Facerea, crearea lumii şi primul om (VII)

Facerea, crearea lumii şi primul om (VII)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episoadele anterioare

 

III. Cele şase zile (luate pe rând)

(Facerea 1, 1-25; 2, 1-3)

Haideţi să ne întoarcem la textul Facerii şi să vedem pe scurt ce a adus la existenţă Dumnezeu în timpul celor şase zile ale facerii:

 

1. Ziua întâi (Facerea 1, 1-5)

1, 1: Întru început

Această carte este despre cele dintâi lucruri din lume. Dar cuvintele pot avea de asemenea o semnificaţie mistică, aşa cum învaţă Sfântul Ambrozie:

,,Un început în sens mistic este indicat de declaraţia: Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul (Apocalipsis 1, 8). Cu adevărat, Cel care este începutul tuturor lucrurilor prin puterea dumnezeirii Sale este de asemenea sfârşitul … Prin urmare, în acest început, adică, în Hristos, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 3)”[1].

Următoarele acte ale creaţiei încep cu cuvintele: Şi au zis Dumnezeu. Sfântul Vasilie se întreavă care este semnificaţia lor, şi răspunde la aceasta pentru noi:

„Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi ? […] Dă organelor glăsuitoare cele gândite şi aşa, cu ajutorul aerului, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul ascuns în El ? Oare nu este basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-Şi arăta gândurile ? Nu este oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos] ? Scriptura Îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu nu­mai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător. Că Scriptura ar fi putut spune despre toate, aşa cum a spus la început: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul; apoi: A făcut lumina; apoi: A făcut tăria. Dar iată că Scriptura Îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel căruia Îi porunceşte şi-I vorbeşte. […] Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea persoanei căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi cu dibăcie, forma aceasta de exprimare”[2].

Şi astfel noi vedem pe Hristos că este Ziditorul, aşa cum afirmă de asemenea Sfântul Ioan Evanghe­listul: La început era Cuvântul … toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1, 3). Sfântul Pavel învaţă acelaşi lucru: Dumnezeu, care au zidit toate prin Iisus Hristos (Efeseni 3, 9); Întru dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stă­pânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit (Coloseni 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem nu pe bătrânul (Tatăl) lui Michelangelo creând pe Adam (ca în fresca din Capela Sixtină), ci pe Hristos. Desigur, Treimea ca un întreg este cea care creează: Tatăl porunceşte, Fiul creează, şi într-o clipă noi vom vedea Duhul participând la această lucrare, deoarece El Se mişcă şi Se poartă pre deasupra apei. Despre aceasta Sfântul Efrem Sirul scrie:

„Se cuvenea ca Sfântul Duh să Se poarte ca o dovadă că în ce priveşte puterea creatoare El este egal cu Tatăl şi cu Fiul. Fiindcă Tatăl a grăit, Fiul a creat, şi se cădea ca Duhul de asemenea să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta El a făcut-o purtându-Se, prin aceasta arătând limpede că totul a fost adus întru fiinţă şi săvârşit de către Treime”[3].

 

1, 1-2: au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasilie întreabă: „Cum se face că, deşi amândouă – şi cerul şi pământul – au fost create având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea netocmită a pământului şi pentru care pricină pământul era nevăzut ? Desigur, tocmirea de­săvârşită a pământului constă în belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate, Scriptura a numit pământul netocmit.

Acelaşi lucru îl pu­tem spune şi despre cer. Nici nu era încă terminat, şi nici nu primise propria lui podoabă; nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci nu ai greşi faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era netocmit”[4].

Sfântul Ambrozie spune despre această lucrare a celei dintâi zile că este ,,temelia” lumii: „Meşterul-zidar aşază întâi temelia, şi după aceea, când temelia a fost aşezată, alcătu­ieşte feluritele părţi ale clădirii, una după alta, şi apoi le adaugă podoa­bele … De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în momentul creaţiei, nu ar fi putut face numaidecât ca cerul să strălucească de stelele ţintuite pe el şi pământul să fie îmbrăcat cu flori şi roade ? Putea foarte bine să se fi întâmplat aşa. Însă Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi create şi după aceea rânduite, ca nu cumva să se creadă că ele nu au fost de fapt create şi că nu au avut un început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost – ca să spunem aşa – născută de la început şi nu a părut a fi ceva adăugat după aceea”[5].

Sfântul Efrem zice: „El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea (lucru­rilor) … Pe atunci era doar pământul, şi nu exista nimic altceva în afară de el”[6].

 

1,2: Şi întuneric era deasupra adâncului

Apele adâncului au fost create împreună cu pământul şi acopereau pă­mântul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii cred că a existat o anumită lumină creată odată cu cerul, căci cerul este tărâ­mul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

,,Dacă tot ceea ce a fost creat (fie că zidirea este menţionată sau nu) a fost creat în şase zile, atunci norii au fost creaţi în ziua dintâi … Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile”[7].

(Iată încă un indiciu al faptului că lucrarea celor şase zile este distinctă de lucrarea ziditoare continuă a lui Dumnezeu de după aceea, şi că noi nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră actuală.)

Sfântul Ambrozie respinge în mod specific opinia că întunericul de aici se referă alegoric la puterile răului[8].

 

1, 2: Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici noi vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în facere. Sfântul Ambrozie scrie:

„Nu venise încă plinătatea lucrării în Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu Duhul gurii lui toată pu­terea lor (Psalmi 32, 6) … Duhul Se mişca în chip potrivit peste pământul menit a purta roade, deoarece cu ajutorul Duhului el ţinea seminţele noii naşteri ce aveau să încolţească potrivit cuvintelor prorocului: Trimite-vei Duhul tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului (Psalmi 103, 31)”[9].

Sfântul Efrem ne oferă o imagine foarte îmbietoare a lucrării Duhului în ziua dintâi: ,,[Sfântul Duh] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi capabile de naştere, asemenea unei păsări care stă cu aripile sale întinse pe ouă şi le încălzeşte cu căldura ei şi face ca ele să fie roditoare. Acelaşi Sfânt Duh închipuia pentru noi atunci un chip al sfântului botez, în care prin mişcarea Sa deasupra apei El dă naştere fiilor lui Dumnezeu”[10].

Sfântul Duh a luat parte şi la celelalte zile ale creaţiei, fiindcă Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc [este], cel ce m-au făcut pre mine (Iov 33, 4).

 

1, 3: Şi au zis Dumnezeu: să se facă lumină şi s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie: „Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este lumea. Însă bunul Făcător a rostit cuvântul lumină ca să poată descoperi lumea, revărsând în ea luminozitate şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul a devenit străveziu şi întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii care a străbătut pe neaşteptate întregul univers a covârşit întunericul şi, ca să spunem aşa, l-a scufundat în abis”[11].

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că această lumină nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat abia în cea de-a patra zi:

„Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca un răsărit de soare, sau ca stâlpul care a luminat poporul iudeu în pustie. În orice caz, lumina nu ar fi putut împrăştia întunericul ce învăluia totul dacă nu şi-ar fi răspândit pretutindeni fie substanţa sa, fie razele sale, precum răsăritul soarelui. Lumina iniţială era răspândită pretutindeni şi nu era închisă într-un singur loc anume; ea împrăştia întunericul fără a avea vreo mişca­re; toată mişcarea ei consta în apariţia şi dispariţia sa; după dispariţia sa bruscă venea domnia nopţii, şi odată cu apariţia sa această domnie se sfârşea. Ast­fel, lumina a făcut să apară de asemenea următoarele trei zile … Ea a ajutat la zămislirea şi răsărirea tuturor celor pe care pământul avea să le producă în cea de-a treia zi; în ce priveşte soarele, când el a fost aşezat în cer, el avea să aducă la maturitate ceea ce fusese deja produs cu ajutorul luminii iniţiale”[12].

 

1, 4: Şi au văzut Dumnezeu lumina că este bună.

Dumnezeu numeşte fiecare etapă a lucrările Sale bună, văzând natura sa desăvârşită şi neprihănită, aşa cum învaţă Sfântul Ambrozie, aşteptând desăvârşirea întregii lucrări:

,,Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări,

 „Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă acea parte a lucrării Sale care este încă în stadiile sale iniţiale, cunoscând deja isprăvirea ei … El laudă fiecare parte individuală ca fiind potrivită cu ceea ce va urma”[13].

 

1, 4-5: Şi au despărţit Dumnezeu între lumină şi între întuneric. Şi au numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-au numit noapte.

Sfântul Vasile tâlcuieşte acest fragment: ,,Şi au despărţit Dumnezeu între lumină şi între întuneric. Cu alte cu­vinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta. Şi au numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-au numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte, când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu”[14].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 15.

[2] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 3, 2. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 98-99.

[3] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[4] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 2, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 84.

[5] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 7.

[6] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[7] Ibid.

[8] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 8.

[9] Ibid.

[10] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[11] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 9.

[12] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[13] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 2, 5.

[14] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 2, 8. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 94.