţiilor păgâne despre creaţie. În cele din urmă există un fel de ,,demiurg” sau „zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie deja existentă – care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, este un fel de ,,zeu” de asemenea. Facerea descrie începutul absolut al în­tregii lumi, nu dezvoltarea ei din ceva existent deja; aşa cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi ies din materia care a fost creată deja, sunt ceva cu totul nou care nu poate fi înţeles ca o simplă dezvoltare din materia creată întâi. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să reconstituie lumea [plecând de] la o materie absolut elementară care se dezvoltă de la sine pot fi considerate similare cu speculaţiile păgâne din antichitate; radicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele – tocmai fiindcă provine din revelaţia dumnezeiască şi nu din presupunerile şi speculațiile oamenilor.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele 6 zile priveşte zidirea actuală cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o „evoluţie” din materia primordială (fie că cea din urmă este înţeleasă ca fiind creată de Dumnezeu sau ca existentă prin sine). În ultima concepţie, lumea este văzută ca fiind ,,în mod natural” ceea ce este, şi se poate merge înapoi până la forme din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă ,,în mod natural”; dar în prima concepţie, cea a Facerii, omul se află în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există acum şi nimicul absolut din care a ieşit, brusc şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Mai avem de pus o singură întrebare cu privire la ziua dintâi: unde se încadrează aici crearea lumii îngerilor ? Moisi descrie doar crearea lumii văzute; când a fost creată lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi cred că ele [fiinţele] sunt cuprinse în crearea „cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, dar ştiu că ele au fost create de asemenea „întru început”. Sfântul Vasilie învaţă:

„Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar nu a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cu­noştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină du­hovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţio­nale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc min­tea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută”[3].

În mod asemănător, Sfântul Ambrozie scrie:

„Îngerii, domniile şi stăpânirile, deşi au început să existe cândva, fiinţau deja când lumea a fost creată. Fiindcă s-au zidit toate, …, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit (Coloseni 1, 16)”[4].

Într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea în cea de-a şasea zi cum Adam a fost ispitit de satan, şi prin urmare ştim că războiul îngerilor mândri din cer, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese deja loc mai înainte, şi satan căzuse deja ca un fulger (Luca 10, 18)[5].

 

2. Ziua a doua (Facerea 1, 6-8)

1, 6-8: Şi au zis Dumnezeu să se facă tărie în mijlocul apei; şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu tăria; şi au despărţit Dumnezeu între apa, care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei. Şi au numit Dumnezeu tăria cer; şi au văzut Dumnezeu că este bine; şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; ziua a doua.

Unii au încercat să găsească în acest fragment o concepţie ,,neştiinţifică” despre cer, ca şi cum Moisi ar fi crezut într-un fel de cupolă de cristal în care sunt încorporate stelele şi deasupra căreia există un rezervor imaginar de apă. Dar nu este nimic atât de fantastic în acest text.

Cuvântul tărie pare a avea două sensuri în Cartea Facerii, unul cu totul specific şi „ştiinţific”, celălalt general. În sensul său general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite lumină­tori întru tăria cerului (Facerea 1, 14), şi păsările zboară sub tăria cerului (Facerea 1, 20). Noi care am pierdut înţelesul specific al tăriei îl vom omite din astfel de descrieri şi spunem că stelele şi păsările se văd pe ,,cer”. Ideea că stelele sunt încorporate în sfere de cristal este o speculaţie a cugetării păgâne antice şi nu trebuie să fie proiectată în textul insuflat al Facerii.

Aşadar, care este înţelesul „ştiinţific” specific al tăriei în acest text ? Sfân­tul Vasilie învaţă că, deşi este numită şi ,,cer”, nu este sinonimă cu „cerul” menţionat la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. […] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia co­mună, se pare că tăria îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu … piatra străvezie … ce are aproape transparenţa aerului.

Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. […] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt îngăduite. […]

Scriptura nu numeşte tărie substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu este percepută de nici unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit tărie, în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră.

Gândeşte-te la un loc care des­parte umezeala ! Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la înce­put până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala”[6].

În consecinţă, tăria din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Noi nu observăm astăzi un asemenea fenomen clar pe care să-l putem numi tărie. Era probabil diferit în pământul alcătuit la început ?

Sfântul Vasilie crede că funcţia tăriei era de a păstra o temperatură moderată deasupra întregului pământ. Acum se întâmplă să ştim că pe pământ exista un anumit efect de ,,seră” în epoca preistorică: în gheața din extremul nord au fost descoperite plante și animale tropicale, ceea ce indică faptul că odinioară regiunile nordice au avut într-adevăr un climat temperat. Mai mult, în capitolul 2 al Facerii ni se spune că înainte de crearea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ … şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului (Facerea 2, 5-6).

Deci, pământul timpuriu pare să fi fost un loc mai curând diferit de cel pe care-l ştim: un loc universal temperat, bogat în umezeală care adăpa necontenit o vegetaţie îmbelşugată, care, aşa cum vom vedea, era singura hrană rânduită de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar animalelor (Facerea 1, 30).

Când a luat sfârşit această stare fericită ? Vom cerceta curând urmă­rile căderii omului; dar sunt semne că pământul, chiar după căderea omu­lui, a păstrat unele caracteristici ale pământului de la început. Haideţi să cercetăm pe scurt ce spune Scriptura în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice de­spre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adeseori cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, şi nouă ni se îngăduie de asemenea să facem aceasta – cu singura condiţie să nu denaturăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi moderaţi în ce priveşte presupusa noastră înţelegere. Prin urmare, următoarea explicaţie este oferită nu ca învăţătură, ci ca speculaţie.

Nici măcar fenomenul ploii nu este menţionat în textul Facerii până în vremea lui Noe; şi atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: S-au desfăcut toate izvoarele adâncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Facerea 7, 11-12). Cantităţi uriaşe de apă – pentru noi, aproape de neînchipuit – au fost slobozite pe pământ, reducându-l practic la starea lui din ziua dintâi a creaţiei, când întunericul era deasupra adâncului. Ploile pe care le cunoaştem astăzi nu ar putea face să se întâmple aceasta; dar textul descrie ceva încă mai rău: o imensă rezervă subterană de apă a fost eliberată, şi tăria – acea stare atmosferică care menţinea o rezervă permanentă de apă în văzduh, evident sub forma norilor aşa cum are planeta Venus chiar şi astăzi – a fost literalmente „spartă” și și-a vărsat conținutul asupra pământului.

În această lumină putem înţelege de asemenea de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului Său cu Noe şi cu toate făpturile că nu va mai fi niciodată un astfel de potop pe pământ. Cum ar fi putut curcubeul să fie un semn, dacă se presupune că exista deja de secole înainte de aceasta ? În mod evident, curcubeul a apărut atunci pentru prima oară. Curcubeul se formează atunci când razele directe ale soarelui se reflectă în vaporii de apă din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pămân­tului s-a risipit odată cu spargerea tăriei, atunci literalmente razele directe ale soarelui au lovit pământul pentru prima oară după potop. Curcubeul era necunoscut omului mai înainte, şi acesta este motivul pentru care el poate fi acum un semn pentru om că într-adevăr rezerva de apă din aer este limitată şi nu mai poate provoca un potop universal.

Unii oameni de ştiinţă au speculat recent – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică care loveşte pământul a cunoscut o creştere izbi­toare acum 5.000 ani. Acest lucru ar putea fi desigur adevărat dacă apele de deasupra tăriei acţionau ca un filtru şi împiedicau pătrunderea radiațiilor nocive.

Având în vedere toate acestea, se pare că perioada de după potop este o epocă cu totul nouă în istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe pă­mânt până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată peste tot pământul şi o vegetaţie bogată asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe este cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne­zeu să mănânce carne (Facerea 9, 3) – lasă loc pământului mai aspru de după potop pe care-l cunoaştem, când există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Facerea 8, 21), şi oamenii nu mai trăiesc 900 ani ca Adam şi primii patriarhi, ci ajung foarte repede la cei 70 sau 80 ani care constituie limita generală a vieţii noastre chiar și în prezent[7].

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 2, 8. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 94-95.

[2] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[3] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 1, 5. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 75.

[4] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 5.

[5] N.ed.: Pentru o sinteză a învăţăturii ortodoxe despre creaţie şi natura îngerilor, a se vedea Sfântul Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă 2, 3.

[6] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron, 3, 3-4, 7. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 100-101, 104-105.

[7] N.ed.: În timpul expunerii orale a acestei secţiuni, părintele Serafim a explicat acest din urmă punct mai pe larg: „Noi ştim că, în istoria omenirii până în vremea lui Noe, s-a întâmplat ceva cu totul extraordinar. Se spune că toți patriarhii Vechiului Testament de până atunci au trăit un număr impresionant de ani: Adam a trăit 930 ani, Matusalem a trăit 969 ani, alții au trăit 900, 800 ani.

În zilele noastre, oamenii ar putea spune: ‘Aceasta este o exagerare, o greşeală, o prostie’. Dar aproape fiecare patriarh a trăit la fel de mult … Doar după Noe (care a trăit 950 ani, dintre care 600 înainte de potop) durata vieţii omului începe să scadă … De ce ? Lumea chiar dinainte de Noe era un loc cu totul diferit; lumea de dinaintea căderii lui Adam, încă mai mult. Înainte de Noe, omului nu-i era îngăduit să mănânce carne; omul trăia cu verdeţuri, ba chiar animalele de pe pământ erau binecuvântate să mănânce verdeţuri până în vremea lui Noe. Desigur, astăzi este inimaginabil ca omul să trăiască 900 ani, dar în acele condiţii cu totul diferite, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla ? Dumnezeu a creat lumea la început complet nouă şi proaspătă, şi potrivit unui mod cu totul diferit de viaţă decât cel pe care-1 cunoaştem acum”.