Lumea in deriva nr. 69

Facerea, crearea lumii şi primul om

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

PARTEA I

Un comentariu patristic ortodox la Facere

Nota editorului

Acest comentariu a fost preluat în primul rând din manuscrisul original al părintelui Serafim, pe care el l-a scris pregătindu-se pentru cursul său despre Facere la sesiunile de vară ale Academiei Teologice Noul Valaam din 1981 şi 1982. În timpul expunerii orale a cursului său, care a fost înregistrat, el a adăugat în mod spontan amănunte valoroase care nu erau în manuscris. Nevrând să lipsim cititorul de acest material suplimentar, am inclus mare parte din el în comentariu, atât în textul principal, cât şi ca note de subsol. Iată de ce textul îşi poate schimba uneori tonul de la unul cizelat la unul mai colocvial.

Aşadar, notele de subsol din acest comentariu sunt cuvintele părintelui Serafim însuşi, cu excepţia celor indicate ca aparţinând editorului.

Cuvânt înainte
De ce studiem Cartea Facerii ?

I. Cum să citim Cartea Facerii
1. Modul de abordare
2. Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii
3. Principiile de bază ale abordării noastre pentru a înţelege Cartea Facerii
4. Tâlcuiri literale versus simbolice
5. Natura textului

II. Cele 6 zile ale creaţiei
(Observaţii generale)
1. Introducere
2. Observaţii generale despre cele şase zile
3. De ce şase zile ?

Cuvânt înainte

De ce studiem Cartea Facerii ?

De ce ar trebui să studiem o astfel de carte precum Facerea ? De ce nu am fi preocupaţi doar de a ne mântui sufletele, în loc să ne gândim la aceste lucruri, de genul cum va fi lumea la sfârşit, sau cum era la început ? Am putea da de bucluc – Carl Sagan ar putea veni să ne combată[1]. Nu este mai sigur să ne ocupăm doar de rostirea rugăciunilor noastre şi să nu ne gândim la aceste subiecte mari ? De ce să ne gândim la aceste lucruri îndepărtate când trebuie să ne gândim la mântuirea noastră ?

Am auzit astfel de fraze. Ca răspuns la ele, putem spune, înainte de toate, că există o legătură directă între modul în care ne purtăm şi modul în care credem despre obârşia omului. Părintele Gheorghe Calciu, în cuvântările sale publice către tinerii care trăiau sub comunism în România, spunea: „Vi s-a spus că vă trageţi din maimuţe, că sunteţi animale ce trebuie dresate”[2]. Acesta poate fi un lucru foarte puternic: „Ştiinţa demonstrează că noi suntem doar animale, şi prin urmare, haideţi să mergem să aruncăm în aer o biserică”[3].

În al doilea rând, Cartea Facerii este o parte a Scripturii, şi Dumnezeu ne-a dat Scripturile pentru mântuirea noastră. Trebuie să cunoaştem înţelesul Scripturilor prin toate tâlcuirile Sfinţilor Părinţi. Părinţii au vorbit despre Cartea Facerii în biserică; toate tâlcuirile lor erau de fapt predici rostite în biserică, deoarece Cartea Facerii se citeşte în biserică în toate zilele din săptămână din timpul Postului Mare. Marii Părinţi care au făcut acest lucru au fost Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Ambrozie al Milanului. Predicile lor au fost stenografiate de oamenii care erau în biserică şi le ascultau, astfel încât să le poată citi şi alţii. Astfel, citirea acestor texte era considerată o parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor care mer­geau la biserică. Noi am pierdut cumva această idee în zilele noastre. De aceea, istorisirea Facerii sau Apocalipsa au devenit întrucâtva un tărâm foarte mis­terios. Suntem foarte speriaţi de aceste subiecte, dar Părinţii vorbeau despre ele.

În sfârşit (acesta este punctul esenţial), creştinismul nostru este o religie care ne vorbeşte despre ceea ce vom face în viaţa veşnică. Ne pregăteşte pentru ceva veşnic, nu pentru această lume. Dacă ne gândim doar la lumea aceasta, orizontul nostru este foarte limitat, şi noi nu ştim ce este după moarte, de unde venim, unde ne ducem, care este scopul vieţii. Când vorbim despre începutul lucrurilor, sau despre sfârşitul lucrurilor, noi aflăm despre ce este vorba în întreaga noastră viaţă.

 

I. Cum să citim Cartea Facerii

1. Modul de abordare

Într-un fel, nimeni dintre noi nu ştie cum să abordeze această carte. Ştiin­ţa şi filozofia modernă ne-au umplut minţile cu atât de multe teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încât noi ne apropiem în mod inevitabil de această carte cu idei preconcepute. Unii vor ca ea să fie de acord cu teoriile lor ştiinţifice particulare; alţii se aşteaptă ca ea să le contrazică. Ambele părţi o privesc ca având ceva ştiinţific de spus; însă alţii o privesc ca poezie curată, un produs al imaginaţiei religioase neavând nimic de-a face cu ştiinţa.

Sfântul Prooroc Moisi, autorul Cărţii Facerii, zugrăvit pe pereţii catacombelor creştine din Roma, secolul al II-lea

Chestiunea centrală care pricinuieşte dificultăţile noastre în înţelegerea acestei cărţi este: cât de literal trebuie s-o citim ?

Unii fundamentalişti protestanţi ne spun că totul (sau în principiu totul) este literal. Dar o astfel de opinie ne pune în unele situaţii imposibile: chiar făcând abstracţie de tâlcuirea literală sau non-literală a diferilor fragmente, însăşi natura realităţii care este descrisă în primele capitole ale Facerii (însăşi crearea tuturor lucrurilor) face cu neputinţă ca orice să fie înţeles literal; noi nu avem nici măcar cuvinte, de exemplu, pentru a descrie literal cum se poate ivi ceva din nimic. Cum vorbeşte Dumnezeu ? Scoate El un sunet ce răsună într-o atmosferă care încă nu există ? Această explicaţie este în mod evident puţin cam simplistă, realitatea este mai complexă.

Apoi există cealaltă extremă. Unii ar dori să tâlcuiască această carte (cel puţin cele dintâi capitole, care ridică cea mai mare dificultate) ca pe o alegorie, un mod poetic de a descrie ceva ce este de fapt mai aproape de ex­perienţa noastră. De pildă, în ultimii ani, gânditorii romano-catolici au venit cu unele moduri ingenioase de a ,,explica” Raiul şi căderea omului; dar citind aceste interpretări ai impresia că ei au atât de puţin respect faţă de textul Facerii încât îl tratează ca pe un comentariu primitiv la unele teorii ştiinţifi­ce recente. Aceasta este de asemenea o extremă. Sfântul Ioan Damaschin, Părintele veacului al VIII-lea ale cărui vederi rezumă îndeobşte opinia patristică a primelor veacuri creştine, afirmă în mod specific că tâlcuirea alegorică a Raiului este parte dintr-o erezie timpurie şi nu aparţine Bisericii[4].

Astăzi se întâlneşte adeseori o cale de mijloc între aceste două vederi. Recent s-a făcut publicitate largă afirmaţiei unei maici romano-catolice (care este de asemenea profesoară) sub titlul: ,,Dumnezeu a ajutat la crearea evoluţiei”. Ea spu­ne: „Relatarea scripturistică a creaţiei are un scop religios. Ea conţine, dar nu învaţă, erori. Spre deosebire de ea, teoria evoluţionistă a creaţiei are un scop ştiin­ţific, şi căutarea adevărului este domeniul astronomilor, geologilor, biologi­lor etc. Cele două scopuri sunt distincte, şi ambele oferă adevăr minţii şi inimii umane”. Ea afirmă că Facerea provinde din tradiţiile orale care erau limitate de vederile ştiinţifice ale acelui timp.

Potrivit acestei opinii, Facerea aparţine unei categorii şi adevărul ştiinţific sau realitatea alteia [categorii]; Facerea are puţin de-a face, sau deloc, cu orice fel de ade­văr, fie el literal sau alegoric. Drept urmare, nu trebuie să te gândeşti realmente la această chestiune: citeşti Facerea pentru înălţare duhovnicească sau pentru poezie, şi oamenii de ştiinţă îţi vor spune ce trebuie să ştii despre faptele începutului lumii şi omului.

Sub o formă sau alta, aceasta este o opinie foarte comună astăzi, dar ea înseamnă în realitate un eşec în a examina în vreun fel chestiunea; ea nu ia în serios Facerea. Dar scopul nostru de a studia Facerea este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune cu adevărat. Nici una din abordările pe care le-am menţionat nu poate face aceasta. Trebuie să căutăm în altă parte ,,cheia” pentru a înţelege Fa­cerea.

În abordarea Facerii, noi trebuie să încercăm să evităm capcanele de genul celor amintite mai sus printr-un anumit grad de vigilenţă: ce fel de pre­judecăţi sau predispoziţii am putea avea când abordăm textul ?

Am amintit deja faptul că unii dintre noi pot fi prea nerăbdători ca înţelesul Facerii să fie în acord (sau în dezacord) cu o teorie ştiinţifică particulară. Haideţi să stabilim un principiu mai general în privinţa felului în care noi, cu mentalitatea noastră din secolul al XX-lea, tindem să facem aceasta. Ca reacţie la abordarea literală extremă a perspectivei noastre ştiinţifice (o abordare literală care este cerută de însăşi natura ştiinţei), când ne aplecăm asupra textelor neştiinţifice ale literaturii sau teologiei, noi suntem foarte predispuşi către a găsi înţelesuri non-literale sau ,,universale”. Şi acest lucru este firesc: vrem să salvăm aceste texte de a părea ridicole în ochii oamenilor cu o instruire ştiinţi­fică. Dar trebuie să realizăm că, având această predispoziţie, ajungem adeseori la concluzii la care nu ne-am gândit cu adevărat foarte serios.

Să luăm un exemplu evident: când auzim de cele 6 zile ale facerii, cei mai mulţi dintre noi ajustează în mod automat aceste zile pentru a se potrivi cu ceea ce învaţă ştiinţa contemporană despre creşterea şi dezvoltarea treptată a creaturilor. „Acestea trebuie să fie perioade de timp de o lungime nede­terminată – milioane sau miliarde de ani”, ne spune mintea noastră din seco­lul al XX-lea; „toate acele straturi geologice, toate acele fosile nu s-ar fi putut forma într-o ’zi’ literală”. Şi dacă auzim că un fundamentalist din Texas sau din sudul Californiei insistă încă o dată cu tărie că aceste zile sunt în mod categoric lungi de 24 ore şi nu mai mult, noi putem deveni chiar indignaţi şi să ne mirăm cum pot unii oameni să fie aşa de grei de cap şi anti-ştiinţifici.

În acest curs, nu intenţionez să vă spun cât de lungi erau acele zile. Dar cred că trebuie să fim conştienţi de faptul că tendinţa noastră firească, aproa­pe subconştientă, de a le privi ca perioade de o lungime nedeterminată, cre­zând astfel că am soluţionat ,,problema” pe care o ridică ele, nu este cu ade­vărat un răspuns chibzuit la această problemă, ci mai mult o predispoziţie sau o pre­judecată pe care am cules-o din atmosfera intelectuală în care trăim[5]. Însă, dacă examinăm aceste zile mai îndeaproape, vom vedea că întreaga chestiune nu este atât de simplă şi că predispoziţia noastră firească în acest caz, ca în multe alte cazuri, tinde mai degrabă să întunece decât să limpezească adevărata problemă.

Noi vom examina această chestiune specifică ulterior. Pentru moment, aş propune să nu fim prea siguri în ce priveşte modurile noastre uzuale de a aborda Facerea, şi să ne des­chidem către înţelepciunea bărbaţilor purtători de Dumnezeu din trecut care s-au străduit atât de mult pentru a înţelege textul Facerii aşa cum era gândit a fi înţeles. Aceşti Sfinţi Părinţi sunt cheia noastră pentru înţelege­rea Facerii.

 

2. Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

La Sfinţii Părinţi noi găsim ,,cugetul Bisericii” – înţelegerea  vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră dintre textele vechi care conţin revelaţia lui Dumnezeu şi realitatea de astăzi. Fără o astfel de legătură, fiecare om gândeşte pentru el însuşi şi rezultatul este mulţimea de tâlcuiri şi secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere. Aceasta este deja o indicaţie pentru noi că acest text este considerat extrem de important de către Părinţii Bisericii. Haideţi să cercetăm acum care Părinţi au vorbit despre acest text şi ce cărţi au scris.

În acest curs voi folosi în primul rând 4 comentarii ale Părinţilor timpurii:

 

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris un comentariu mai pe larg şi unul mai mic la întreaga carte a Facerii. Comentariul mai pe larg, numit Omilii la Facere, a fost de fapt un şir de predici rostite în Postul Mare, deoarece în timpul postului Cartea Facerii este citită în biserică. Cartea conţine 67 omilii şi are vreo 700 pagini[6]. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte 8 omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. De asemenea, el a scris un tratat intitulat Despre facerea lumii, de peste 100 pagini. Astfel, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim mai mult de 1.000 pagini de tâlcuire la Facere. El este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are de asemenea un comentariu la întreaga carte. În lucrarea sa, intitulată simplu Tâlcuirea Cărţilor Scripturii, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament fiindcă el ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică, avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasilie cel Mare a rostit omilii[7] la cele 6 zile ale creaţiei, numite Hexaemeron, însemnând ,,6 zile”. Există alte Hexaemera în literatura Bisericii timpurii, unele datând din secolul al II-lea. S-ar putea spune că Sfântul Vasilie este cea mai mare autoritate[8]. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se numeşte Despre obârşia omului, care este ca o continuare a Hexaemeronului.

4. În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului a citit omiliile Sfântului Vasilie şi a scris el însuşi omilii la cele 6 zile[9]. Hexaemeronul său este ceva mai lung, în jur de 300 pagini[10]. Sfântul Ambrozie a scris de asemenea o carte întreagă despre Rai, o continuare la Hexaemeron, ca şi o carte despre Cain şi Avel.

Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei (298-373)

Pe lângă aceste comentarii fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi care nu se ocupă de întreaga Carte a Facerii sau de toate cele 6 zile. De pildă, fratele Sfântului Vasilie, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit de asemenea expuneri ale dogmei ortodoxe. Cartea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole cu întrebări despre cele 6 zile, crearea omului, căderea, Raiul, ş.a.m.d.. Catehismele Bisericii primare – Marele catehism al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste chestiuni.

Pentru o problemă specifică a perspectivei patristice am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Atanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Milanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în limba engleză în cartea Păcatul lui Adam[11].

Apoi există felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre crearea omului, firea omului şi sufletul lui. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorotei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ai vieţii ascetice vorbesc adeseori despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este întoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre ce înseamnă căderea, ce era Raiul, şi cum noi încercăm să ne întoarcem în el.

Avva Dorotei de Gaza, Palestina (secolul al VI-lea)

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre diferite aspecte [ale ei] în scrierile sale apologetice; şi Sfântul Grigorie Sinaitul scrie despre Rai.

(De asemenea, există unele comentarii târzii pe care nu le-am văzut, din nefericire. Unul este de Sfântul Ioan de Kronstadt la Hexaemeron, iar altul de Mitropolitul Filaret al Moscovei la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile la întrebările pe care le puteam avea despre Facere; noi îi citim mai degrabă pentru a dobândi atitudinea noastră faţă de Cartea Facerii. Uneori Părinţii par că se contrazic unul pe altul sau vorbesc într-un mod pe care noi nu l-am putea considera prea folositor pentru proble­mele pe care le avem astăzi. De aceea, noi trebuie să avem nişte principii de bază care să guverneze înţelegerea noastră atât a Facerii, cât şi a Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Ioan Damaschin (674-750)

 

3. Principiile de bază ale abordării noastre pentru a înţelege Cartea Facerii

1. Noi căutăm adevărul. Trebuie să respectăm îndeajuns textul Facerii încât să recunoaştem faptul că el cuprinde adevărul, chiar dacă acel adevăr ne poate părea neobişnuit sau surprinzător. Dacă el pare să intre în contradicţie cu ceea ce credem a cunoaşte din ştiinţă, să ne amintim că Dumnezeu este Autorul a tot adevărul, şi orice adevăr autentic din Scriptură nu poate contrazice orice este adevăr autentic în ştiinţă.

2. Scriptura este dumnezeiască ca inspiraţie. Noi vom cerceta mai îndeaproape în continuare ce înseamnă acest lucru; dar pentru început, aceasta în­seamnă că trebuie să căutăm în ea adevăruri de un ordin mai înalt, şi dacă întâmpinăm greutăţi în a înţelege ceva ar trebui să suspectăm mai curând pro­pria lipsă de cunoaştere decât o deficienţă în textul inspirat.

3. Ar trebui să nu ne grăbim să oferim propriile explicaţii ale fragmentelor ,,dificile”, ci să încercăm întâi să ne familiarizăm cu ceea ce au spus Sfinţii Părinţi despre aceste fragmente, recunoscând că ei au înţelepciunea duhovnicească care nouă ne lipseşte.

4. De asemenea, ar trebui să ne păzim de ispita de a lua citate izolate, scoase din context, de la Sfinţii Părinţi pentru a ,,dovedi” ceva ce am dori să dovedim. De pildă, am vă­zut un ortodox care, dorind să dovedească că nu era nimic ,,special” în crearea lui Adam, citează următoarea afirmaţie a Sfântului Atanasie cel Mare: „Cel dintâi om creat a fost făcut din ţărână ca oricare, şi mâna care l-a creat pe Adam atunci creează iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el”[12]. Aceasta este o afir­maţie generală despre activitatea creatoare continuă a lui Dumnezeu pe care nimeni nu s-ar gândi s-o contrazică[13]. Dar lucrul pe care această persoană vroia să-l demonstreze era că nu există o deosebire reală între crearea fiecărui om viu şi crearea primului om – şi în mod specific, că trupul lui Adam s-ar fi putut alcătui prin zămislire firească în pântecele unei fiinţe nu-chiar-umane. Poate fi folosită în mod legitim afirmaţia de mai sus ca ,,dovadă” în această chestiune ?

Deci se întâmplă să găsim un fragment în scrierile Sfântului Atanasie care respinge în mod specific această idee. În alt loc el scrie: „Deşi Adam s-a plăsmuit singur din pământ, în el erau raţiunile succesiunii întregului neam”[14]. Aici el afirmă cât se poate de precis că Adam a fost creat în chip diferit de toţi ceilalţi oameni, care într-adevăr, aşa cum vom vedea, este învăţătura Sfinţilor Părinţi în general. Prin urmare, nu este logic să luăm un citat din el şi să credem că el dovedeşte sau deschide calea către o idee preferată de noi. Afirmaţia generală a Sfântului Atanasie despre natura umană nu spune absolut nimic despre natura specifică a creării lui Adam.

O astfel de întrebuinţare eronată a citatelor din Sfinţii Părinţi este o capcană foarte comună în zilele noastre, când polemicile pe asemenea teme sunt adeseori foarte pătimaşe. În acest curs, noi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a evita astfel de capcane, neforţând nici una din interpretările noastre Sfinţilor Părinţi, ci încercând pur şi simplu să vedem ce spun ei înşişi.

5. Nu este nevoie să acceptăm fiecare cuvânt pe care l-au scris Părinţi despre Facere; uneori, ei s-au folosit de ştiinţa vremii lor ca material ilustrativ, şi această ştiinţă greşea în unele puncte. Dar trebuie să distingem cu atenţie ştiinţa lor de afir­maţiile lor teologice, şi trebuie să respectăm întregul mod de abordare şi concluziile generale şi intuiţiile teologice.

6. Dacă noi înşine credem că putem adăuga ceva la înţelegerea textului pentru zi­lele noastre (probabil pe baza descoperirilor ştiinţei moderne), haideţi să o facem cu precauţie şi cu respect deplin pentru integritatea textului Facerii şi opiniile Sfinţilor Părinţi. Şi noi ar trebui să fim întotdeauna smeriţi în această încercare – ştiinţa zilelor noastre are şi ea eşecurile şi greşelile ei, şi dacă ne bizuim prea mult pe ea ne putem trezi noi înşine cu o înţelegere greşită[15].

7. În mod specific în acest curs, noi vom încerca întâi să-i înţelegem pe Pă­rinţi, şi doar după aceea să oferim propriile răspunsuri la unele întrebări, dacă le avem.

8. În sfârşit, dacă este adevărat că ştiinţa modernă este capabilă să arunce oarecare lumină asupra înţelegerii măcar a câtorva fragmente din Facere – fiindcă nu trebuie să negăm că în unele domenii adevărurile acestor două sfere se suprapun –, cred că nu este mai puţin adevărat că înţelegerea patristică a Facerii este de asemenea capabilă să arunce lumină asupra ştiinţei moderne şi să dea unele sugestii despre cum trebuie înţelese faptele geologiei, pale­ontologiei şi ale altor ştiinţe ce se ocupă cu istoria timpurie a pământului şi a omenirii. Aşadar, acest studiu poate fi util în ambele direcţii.

9. Însă, scopul acestui curs nu este de a răspunde la întrebări despre Facere şi crearea lumii, ci mai curând, mai înainte de toate, de a-i inspira pe creştinii ortodocşi să cugete la acest subiect într-un mod mai larg decât este abordat de obicei, fără a se mulţumi cu răspunsurile simpliste care sunt atât de des auzite.

 

4. Tâlcuiri literale versus simbolice

Această chestiune este o mare piatră de poticnire pentru noi, oamenii moderni, care am crescut cu o educaţie şi perspectivă ,,ştiinţifice”, care ne-a secătuit înţelegerea semnificaţiilor simbolice ale textelor. Prea adeseori, ca urmare a acestui fapt, noi tragem concluzii pri­pite: dacă există o semnificaţie simbolică a vreunei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), noi suntem foarte înclinaţi să spunem „este doar un simbol”; cea mai neînsemnată indicaţie a unei semnificaţii figurate sau metaforice ne conduce adesea spre a respinge semnificaţia literală. Uneori această atitudine poate conduce chiar la judecăţi pripite ale unor întregi fragmente sau cărţi din Scriptură: dacă ele sunt elemente simbolice sau figurate, de pildă, în relatarea Facerii despre grădina Edenului, noi tragem cu uşurinţă concluzia că întreaga relatare este un ,,simbol” sau o ,,alegorie”.

Proorocul Moisi primind prima sa revelaţie de la Dumnezeu, pe Muntele Horiv (Ieşirea 3, 1-5)

Sus, vedenia Raiului

Frescă rusească din secolul al XVI-lea

Cheia noastră spre înţelegerea Facerii este: cum au înţeles Sfinţii Părinţi această chestiune, în special cu privire la fragmente separate, şi în general cu privire la carte ca un întreg ?

Haideţi să luăm câteva exemple:

 

1. Sfântul Macarie cel Mare al Egiptului, un sfânt cu cea mai înaltă viaţă mistică şi care nu poate fi suspectat cu siguranţă de vederi prea literale ale Scripturii, scrie despre Facerea 3, 24: ,, … Paradisul a fost închis, iar Heruvimului, celui cu sabia de foc, i s-a dat porunca să împiedice intrarea omului în el. Acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum, în fiecare suflet, în chip nevăzut”[16].

2. Sfântul Grigorie Teologul, renumit pentru tâlcuirile sale profund mistice ale Scripturii, spune despre pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Acest pom era, după cât mi se pare, Contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie”[17]. Aceasta înseamnă că el socotea acest pom doar un simbol, şi nu şi un pom în sens literal ? În scrierile sale, el nu pare să ne dea un răspuns la această întrebare, dar o face alt mare Sfânt Părinte (căci atunci când ei propovăduiesc învăţătura ortodoxă, şi nu doar opinii particulare, toţi marii Părinţi sunt de acord unul cu altul şi chiar ajută a se tâlcui unul pe altul). Sfântul Grigorie Palama, Părintele isihast din veacul al XIV-lea, comentează acest fragment:

„ … precum şi Grigorie supranumit Teologul a numit ’contemplaţie’ pomul cunoş­tinţei binelui şi răului. Sfântul Maxim a declarat acea lumină simbol al dumnezeirii pentru contemplarea lui care privea la cele mai înalte. Dar pentru aceasta ea nu a fost pentru el plăsmuire sau simbol inconsistent. Căci şi pe Moisi şi pe Ilie îi declară dumnezeiescul Maxim ’simboale’, pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip simbolic ?”[18]

3. Acestea sunt interpretări particulare. În ce priveşte abordările generale ale naturii „literale” sau „simbolice” ale textului Facerii, haideţi să cercetăm cuvintele altor câtorva Sfinţi Părinţi care au scris comentarii la Facere. În Hexaemeronul său, Sfântul Vasilie cel Mare scrie:

„Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu este apă, ci altceva de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor. […] Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă; când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse[19]. Nu mă ruşinez de Evan­ghelie (Romani 1, 16). […] Mi se pare, însă, că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea credit Scripturii, punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă, însă, să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci, să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”[20]

4. Sfântul Efrem Sirul ne spune în mod asemănător în Comentariu la Facere:

„Nimeni să nu creadă că Creaţia celor 6 zile este o alegorie; de asemenea nu este îngăduit a spune că ceea ce pare, potrivit relatării, a fi fost creat în 6 zile, a fost creat într-o singură clipă, şi de asemenea că anumite denumiri înfăţişate în această istorisire fie nu semnifică nimic, fie semnifică altceva. Dimpotrivă, noi trebuie să ştim că exact aşa cum cerul şi pământul care au fost create la început sunt cu adevărat cerul şi pământul şi nu altceva s-a înţeles prin denumirile de cer şi pământ, tot aşa orice altceva despre care se spune că a fost creat şi adus în rânduială după crearea cerului şi pământului nu sunt denumiri goale, ci însăşi esenţa firilor create corespunde puterii acestor denumiri”[21].

5. Sfântul loan Gură de Aur, vorbind anume despre râurile Raiului, scrie:

„Dar poate că cei care vor să vorbească după propria lor înţelepciune nu în­găduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să convingă pe cei ce vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închi­puie cu totul altceva. Noi, însă, vă rog, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumneze­ieştii Scripturi, urmând spusele ei. Să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase”[22].

 

Aceasta arată că Sfinţii Părinţi se confruntau cu această problemă în vre­mea lor, în veacul al IV-lea. Erau mulţi oameni care tâlcuiau textul Facerii ca pe o alegorie, dând frâu liber tălcuirilor simbolice şi tăgăduind că el are orice înţeles literal – îndeosebi primele trei capitole pe care noi le vom studia. De aceea, Sfinţii Părinţi şi-au făcut o datorie din a spune că el are un înţeles literal, şi noi trebuie să înţelegem exact care este acel înţeles.

Proorocul Moisi scriind în Eden

Frontispiciu la Cartea Facerii în Scriptura lui Leon Sakellarios, Constantinopol, 940

Aceasta ar trebui să fie îndeajuns pentru a ne arăta că Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au fost în general destul de „literali” în tâlcuirea textului, chiar dacă, în multe cazuri, admiteau de asemenea un înţeles simbolic sau mistic. Există, desigur, în Scriptură, ca în orice fel de literatură, metafore evidente pe care nimeni cu mintea întreagă nu s-ar gândi să le ia literal. De pildă, în psalmul 103 se spune: Soarele şi-a cunoscut apusul său. Cu tot respectul pentru text, nu este nevoie să credem că soarele are o conştiinţă şi cunoaşte literalmente când urmează să asfinţească; este pur şi simplu un procedeu firesc în limbajul poetic şi nu ar trebui să încurce pe nimeni.

Există în plus un tip important de afirmaţie în Scriptură – şi sunt multe exemple de acest gen în Facere – despre care Sfinţii Părinţi ne spun în mod specific să nu le înţelegem în mod literal. Acestea sunt afirmaţii antropomorfice făcute de Dumnezeu ca şi cum El ar fi un om care merge, vorbeşte, se mânie etc. Toate aceste afirmaţii trebuie înţelese „cu dumnezeiască cuviinţă” – adică, bazându-ne pe ceea ce ştim din învăţătura ortodoxă că Dumnezeu este exclusiv spiritual, nu are trup fizic, şi că faptele Sale sunt descrise în Scriptură aşa cum ne par nouă. Părinţii sunt foarte prudenţi în această pri­vinţă de-a lungul textului Facerii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Iar când auzi, iubite, că au sădit Dumnezeu Rai în Edem către Răsărit, înţelege cu cuviinţă dumnezeiască cuvântul au sădit, înţelege că au po­runcit. Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura”[23].

Cât despre informaţia „ştiinţifică” dată în Cartea Facerii – şi de vreme ce ea vorbeşte despre facerea lumii pe care o cunoaştem, nu se poate să nu fie ceva informaţie ştiinţifică acolo – contrar opiniei populare, nu este nimic ,,învechit” în ea. Este adevărat că observaţiile ei sunt făcute toate aşa cum se văd de pe pământ şi aşa cum afectează omenirea; dar ele nu avansează nici o învăţătură particulară, de exemplu, despre natura corpurilor cereşti sau mişcările lor relative, şi astfel cartea poate fi citită de fiecare generaţie şi înţeleasă în lumina propriei cunoaşteri ştiinţifice. Descoperirea în ultimele veacuri a vastităţii spaţiului şi imensităţii multora dintre corpurile sale cereşti nu face decât să adauge măreţie în minţile noastre la simpla relatare a Facerii.

Desigur, când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Facere, ei încearcă s-o ilus­treze cu exemple luate din ştiinţa naturală a vremii lor; noi facem acelaşi lucru as­tăzi. Tot acest material ilustrativ este deschis criticii ştiinţifice, şi o parte din el a devenit într-adevăr învechit. Dar textul însuşi al Facerii nu este afectat de o astfel de critică, şi noi putem doar să ne minunăm de cât de proaspăt şi actual este pentru fiecare nouă generaţie. Şi comentariul teologic al Sfinţilor Pă­rinţi asupra textului împărtăşeşte aceleaşi calităţi.

 

5. Natura textului

Un ultim lucru important de luat în considerare înainte de a aborba textul Facerii în sine: ce fel de text este acesta ?

Noi cunoaştem cu toţii argumentele anti-religioase despre Scriptură, şi în special de­spre Facere: că este o creaţie a unui popor înapoiat care ştia prea puţine despre ştiinţa lumii, că este plină de mitologie primitivă despre „zei creatori” şi fiinţe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate compara în mod serios Facerea cu nici unul din miturile despre creaţie ale altor popoare fără a fi izbit de sobrietatea şi simplitatea istorisirii Facerii. Miturile despre creaţie sunt într-ade­văr pline de evenimente fabuloase şi fiinţe de basm în privinţa cărora nici măcar nu există intenţia de a fi luate textual. Nu există competiţie între aceste texte şi Facerea; ele nu sunt nici măcar comparabile.

Cu toate acestea există o opinie populară larg răspândită – fără temei în Scriptură sau în tradiţia Bisericii – că Moisi a scris Facerea după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creaţie, sau că el pur şi simplu a consemnat tradiţiile orale care au ajuns până la el; că el a compilat şi simplificat istoriile care au ajuns până în vremea lui. Desigur, aceasta ar face din Facere o lucrare a înţelepciunii şi speculaţiei omeneşti, şi ar fi lipsit de sens să studiezi o astfel de lucrare ca o mărturisire a adevărului despre începutul lumii.

Există diferite tipuri de cunoaştere, şi cunoaşterea care vine direct de la Dumnezeu este cât se poate de distinctă de ceea ce purcede din puterile fireşti ale omului. Sfântul Isaac Sirul deosebeşte aceste tipuri de cunoaştere în următorul mod:

„Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute, sau în simţuri, şi urmăreşte înşiruirea lor, se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi prin mijlocirea lor în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în sim­ţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi este mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Vederea (contem­plarea) acesteia nu o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. Pentru că împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21)”[24].

În alt loc, Sfântul Isaac descrie cum, în oamenii cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească, sufletul se poate înălţa la o viziune a începutului lucru­rilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor al nestricăciunii, Sfântul Isaac scrie:

„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de înteme­ierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici în­geri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui”[25].

Astfel, se poate crede că Moisi şi cronicarii de mai târziu au făcut uz de însemnări scrise şi tradiţia orală când au ajuns la scrierea faptelor şi cronologiei patriarhilor şi împăraţilor istorici; dar o relatare a începutului existenţei lumii, când nu existau martori ai lucrărilor preaputernice ale lui Dumnezeu, poate numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaştere mai presus de fire revelată în contact direct cu Dumnezeu[26]. Şi aceasta este exact ceea ce ne spun Părinţii şi tra­diţia Bisericii că este Facerea.

Sfântul Ambrozie scrie:

Moisi ,,a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit şi limpede, nu prin chipuri nici prin ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieştii apropieri. Şi astfel Moisi a des­chis gura sa şi a rostit ceea ce Domnul a grăit înlăuntrul său, după făgădu­inţa făcută lui când El l-a îndrumat să meargă la împăratul Faraon: Şi acum mergi, şi eu voiu deschide gura ta şi te voiu învăţa cele ce vei grăi (Ieşirea 4, 12). Căci, dacă el a primit deja de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primeşti ceea ce va să spună El despre cer ? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii, nu în sofisme filozoficeşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii (I Corinteni 2, 4), el s-a încumetat a zice, ca şi cum ar fi fost martor al dumnezeieştii lucrări: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”[27].

Proorocul Moisi pe Muntele Sinai primind de la Dumnezeu Tablele Legii (Ieşirea 31, 18)

Icoană din Tours, Franţa, 840

În acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasilie la începutul Hexaemeronului său: „Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu”[28].

În Omilii la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur revine mereu asupra afir­maţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc, căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu: „Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu propria lui gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu”[29]. Apoi are o descriere fascinantă a modului în care Moisi face acest lucru. Ştim că proorocii Vechiului Testament au profeţit venirea lui Messia. În Cartea Apocalipsei, Sfântul Ioan Teologul a proorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, exact aşa cum Sfântul Ioan Teologul a fost proorocul celor viitoare, Moisi a fost proorocul celor trecute. El spune următoarele:

„Toţi ceilalţi prooroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui ! De asta a şi început spunând aşa: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: ’Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !’ Aşa că vă rog să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi. Să zicem adio gândurilor noastre”[30].

Astfel, noi trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte a proorociei, cunoscând că sunt înfăţişate evenimentele reale, dar cunoscând şi că – din pricina distanţei lor în timp de noi şi din cauza însăşi naturii lor ca cele dintâi evenimente din istoria lumii – noi le vom putea înţelege doar în chip nedesăvârşit, exact aşa cum noi avem o înţelegere foarte incompletă a evenimentelor de la sfârşitul lumii aşa cum sunt expuse în Apocalipsis şi alte cărţi ale Noului Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur însuşi ne avertizează să nu credem că înţelegem prea mult despre creaţie:

,,Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, dar nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu”[31].

Prin urmare, haideţi să încercăm să intrăm în lumea Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii lor a textului insuflat dumnezeieşte al Facerii. Haideţi să iubim şi să respectăm scrierile lor, care în vremurile noastre tulburi sunt un far strălucitor care aruncă lumina cea mai limpede asupra însuşi textului insuflat. Haideţi să nu ne pripim să credem că noi ,,ştim mai bine” decât ei, şi dacă gândim că avem vreo înţelegere pe care ei nu au văzut-o, să fim smeriţi şi şovăitori în a o da altora, ştiind sărăcia şi aplecarea spre greşeală a minţilor noastre. Să-i lăsăm pe ei să ne deschidă minţile către a înţelege revelaţia lui Dumnezeu.

Trebuie să adăugăm aici o remarcă finală privind studierea Facerii în timpurile noastre. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului care au scris despre cele şase zile ale creaţiei au găsit necesar ca în anumite locuri să remarce speculaţiile ştiinţifice sau filozofice necreştine ale timpului lor – astfel de vederi, de exemplu, precum că lumea este veşnică, că ea s-a creat singură, că a fost creată dintr-o materie preexistentă de către un zeu-meşter limitat (demiurg), şi altele asemenea.

Şi în vremurile noastre există speculaţii necreştine despre începuturile universului, vieţii pe pământ etc, şi nu putem decât să le atingem în anumite locuri ale comentariului nostru. Cele mai răspândite idei de acest gen de astăzi sunt cele legate de aşa-numita teorie a ,,evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre aceste idei, dar pentru a evita neînţelegerile, haideţi să spunem ce înţelegem prin acest cuvânt.

Conceptul de ,,evoluţie” are multe accepţii atât în limbajul ştiinţific, cât şi popular: uneori nu este nimic mai mult decât un sinonim pentru ,,dezvoltare”; alteori este utilizat pentru a descrie „variaţiile” care apar în cadrul unei specii; şi din nou, el descrie schimbările reale sau ipotetice din natură de un tip oarecum mai larg. În cursul de faţă, nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului faptelor ştiinţifice şi interpretării lor.

Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în sensul de „cosmogonie” – adică, o teorie privind originea lumii. Pentru cei care studiază astăzi Cartea Facerii, acest gen de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau speculaţiile antice despre originile lumii pentru Părinţii Bisericii primare. Există, desigur, persoane care insistă că acest gen de evoluţie este cu totul ştiinţific; ba chiar, unii sunt cât se poate de ,,dogmatici” în privinţa ei. Dar orice opinie obiectivă în mod rezonabil va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, în afară de cazul în care pretinde că este revelată dumnezeieşte, este la fel de speculativă ca orice altă teorie a originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde că se întemeiază pe fapte ştiinţifice, ea însăşi aparţine tărâmului filozofiei şi chiar atinge teologia, deoarece nu poate evita chestiunea unui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că Îl acceptă sau Îl tăgăduieşte.

Aşadar, în cursul de faţă, noi vom aborda ,,evoluţia” doar ca pe o teorie universală care încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.

 

II. Cele 6 zile ale creaţiei

(Observaţii generale)

1. Introducere

Acum haideţi să studiem modelul patristic al celor şase zile ale creaţiei. Noi nu ne vom ocupa cu încercarea de a ghici ,,cât de lungi” erau aceste zile, deşi atunci când vom ajunge la sfârşit vom avea o idee destul de limpede despre cum priveau Părinţii lungimea lor. Mulţi fundamentalişti cred că interpretarea literală a Facerii se pierde dacă nu se acceptă faptul că aceste zile sunt exact de 24 ore; şi mulţi alţii care vor să reconcilieze Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că speranţele lor depind de acceptarea aces­tor zile ca fiind de milioane sau miliarde de ani lungime, astfel încât ele să fie în acord cu presupusele descoperiri ale geologiei. Cred că putem spune fără a greşi că ambele opinii  sunt pe alături de subiect.

Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de 24 ore, dacă Dumnezeu ar fi vrut aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul) chiar afirmă explicit că aveau 24 ore. Dar cei mai mulţi Părinţi nu spun absolut nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în vremea lor, şi se pare că nu le-a trecut prin cap să stăruie a pro­iecta scara timpului lumii noastre căzute asupra evenimentelor nemaipomenite şi minunate ale celor şase zile.

Dar dacă noi nu avem nevoie să definim cele şase zile ale creaţiei ca fiind de 24 ore, este aproape cu neputinţă să le socotim a fi de milioane sau miliarde de ani lungime – adică, să le forţăm [să intre] într-o scară a timpului evoluţionistă. Evenimentele celor şase zile nu se potrivesc pur şi simplu deloc cu tabloul evoluţionist. În Cartea Facerii primele lucruri vii sunt ierburile şi copacii de pe uscat; viaţa nu a apărut mai întâi în mare, aşa cum ar vrea teoria evoluţionistă; aceste plante de uscat există de o zi întreagă (miliarde de ani ?) înainte ca soarele să fie creat, în timp ce în orice variantă evoluţionistă soarele precede pământul însuşi[32]. Orice observator re­zonabil de obiectiv ar trebui să conchidă că cele şase zile ale creaţiei, dacă ele sunt o relatare adevărată şi nu un produs al fanteziei arbitrare sau al speculaţiei, pur şi simplu nu se potrivesc cu cadrul evoluţionist, şi prin urmare nu este nevoie să le facem de miliarde de ani lungime. Noi vom vedea mai jos de asemenea cum descrierea acestor zile de către Sfinţii Părinţi face aproape imposibilă această interpretare.

Teoria evoluţionistă vorbeşte în mod evident despre altceva decât cele şase zile ale creaţiei. Şi în realitate nici o teorie ştiinţifică nu ne poate vorbi despre cele şase zile. Ştiinţa încearcă să explice – uneori cu mai mult, alteori cu mai pu­ţin succes – schimbările acestei lumi, bazându-se pe extrapolarea proce­selor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele şase zile ale creaţiei nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze toate procesele naturale ale lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; chiar prin definiţie, ele sunt minunate şi nu se potrivesc cu legile naturale care guvernează lumea pe care o vedem acum[33].

Dacă noi putem cunoaşte câtuşi de puţin ce s-a întâmplat în acele şase zile, [aceasta] nu este prin extrapolări ştiinţifice sau speculaţii, ci doar prin descoperire dumnezeiască. În această privinţă, savanţii moderni nu sunt de mai mult folos decât creatorii străvechi de speculaţii şi mi­turi cosmice. Tâlcuitorii Facerii subliniază acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

,,Ce înseamnă că mai întâi a fost cerul, şi apoi pământul, întâi acoperişul şi apoi temelia ? Dumnezeu nu este supus necesităţilor fireşti; El nu este supus legilor meşteşugului. Voia lui Dumnezeu este creatorul şi meseriaşul naturii şi meşteşugului şi a tot ceea ce există”[34].

Vorbind despre cea de-a cincea zi a creaţiei, acelaşi părinte spune: ,,Astăzi Dumnezeu vine la ape şi ne arată că din ele, prin cuvântul şi la porunca Lui, ele au dat vietăţi însufleţite … Ce minte, spune-mi, poate înţelege această minune ?”[35]

Sfântul Vasilie învaţă în Hexaemeron că în cea de-a treia zi nu exista o necesitate firească ca apele să curgă în jos; aceasta este o lege a lumii noastre, dar atunci nu exista încă nici o lege, până când a venit porunca lui Dumnezeu:

,,Cineva poate să se întrebe aceasta: de ce Scriptura reduce la o poruncă a Creatorului această tendinţă de a curge în jos care aparţine în mod firesc apei ? … Dacă apa are această tendinţă din fire, porunca dată apelor de a se aduna într-un loc ar fi de prisos. […] La această întrebare noi spunem aceasta: tu ai cunoscut foarte bine mişcările apei după porunca Domnului, atât că ea este nestaţionară şi instabilă, cât şi că este purtată; ea înclină în mod firesc în jos şi în adâncuri; dar cum a avut vreo putere mai înainte de aceasta, înainte ca mişcarea să fie cauzată în ea de aceasta; porunca, tu însuţi nu o cunoşti, nici nu ai auzit de alţii care să o cunoască. Gândeşte-te că glasul lui Dumnezeu face natura, şi porunca dată la acel moment creaţiei a arătat celor create calea pe care s-o urmeze în viitor”[36].

Fără îndoială, aici este una din principalele surse de conflict între teoria ştiinţifică şi revelaţia religioasă. În timpul celor şase zile, natura însăşi a fost făcută; cunoaşterea noastră actuală a legilor naturii nu ne poate spune cum au fost alcătuite aceste legi. Însuşi subiectul obârşiei primordiale, a începuturilor, a creării tuturor lucrurilor este în afara sferei ştiinţei. Când un om de ştiinţă intră pe acest tărâm, el ghiceşte şi speculează ca orice cosmolog din vechime; şi aceasta nu numai că-l distrage de la îndeletnicirea sa serioasă a studierii proceselor naturale ale acestei lumi, ci îl face de asemenea un rival al revelaţiei religioase, care este singura sursă posibilă a cunoaşterii noastre reale a începuturilor lucrurilor, tot aşa cum este singura noastră sursă de cunoaştere a sfâr­şitului tuturor lucrurilor. Sfântul Vasilie scrie:

„Pentru ce vă spun acestea ? Pentru că este vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filozofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul Lui, când i-a vorbit lui Moisi aievea, nu în ghicitură”[37].

Dacă ne putem smeri îndeajuns pentru a pricepe că noi putem cunoaşte în realitate foarte puţin despre detaliile creaţiei de şase zile, vom avea mai multe şanse să înţelegem ceea ce se poate înţelege despre Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi, şi nu speculaţiile ştiinţifice sau cosmologice, sunt cheia noastră pentru înţelegerea textului.

 

2. Observaţii generale despre cele şase zile

Deci ce putem spune despre cele şase zile ?

În primul rând, o persoană ortodoxă care a cugetat la cele şase zile a exprimat foarte frumos scopul nostru în studierea lor: noi trebuie să le măsurăm nu cantitativ, ci teologic. Lucrul important în ce le priveşte nu este cât de lungi au fost, ci ce s-a petrecut în timpul lor. Ele sunt afirmaţia a şase acte creatoare imense ale lui Dumnezeu care au produs universul aşa cum îl ştim. Vom cerceta îndată aceste şase lucrări în amănunt.

În al doilea rând, aşa cum am văzut, prin însăşi natura lor, evenimentele din aceste zile sunt minunate, nu sunt supuse legilor naturii care guvernează acum lumea, şi noi nu le putem înţelege proiectând asupra lor experienţa noastră actuală.

În al treilea rând, un lucru subliniat foarte mult de Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere: actele creatoare ale lui Dumnezeu din cele şase zile sunt neaşteptate, instantanee.

Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele creaţiei ca fiind lungi de 24 ore, subliniază că actele creatoare ale lui Dumnezeu din aceste zile nu necesită 24 ore, ci doar o clipă. Astfel, despre ziua întâi el scrie: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost create într-o clipeală de ochi, atât ziua cât şi noaptea zilei dintâi au ţinut 12 ceasuri fiecare”[38].

Sfântul Vasilie cel Mare subliniază de asemenea în diferite puncte ale comentariului său la cele şase zile natura instantanee a creaţiei lui Dumnezeu. Despre ziua a treia a creaţiei, el scrie:

,,La acest cuvânt, toate pădurile dense au apărut; toţi copacii s-au înălţat iute … De asemenea, toţi arbuştii au fost de îndată ticsiţi de frunze şi stufoşi; şi aşa-numitele plante de cununi … toate au venit la viaţă într-o clipită de vreme, deşi nu erau mai înainte pe pământ”[39]. Să răsară pământul. Această poruncă concisă s-a transformat numaidecât într-o natură puternică şi un sistem elaborat care a adus la desăvârşire mai iute decât gândul nostru nenumăratele însuşiri ale plantelor[40].

Sfântul Ambrozie scrie că atunci când Moisi spune atât de brusc: Întru început au făcut Dumnezeu, el vrea ,,să exprime viteza de neînţeles a lucrării”. Şi având în minte speculaţiile cosmologice ale grecilor, el scrie cuvinte ce se aplică la fel de bine speculaţiilor propriilor noastre vremuri:

„El [Moisi] nu s-a aşteptat la o creaţie târzie şi înceată a lumii dintr-o mulţime de atomi”[41].

Sfântul Ambrozie spune în continuare:

,,Şi în chip potrivit [Moisi] a adăugat: El au făcut, ca nu cumva să se creadă că era o întârziere în creaţie. Mai mult de atât, oamenii vor vedea de asemenea cât de neasemuit era Ziditorul care a împlinit o astfel de lucrare măreaţă într-o clipită a actului Său creator, în aşa măsură încât efectul voii Sale a anticipat percepţia timpului”[42].

Sfântul Atanasie cel Mare – combătând învăţătura ariană că Hristos este „începutul” tuturor lucrurilor şi astfel asemenea creaţiei – expune ca înţelegere a sa a celor şase zile ale creaţiei că toate lucrurile în fiecare din aceste zile au fost create simultan:

,,Nici o stea, nici unul dintre marii luminători nu a apărut una sau unul mai întâi şi altul sau alta a doua, ci într-o singură zi; şi la aceeaşi poruncă au fost chemaţi toţi sau toate la existenţă. La fel s-a plăsmuit şi facerea animalelor cu patru picioare, a păsărilor, a peştilor şi a plantelor; … Nici o făptură nu a fost făcută înaintea alteia, ci toate lucrurile ce au luat început au prins viaţă deodată împreună la una şi aceeaşi poruncă”[43].

 

3. De ce şase zile ?

Noi l-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul, care afirmă că ,,nu este de asemenea îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit relatării (din Cartea Facerii) a fi fost creat în decursul a 6 zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi sunt cât se poate de insistenţi în fidelitatea lor faţă de textul Facerii: când textul spune ,,zi”, ei socotesc că este inadmisibil a înţelege o perioadă indefinit de lungă, deoarece actele creatoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee; dar ei socotesc la fel de inadmisibil a interpreta aceste 6 zile ca fiind doar un artificiu literar pentru a exprima o creaţie cu totul instantanee[44]. Deşi fiecare act creator este instantaneu, întreaga creaţie consistă dintr-o secvenţă ordonată a acestor acte creatoare.

Sfântul Grigorie Teologul scrie:

„Zilelor (creaţiei) li se adaugă o anume ordine: prima, a doua, a treia, şi aşa mai departe până la cea de-a şaptea zi de odihnă de lucrări, şi prin aceste zile este împărţit tot ceea ce este creat, fiind puse în ordine de legi de nedescris, dar nu săvârşite într-o clipă, de Cuvântul Atotputernic, pentru care a gândi sau a grăi înseamnă deja a săvârşi acţiunea. Dacă omul a apărut în lume cel din urmă, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, acest fapt nu este câtuşi de puţin surprinzător; deoarece pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit lăcaşul împărătesc şi numai după aceea avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile”[45].

În acelaşi ton scrie Sfântul Ioan Gură de Aur:

,,Nu putea, oare, mâna Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelepciune să aducă la fiinţă pe toate şi într-o singură zi ? Dar pentru ce spun eu într-o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu nu a adus la fiinţă pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – că El nu are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului prooroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşelile celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. …

Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, pentru ce a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi, ca să pregătească palatul împărătesc şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum. Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om, ca să o stăpânească”[46].

Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură că omul, ca împărat, a apărut numai după ce a fost pregătită împărăţia pentru el; dar el are de asemenea altă tâlcuire mai tainică a secvenţei celor şase zile pe care unii au încercat să o interpreteze ca pe o expresie a teoriei evoluţiei. Haideţi să cercetăm îndeaproape această învăţătură. El scrie:

„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a fo­losit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost al­cătuit universul fizic – ne spune Scriptura – omul nu s-a ivit îndată pe pă­mânt, ci înainte de el au fost create fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura ma­terială într-o oarecare ordine: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare şi la urmă se înalţă spre firea cu­getătoare şi cuvântătoare. …

De aceea crearea omului este istorisită la sfârşit fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însuşirile specifice de viaţă atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hră­neşte şi creşte ca şi plantele (la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini şi o elimină prin fructe şi frunze), dar în acelaşi timp el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. În schimb, gândirea şi raţiunea sunt însuşiri speciale, neamestecate cu cele ale firii văzute, putându-se cerceta ele pe ele însele. …

Puterea cuge­tătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în mod necesar sufletul nostru unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice, pe care le numim ’patimi’”[47].

La sfârşitul altei descrieri din altă lucrare, Sfântul Grigorie conchide: „Iar din faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tutu­ror celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul (Moisi) nu s-a gândit la altce­va decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce este desă­vârşit vine la urmă, după trebuincioasa înşiruire în rânduiala lucrurilor. … Am putea deci presupune că natura face un urcuş în trepte – vreau să zic feluritele însuşiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite”[48].

Acesta este unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de vederile lor. El vorbeşte de un ,,urcuş în trepte … de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă a originilor necesită mult mai mult decât aceste vederi generale, pe care nimeni nu le va disputa. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. Într-unul din cursurile viitoare, vom cerceta într-amănunt ce spun Părinţii despre obârşia omului. Aici noi vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să indice că el credea într-o astfel de opinie, ci şi alte opinii ale sale o contrazic. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Facere că zidirea lui Dumnezeu este instantanee; în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele şi toate colţurile şi povârnişurile şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră pe pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”[49], şi că „zidirea, ca să zic aşa, este săvârşită pe loc de puterea dumnezeiască, existând din­tr-o dată la porunca Sa”[50].

În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că singurul motiv pentru care firea umană are legătură cu zidirea inferioară este pentru că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; ea provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A insista că aceasta înseamnă că omul ,,a descins” din făptura necugetătoare este o adăugire cu totul arbitrară la ceea ce a vrut să spună sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (şi animalele) să descindă din creaţia vegetală, deoarece el are ceva şi din firea lor în sine. Dar teoria evoluţionistă nu învaţă că animalele ,,au evoluat” din plante, ci că cele două împărăţii sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.

Prin urmare, „urcuşul în trepte” al Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descen­denţa cronologică a omului din plante şi animale, ci doar înrudirea lui cu creaţia inferioară prin împărtăşirea firii hrănitoare şi simţitoare pe care le au toate făpturile născute pe pământ, în măsura pe care le-a dat-o Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.

Vom vedea în continuare mai amănunţit ce învăţa Sfântul Grigorie de fapt despre „amestecul firilor” care este sugerat de teoria evoluţiei.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 159-164 / 2025

 

[1] N.ed.: Într-o scrisoare din 1981, părintele Serafim vorbeşte despre cartea şi serialul TV Cosmos ale lui Carl Sagan: „Unul dintre abonaţii noştri tocmai ne-a trimis o tăietură din ziar despre acest lucru, care pare să fie dezbătut mult acum, şi pare tipic pentru modul în care este propovăduită astăzi evoluţia ca dogmă şi aproape ca o religie”.

[2] N.ed.: În perioada când părintele Serafim ţinea această prelegere, părintele Gheorghe Calciu era în închisoare pentru a fi rostit predicile sale către tineri. Insuflat de eroismul părintelui Gheorghe şi mişcat de cuvintele sale, părintele Serafim a publicat mai târziu predicile în The Orthodox Word. În 1997, ele au fost publicate în volum de Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska sub titlul Hristos te cheamă. Citatul de mai sus se află la p. 27; alte comentarii instructive despre evoluţie se gă­sesc la p. 33-34, 152 şi 154.

[3] N.ed.: Sfântul Varsanufie de la Optina (1845-1913) a făcut o observaţie asemănătoare într-una din convorbirile sale duhovniceşti: „Filosoful englez Darwin a creat un întreg sistem potrivit căruia viaţa este o luptă pentru existenţă, o luptă a celui tare împotriva celui slab, în care cei care sunt învinşi sunt sortiţi nimicirii … Acesta este deja începutul unei filozofii bestiale, şi cei care ajung să creadă în ea nu se vor gândi de două ori dacă să ucidă un om, sau să atace o femeie, sau să-şi jefuiască cel mai apropiat prieten – şi ei vor face toate acestea cu sânge rece, cu o recunoaştere deplină a dreptului lor de a comite aceste crime” (Stareţul Varsanufie de la Optina, carte în curs de apariţie la Editura Frăţiei Sfântul Ghermano de Alaska).

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Despre erezii, 64, p. 126. În Sfântul Ioan Damaschin, Scrieri. Părinţii Bisericii, vol. 37. Washington, D.C.: The Catholic University of America Press, 1958.

[5] N.ed.: Această eroare comună a fost făcută chiar de un gânditor ortodox tradiţional pe care părintele Serafim îl respecta foarte mult: I.M. Andreiev (1894-1976), în cartea sa Teologie apologetică ortodoxă (1955). Într-o scrisoare din 3/16 iulie 1977, părintele Serafim scria: „Aş spune că ecuaţia simplă a lui [Andreiev] de ‘zile’ ca ‘perioade’ este prea vagă”.

[6] N.ed.: Pentru lucrarea de faţă, părintele Serafim a tradus fragmente din ediţia rusă a Omiliilor la Facere ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi din Comentariu la Facere a Sfântului Efrem Sirul. De la moartea părintelui Serafim, ambele lucrări au fost publicate în engleză, în seria Părinţii Bisericii, vol. 74, 82, 87, 91. N.tr.: În limba română, Omilii la Facere a fost publicată în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 21 şi 22.

[7] Omilii înseamnă de obicei că ele erau rostite în biserică, unde oamenii stăteau şi ascultau.

[8] N.ed.: Hexaemeronul Sfântului Vasilie a fost foarte preţuit în Biserica veche. Sfântul Grigorie Teologul scria despre el: „Când iau în mână Hexaemeronul [Sfântului Vasilie] şi îl citesc cu glas tare, sunt cu Ziditorul meu, înţeleg temeiurile creaţiei, şi Îl admir pe Ziditorul meu mai mult decât o făceam înainte, când doar privirea îmi slujea drept dascăl” (Sfântul Grigorie Teologul, Omilia 43, 67, Panegiricul Sfântului Vasilie). N.tr.: Omilii la Hexaemeron au fost publicate în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17.

[9] N.ed.: Omiliile Sfântului Ambrozie au fost rostite cam la 17 ani după cele ale Sfântului Vasilie.

[10] Aici noi putem vedea cum, atunci când un Părinte vorbeşte în mod specific despre un fragment, alt Părinte va spune probabil ceva într-amănunt despre un fragment diferit. Dacă le pui laolaltă, dobândeşti o perspectivă foarte bună despre cum cugetul Bisericii, cum Părinţii în general privesc aceste fragmente. Ai putea găsi un dezacord în privinţa unei mici tâlcuiri, a unui punct neînsemnat, dar în ce priveşte punctele importante vei vedea că toţi spun acelaşi lucru în moduri diferite, că sunt cu totul în armonie asupra modului în care se tâlcuieşte Cartea Facerii.

[11] N.ed.: Publicată mai târziu sub titlul Omul întâi creat.

[12] Sfântul Atanasie cel Mare, Migne PG 25, p. 429.

[13] Fără efortul creator continuu al lui Dumnezeu, nimic nu ar exista sau nu ar lua fiinţă. Noi credem că este ,,firesc” ca plantele să crească dintr-o sămânţă, că totul, de fapt, iese dintr-o mică sămânţă şi creşte într-un individ deplin. Dar fără Dumnezeu, acest proces nu poate continua. Deci, bineînţeles, Dumnezeu creează şi astăzi „din ţărână”.

[14] Sfântul Atanasie cel Mare, Patru cuvinte împotriva arienilor 2, 48, p. 375.

[15] Există o opinie foarte răspândită printre oamenii care nu merg prea adânc în această chestiune că „ştiinţa din vechime greşeşte, ştiinţa modernă are dreptate, şi prin urmare noi putem crede tot ceea ce ne spun oamenii de ştiinţă moderni”. Dar se întâmplă că o generaţie răstoarnă faptele aşa-numite ştiinţifice ale generaţiei precedente. Trebuie să înţelegem ce este fapt şi ce este teorie. Ştiinţa contemporană are multe opinii care, peste 50 ani (dacă ele chiar durează atât de mult), vor fi răsturnate, şi vor apărea noi teorii.

[16] Sfântul Macarie cel Mare, Şapte omilii, 4:5, p. 385. N.tr.: În limba română, Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 34, ediţia 1992, p. 305.

[17] Sfântul Grigorie Teologul, Omilie la Botezul Domnului, sec. 12, p. 348.

[18] Sfântul Grigorie Palama, Apărarea sfinţilor isihaşti, Triada 2:3, p. 432. N.tr.: În limba română, Filocalia, vol. VII, ediţia 1977, p. 292.

[19] N.ed.: Traducerea Eerdmans a aceluiaşi fragment spune: ,,Eu iau totul în sensul literal” (Nicene and Post-Nicene Fathers, ediţia a doua, vol. VIII, p. 101).

[20] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 9, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 170-171.

[21] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[22] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 13, 4. N.tr.: Omilii la Facere, p. 153-154.

[23] Ibid. 13, 3; p. 152.

[24] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LXVI. N.tr.: În limba română, Filocalia, vol. X, ediţia 1981, p. 339-340.

[25] Ibid., LXXXV, p. 447.

[26] N.ed.: Cartea Ieşirii relatează două ocazii în care Dumnezeu Însuşi îi spune lui Moisi: În şase zile au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Ieşirea 20, 11; 31, 17).

[27] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 2.

[28] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 1, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 72.

[29] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 14, 2. N.tr.: Omilii la Facere, p. 157.

[30] Ibid. 2, 2. N.tr.: Omilii la Facere, p. 40.

[31] Ibid.

[32] N.ed.: Nu numai ,,evoluţioniştii creştini”, ci şi creaţioniştii progresişti/ai ,,pământului vechi” încearcă să forţeze cele şase zile ca să intre în scara timpului evoluţionistă de miliarde de ani, şi astfel ei de asemenea trebuie să distorsioneze relatarea Facerii pentru a face faţă contradicţiilor evidenţiate mai sus.

[33] N.ed.: În notele sale, părintele Serafim spune în continuare: ,,Mărturia fosilieră nu este o mărturie a celor ‘şase zile’, ci a istoriei lumii stricăcioase ulterioare creării sale. Cele şase zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, şi sunt diferite ca natură de ceea ce măsoară ştiinţa (Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog despre noua lege a naturii ulterioară căderii lui Adam). Durata lor nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”.

[34] Sfântul Ioan Gură de Aur, Opt omilii la Facere 2, 3, p. 731-732. N.tr.: Omilii la Facere, p. 42.

[35] Sfântul Ioan Gură de Aur, Opt omilii la Facere 7, 3, p. 52. N.tr.: Omilii la Facere, p. 90.

[36] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 4, 2, p. 56-57. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 111-112.

[37] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 6, 1. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 132.

[38] Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Facere I.

[39] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 5, 6. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 124-125.

[40] Sfântul Vasilie cel Mare, Hexaemeron 5, 10. N.tr.: Omilii la Hexaemeron, p. 130.

[41] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron 1, 2.

[42] Ibid., 1, 5.

[43] Sfântul Atanasie cel Mare, Patru cuvinte împotriva arienilor II, 48, 60. N.tr.: În limba română, Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 15, ediţia 1987, p. 285.

[44] N.ed.: Aceasta este, de fapt, ceea ce învăţa Fericitul Augustin în mod eronat. În cartea sa, Înţelegerea literală a Facerii, el sugera (dar nu insista) că zilele creaţiei nu erau perioade de timp, ci un artificiu literar pentru a descrie îngerii care contemplă toate lucrările creaţiei, care în realitate au avut loc în întregime într-o clipă.

[45] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 44, ,,Despre noua zi a Domnului”, p. 656-657.

[46] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 3, 3; 8, 2. N.tr.: Omilii la Facere, p. 50-51; p. 100.

[47] Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre suflet şi înviere, p. 441-442. N.tr.: În limba română, Dialogul despre suflet şi înviere a fost publicat în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 30, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea a doua, p. 367-368.

[48] Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului 8, p. 393-394. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 29.

[49] Ibid., l, 5. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 20.

[50] Ibid., 3, 1. N.tr.: Scrieri, partea a doua, p. 21.