Am fost oaspeți la Sfântul Serafim (II)

O sută de ani de la pelerinajul la Sarov din 1926

Am fost oaspeți la Sfântul Serafim (II)

de Anatolie Timofievici († 1975)

Episodul anterior

 

Capitolul unu [continuare]

Sfântul Serafim. Pelerinajul în masă la Sarov în 1926. Gânduri despre călătoria la Sarov și întâlnirea mea cu inginerul X. Pregătiri. Plecare. La gara Mukhtolovo. Ardatov. Mânăstirea de maici Pokrov. Starețul Antonie de Murom. Diveevo. O vizită la catedrală. Maica Ludmilla, vistiernica mânăstirii.

Bucurându-ne de mijlocirea Sfântului Serafim, ne-am înghesuit repede lucrurile în căruță, dar am decis să mergem cât mai departe cu putinţă pe jos. Ploaia s-a oprit. Calul mic și slăbănog își târa încet picioarele, vizitiul aţipea liniștit în scaunul său, iar noi, mergând cu mult înaintea căruței, cântam un acatist sfântului. Drumul străbătea la început o pădure deasă, dar după cinci verste pădurea s-a terminat, şi în fața noastră se întindeau câmpurile nesfârșite și nemărginite ale vastei noastre Mame Rusia.

Vremea s-a înseninat în sfârșit şi sub razele soarelui arzător un abur ușor se ridica deasupra pământului umed. Calul slăbănog abia mergea; totul în jur era nelocuit, iar vizitiul dormea ​​fericit, întins în căruță. Dar noi eram fericiți în singurătatea noastră și cu călătoria noastră, și cântam cu voce tare poezii în cinstea sfântului.

Am traversat mai multe sate sărace și mizerabile, în care mulțimi de copii alergau după noi, cerând o copeică. În acel moment, șoferul nostru și-a revenit puțin și a spus că nu mai era mult până la Ardatov. Regiunea devenea mai înaltă, şi drumul șerpuia printre dealuri, făcând uneori curbe destul de strânse. Deodată, în stânga noastră, pe fundalul unui cer albastru închis, s-a ridicat parcă din pământ o biserică albă frumoasă, cu un pridvor înalt și un portic cu coloane. În fața ei se vedea zidul cimitirului.

„Ce biserică este aceea?”, am întrebat noi.

,,Ardatov, fără îndoială, a spus din nou vizitiul, frecându-și ochii după ce ațipise.

Mânăstirea Ardatov

Într-adevăr, orașul era ascuns într-o depresiune și abia acum se dezvăluia privirilor noastre. Un oraș provincial obișnuit din vechea Rusie, cu străzi prost pavate, trotuare din lemn dărăpănate și case cu un singur etaj. Cotind pe una dintre străzile laterale, am început să urcăm un deal și în curând ne-am trezit în fața porților sfintei mânăstiri de maici din Ardatov, închinată Acoperământului Maicii Domnului. Un zid înalt frumos din cărămidă roșie, cu turnuri la colțuri, înconjura mănăstirea. La intrarea în mânăstire, portăreasa, o maică bătrână, care stătea pe o bancă, s-a ridicat și s-a înclinat cu bunăvoinţă. Trecând prin porțile sfinte, ne-am trezit într-o curte relativ spațioasă a mânăstirii, în mijlocul căreia se înălța biserica principală a mânăstirii, înconjurată de aproape din toate părțile de chilii și alte clădiri. Cuibărite lângă biserică se aflau cruci mici albe și garduri mici pe morminte.

Părea că vizitiul nostru era un om de-al lor pe aici, întrucât a dispărut instantaneu într-una dintre încăperi, de unde au apărut curând două maici îmbrăcate în veșminte albe şi în numele maicii stareţe ne-au urat un călduros bun venit și ne-au rugat să nu refuzăm pâinea și sarea lor.

„Iertați, pentru Hristos, sărăcia noastră din vremea de acum”, a spus cu blândețe cea mai în vârstă dintre ele, dar precum se spune mai bun este ospăţul cu legume spre dragoste şi spre prieteşug, decât viţelul de la iesle cu vrajbă (Pildele lui Solomon 15, 17).

După ce ne-am întărit cu o masă simplă de mânăstire, ne-am dus să-i mulțumim maicii starețe pentru ospitalitatea sa și să-i cerem blagoslovenie pentru a vedea locurile sfinte ale mânăstirii.

Aflând că ne îndreptam spre Sarov, maica stareță a spus: „Bine că nu aţi trecut pe lângă noi, păcătoasele. Nici noi nu ne socotim străine de iubitul nostru părinte. În timpul vieții sale, mânăstirea noastră a beneficiat mult de dărnicia şi binecuvântările sale, și nu puțin a dăruit sufletelor noastre care căutau mântuirea. Și, într-adevăr, răposatul nostru stareţ, părintele Antonie, se nevoise mai înainte împreună cu sfântul la Schitul Sarov”.

După ce ne-am luat rămas bun de la maica stareță, am pornit să vizităm mânăstirea, însoțiți de maica cu care făcusem deja cunoștință.

Catedrala înaltă cu trei altare, deși nu se remarca prin dimensiuni, avea o arhitectură destul de elegantă.

„Ați auzit, desigur – spuse însoțitoarea noastră – că în tinerețe, pe când era încă novice, părintele Serafim a învățat bine arta tâmplăriei și era un sculptor în lemn iscusit. Și iată, mânăstirea noastră a fost onorată să primească chiar de la părintele însuşi acest dar al muncii sale”. Ea ne-a condus la una din coloanele altarului din partea stângă a bisericii și ne-a arătat – acolo unde era atârnat pe ea, sub un mic capac de sticlă – un crucifix sculptat cu cele două Mari stând lângă Hristos, Maica Domnului şi Maria Magdalena. Noi am sărutat cu evlavie această sfântă relicvă.

După ce am vizitat biserica, am fost conduși într-o aripă mică a clădirii, unde vieţuise odinioară stareţul orb Antonie, renumit pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. Am intrat printr-un coridor mic şi întunecat într-o cameră destul de mică, cu o singură fereastră mică. Lângă peretele din stânga se afla un divan simplu din lemn, şi lângă el o masă și câteva scaune. În partea dreaptă se afla de asemenea o masă, dar de dimensiuni considerabil mai mari, pe care erau așezate cărți, o cruce, nişte metanii și, așezată pe o tavă de lemn, ceva asemănător unei camilăfci, dar de o formă destul de neobișnuită, acoperită cu un văl negru. Într-un colț se aflau multe icoane. Candele ardeau. Maicile din spatele analogului din mijlocul chilei citeau psaltirea.

„Chiar aici s-a nevoit stareţul nostru – a spus maica – şi chiar aici, în ziua Adormirii Maicii Domnului, a adormit în Domnul de asemenea. Nespus de grea a fost cu adevărat calea vieții sale, şi mari au fost pătimirile şi lipsurile sale. Şi-a muncit trupul cu nevoinţe aspre, luptând cu patimile, şi cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit”.

„Doar uitaţi-vă – a continuat maica, arătând spre tava de lemn – la această camilafcă, pe care părintele o purta întotdeauna în timpul rugăciunii ca semn al biruinţei sale asupra vrăjmaşului mântuirii noastre. Și nu numai să vă uitaţi, dar să o şi puneţi pe cap. Iată, primiţi, ca să spunem aşa, o blagoslovenie de la stareţul însuşi”.

M-am apropiat de masă, dorind să urmez sfatul maicii, am luat-o și chiar atunci era cât pe ce s-o scap pe podea de surpriză.

S-a dovedit că această ,,camilafcă” era din fontă și doar acoperită cu un material. Cântărea cam 9 kg. Cu mare greutate am reușit s-o țin câteva clipe pe cap și m-am gândit fără să vreau: „Cum a reușit părintele să se roage cu ea [pe cap] atât de mult timp?” De parcă mi-ar fi citit gândurile, maica a remarcat:

„E greu chiar și să-ți imaginezi cum a putut părintele să se împovăreze cu o asemenea greutate, dar știaţi că în tinerețe, din ascultare față de stareţul său, a mers pe jos chiar până la Kiev purtând această camilafcă şi din această pricină şi-a pierdut vederea ?”

Am fost uluit. Să înduri o asemenea nevoinţă peste fire doar pentru a pierde cel mai prețios dar al lui Dumnezeu, vederea, era cu totul de neînțeles, şi i-am mărturisit deschis acest lucru maicii.

După ce m-a ascultat și a zâmbit ușor, maica a adăugat:

„Pentru slaba noastră înțelegere, multe lucruri par de neînțeles, și cu siguranță dacă un om s-ar lipsi de bunăvoie de acest mare dar, ar fi un păcat de neiertat. Dar un dar mult mai preţios decât vederea noastră este sufletul nostru şi fericirea veşnică. Domnul, prin gura marelui stareţ, Episcopul Antonie de Voronej, văzând dorința arzătoare a părintelui de a-și mântui sufletul, i-a trimis tocmai această nevoinţă. Cine știe ce ispite cumplite sau curse ale vrăjmașului l-ar fi amenințat pe părintele, dacă ar fi avut ochi trupești. Noi vedem aceasta în pildele din vieţile anumitor pustnici. Cugetarea limpede a episcopului a întrezărit că, în timp ce-şi va pierde vederea trupească, părintele va primi în schimb vederea duhovnicească”.

„Iartă-mă, maică – am putut doar să răspund –, ai perfectă dreptate, cât de slabă este înțelegerea noastră ca să îndrăznim să înțelegem ceea ce este de neînțeles”.

Am mers în tăcere din chilie spre verandă.

,,Maică, unde este îngropat stareţul ?”

„Puteţi vedea mormântul părintelui lângă biserică”. Ne-am apropiat. Lângă zidul altarului bisericii se afla o piatră funerară mare din fontă, şi lângă ea se înălța o cruce de lemn în care ardea o candelă. De undeva, de la fereastra unei chilii, se auzea cântecul armonios al unor glasuri de femei, care se potrivea cu peisajul de ansamblu.

„Corul nostru repetă”, mi-a explicat maica. Am cerut permisiunea să fotografiez mormântul părintelui Antonie. Fotografia a ieșit foarte bine.

Soarele începuse să apună şi căldura zilei se domolise vizibil când noi, după ce le-am mulțumit maicilor pentru ospitalitatea lor plină de bunătate, am ieşit pe porțile mânăstirii. Drumul trecea din nou prin câmpuri. Peste tot se vedeau grămezi de grâu cosit. Mirosea plăcut a pelin și cimbru, iar clopoțeii mici ai calului nostru sunau melodios. Cerul serii era pictat în tonuri delicate, luminoase şi stoluri aurii de nori se mișcau armonios într-o procesiune solemnă spre un loc îndepărtat. Ziua care se sfârșea, asemenea tinereții care pleacă, învăluie întotdeauna sufletul cu un sentiment de tristețe involuntară și regret pentru trecutul ireversibil.

Mai era destul de mult până la Diveevo şi vizitiul ne-a așezat cu hotărâre în căruţă. Fiind odihnit, calul a pornit cu îndrăzneală în răcoarea serii la trap ușor. S-a întunecat repede şi cerul s-a acoperit tot mai mult de nori. Ici și colo, acolo unde se despărțeau, câte o stea singuratică încerca să se ivească, dar și ele erau curând ascunse în spatele norilor. Era trist și dezamăgitor că nu puteam vedea mânăstirea prin întuneric, ca să ne înclinăm înaintea ei. Când am ajuns în sfârșit, era deja în jur de ora 11 seara. Totul în jur dormea. Întunericul era atât de dens încât abia se vedea la câțiva pași în față, şi tot ce era mai departe se contopea într-un singur văl întunecat. Am intrat pe nesimţite în curtea mânăstirii, iar vizitiul nostru, care se orienta bine în întuneric, ne-a dus la o anumită clădire și a început să bată la oblon. Curând, ușa a scârțâit și a lăsat să se strecoare o fâșie subțire de lumină. În prag a apărut o maică în vârstă cu un ciot de lumânare, care ne-a invitat cu căldură să intrăm. După frigul nopții, era mai mult decât plăcut să intrăm într-o încăpere caldă, și cu atât mai mult într-una care mirosea minunat a pâine proaspăt coaptă. Evident, ajunseserăm în brutăria mânăstirii.

„Iertați-mă, dragii mei, că din cauza orei târzii nu vă putem întâmpina așa cum ar trebui. Dar oricum, dormiți până dimineață, şi apoi Stareţa însăşi, Împărăteasa Cerului, va avea grijă de toate”.

„Nu-ți face griji, maică. Suntem deja foarte bucuroşi că Domnul ne-a învrednicit să venim în binecuvântatul vostru colț din îndepărtatul Kiev”.

„Deci sunteţi din Kiev ? – a spus maica cu și mai mult interes. „Pe vremuri, Sfântul Serafim, ca tânăr pelerin, a vizitat și s-a închinat la locurile sfinte din Kiev, şi acum, iată, aţi luat asupra voastră nevoinţa de a veni să vă închinaţi sfântului. Crede că pentru acest dar din dragoste faţă de el, sfântul nu te va părăsi niciodată într-un moment dificil al vieții”.

Mânăstirea Diveevo

În jumătate de oră dormeam deja duşi în paturile pregătite, epuizați de drum. Trezindu-mă dis-de-dimineață, la început nici nu-mi puteam da seama unde mă aflam și ce se întâmplase cu mine. Apoi, brusc, ca o săgeată, mi-a trecut prin minte gândul: „O, Doamne, oare este vis, sau mă aflu cu adevărat în binecuvântatul Diveevo?” Am sărit în sus și m-am repezit la fereastră. În fața mea, în razele soarelui care răsărea, ca o vedenie minunată, se înălța o biserică mare cu cinci cupole. Ceața dimineții se învârtea ca tămâia. Lângă biserică se înălța clopotnița. Nu, acesta este un vis devenit realitate ! Sunt în Diveevo ! La acest gând, inima mea a început să tremure de bucurie. Tovarășul meu s-a trezit şi el, şi îmbrăcându-ne repede și fără să deranjăm pe nimeni, ne-am îndreptat spre catedrală. După ce am urcat treptele pridvorului său înalt, am intrat. Frumoasă, plină de lumină, împodobită ca o minunată pictură din Diveevo, catedrala m-a impresionat cu frumusețea ei duhovnicească și armonia tuturor liniilor sale. Primul meu gând a fost bineînţeles să mă închin în fața celui mai sfânt obiect din Diveevo, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Blândeţea, înaintea căreia Sfântul Serafim s-a rugat toată viața și înaintea căreia a murit. Și aici, împodobită cu aur și pietre prețioase, ea domnea în partea dreaptă a bisericii.

La ora aceea matinală nu era aproape nimeni în biserică, cu excepția câtorva maici, și ne-am putut ruga în liniște, așa cum ne doream.

Icoana Maicii Domnului Blândeţea, pictată de maicile din Mânăstirea Diveevo la începutul secolului XX. Se află în Catedrala Sfânta Treime a mânăstirii

În scurt timp au bătut de liturghie şi catedrala s-a umplut de oameni care au venit să se roage. Liturghia a trecut repede. La sfârșitul ei, o novice s-a apropiat de noi și, în numele maicii iconoame, ne-a invitat la ceai. Auzisem deja multe în Kiev despre maica Ludmila iconoama ca fiind unul din vestigiile vii ale mânăstirii, o mare rugătoare şi păzitoare a tradițiilor mânăstirii şi Bisericii.

Când am intrat într-o încăpere spațioasă, în care mai multe maici stăteau deja așezate la masă, am fost întâmpinați chiar de maica Ludmila. Două novice o susțineau cu blândețe de brațe. Era complet oarbă, de statură medie, cu înfățișarea unei starețe încă nu înaintată în vârstă, îmbrăcată în veşminte albe, radiind un soi de frumuseţe lăuntrică nepământească. O ușoară roșeață îi acoperea chipul însuflețit, pe care orbirea nu numai că nu-l strica, ci poate că îl însuflețea și mai mult.

Ne-am amintit cuvintele lui Nilus: „Remarcabil de plăcută este bătrânețea în Diveevo”.

„Haideți, haideți, dragii mei mult așteptați – a spus maica cu blândețe. Ei bine, slavă Domnului, în sfârșit v-ați adunat și ați venit să-l vizitați pe sfânt, continuă maica. El vă așteaptă de foarte mult timp”.

Confuzi, neștiind ce să răspundem, ne-am apropiat în tăcere pentru a primi binecuvântarea ei. I-au înmânat icoane emailate cu Sfântul Serafim, montate în rame metalice. Maica a făcut încet semnul crucii peste fiecare dintre noi cu ele și, ținându-și mâna puțin deasupra capetelor noastre, a adăugat: „Fie ca Domnul să vă ocrotească, fie ca Domnul să vă păzească, fie ca Domnul să vă călăuzească, prin rugăciunile Împărătesei Cerurilor și ale Sfântului Serafim”. Și atât de multă bunătate autentică răsuna în vocea stareţei, atât de primitor era zâmbetul de pe buzele ei, încât te simțeai atras de ea cu toată ființa. Doar o mamă iubitoare își putea întâmpina astfel copiii după o lungă, lungă despărțire.

După ceai și o scurtă conversație, maica și-a chemat ucenica: „Gruniuşca, du-i pe oaspeții noștri la maica Chipriana. Lasă-i să se instaleze acolo şi vor avea de câștigat de la ea. Ea este o stareţă a vieţii duhovniceşti, şi locul este binecuvântat, așa că va fi bine”.

I-am mulțumit din suflet maicii Ludmila pentru ospitalitatea sa excepțională în Diveevo. Am îndrăznit să-i adresez o rugăminte, aceea de a-mi permite să fotografiez câteva locuri din Diveevo, în special canalul, pe care nu-l văzusem încă în fotografie.

„Ei bine, de ce să nu facem poze spre slava lui Dumnezeu ?”, a răspuns maica zâmbind, luându-și rămas bun de la noi.